I: Şi-a schimbat oare capitalismul înfăţişarea

mai este cu putinţă. “Trebuie să ucidem capitalismul pentru ca specia umană să poată supravieţui”, cum foarte bine spunea Troţki în Manifestul celui de-al doilea Congres al Internaţionalei Comuniste (1920).

Am văzut până acum, în acest capitol, că nu există o natură umană eternă, că mentalităţile sunt un derivat al tipului de societate existent la un moment dat, am văzut că mentalităţile egalitariste au fost, şi nu oricum, ci pentru 90% sau mai mult din întreaga noastră istorie, o realitate incontestabilă, am văzut că avem toate motivele să sperăm într-o revenire destul de apropiată, dar pe o treaptă net superioară, a unei orânduiri comuniste. Bineînţeles, modificarea în sens invers a bazei va determina inevitabil şi o modificare în sens invers, deşi mai lentă, a suprastructurii, astfel că societatea comunistă a viitorului va deveni fezabilă şi din punctul de vedere al mentalităţilor şi va duce, în final, la dispariţia treptată a însuşi statului, acel instrument de represiune care a vegheat mai mereu până la revoluţia proletară la respectarea adevărătilor hoţi, a adevăraţilor tâlhari, dar a susţinut mereu că veghează la respectarea unor principii morale generale şi universal valabile, iar după revoluţia a vegheat şi va veghea multă vreme la reprimarea atât a hoţilor şi tâlharilor răsturnaţi dar încă puternici, precum şi la reprimarea celor care refuză munca şi devin cu adevărat un pericol social serios. Când nu numai marii tâlhari vor fi dispărut ci şi, prin dispariţia lor dar şi prin modificarea mentalităţilor, prin naşterea omului nou, aceeaşi soartă vor fi avut-o şi micii tâlhari, atunci toate disputele asupra potrivirii comunismului cu natura umană vor deveni nu doar absolut inutile dar şi, probabil, un subiect de amuzament general. După cum şi-a dat seama foarte bine Lenin în “Statul şi Revoluţia”- “ Din punctul de vedere burghez este uşor să declari că o astfel de orânduire socială este o “utopie pură” şi să faci ironii în sensul că socialiştii făgăduiesc fiecăruia dreptul de a primi de la societate, fără nici un control al muncii fiecărui cetăţean în parte, orice cantitate de trufe, de automobile, de piane etc. Cu astfel de ironii se mulţumesc şi până în ziua de azi majoritatea “savanţilor” burghezi, care-şi trădează prin aceasta atât propria ignoranţă cât şi faptul că apără în mod interesat capitalismul.

Ignoranţă- căci nici unui socialist nu i-a trecut prin minte “să făgăduiască” venirea fazei superioare de dezvoltare a comunismului, iar previziunea marilor socialişti că această fază va veni nu presupune nici productivitatea de astăzi a muncii şi nu-l presupune nici pe filistinul de astăzi în stare să spargă “fără nici un scop”… depozitele de bunuri publice şi să ceară imposibilul.” ¹³. Dacă cei care pun la îndoială compatibilitatea comunismului cu natura umană ar încerca să analizeze lucrurile mai în profunzime ei ar vedea uşor că absenţa autorităţii statului într-o societate cu adevărat sănătoasă este infinit superioară prezenţei acestei autorităţi într-o societate atât de bolnavă că înşişi oamenii chemaţi să ne apere de abuzuri sunt de atâtea şi atâtea ori nişte complici ai infractorilor, nu doar ai celor “ilegali” dar şi, ce este mai grav, al celor “legali”. Va fi imposibil să se suprime toate defectele omeneşti, fiindcă nu chiar tot ce ţine de mentalitatea umană are legătură cu mediul social, factorul economic este cel mai important pentru înţelegerea a ce se petrece în jurul nostru dar nu este singurul. Da, vor mai exista probabil unii oameni cu comportament deviant, dar riscul prezentat de ei va fi atât de mic şi probabilitatea combaterii lor fără stat atât de mare încât efectiv nu merită să ne batem capul cu conceptiile mai sceptice cu privire la viitorul nostru. Cum spunea Lenin în aceeaşi lucrare- “ Noi nu suntem utopişti şi nu negăm deloc posibilitatea şi inevitabilitatea unor excese individuale, nici necesitatea reprimării unor asemenea excese…”- dar se speria el oare de această posibilitate “inevitabilă”? Nicidecum, pentru că el înţelegea diferenţa majoră între temeliile sociale bolnave de acum şi cele sănătoase de atunci. Pentru o astfel de reprimare în comunismul deplin “… nu este nevoie de o maşină specială, de un aparat special de reprimare; acest lucru va fi făcut de însuşi poporul înarmat, cu aceeaşi simplitate şi uşurinţă cu care şi în societatea de azi un grup de oameni desparte pe cei care s-au luat la bătaie, sau nu îngăduie folosirea violenţei faţă de o femeie.” ¹⁴

Cum va arăta lumea în comunismul deplin, fără stat şi populat de oameni în medie infinit superiori moral celor de acum, nu putem prezice exact, dar am putea totuşi spune unele lucruri. Am putea spune că în comunismul deplin se va ajunge nu doar la o sporire nemaivăzută a nivelului de trai- dezvoltarea tehnicii va permite repartiţia în funcţie de nevoi şi va duce în sfârşit la reducerea semnificativă a timpului de lucru pentru toţi oamenii, nu doar pentru aristocraţiile muncitoreşti ale lumii întâi (oricum ameninţate de criză cu o erodare tot mai puternică), şi am mai putea spune că folosirea unor noi surse de energie, total nepoluante dar “nerentabile” pentru capitaliştii, pentru planificatorii proşti de azi, stăpâniţi de lăcomie şi individualism ( de pildă energia oceanelor, a vulcanilor, a vântului) va elimina şi pericolul distrugerii mediului, facând posibilă dezvoltarea economică practic la nesfârşit şi de asemenea progresul ştiinţei şi culturii practic la nesfârşit. Mai mult timp liber, coroborat cu dispariţia foametei, a încălzirii globale şi a multora din bolile care fac ravagii azi, va însemna, natural, sporirea curiozităţii intelectuale şi artistice a omului, va însemna că vor exista mai mulţi savanţi, mai mulţi artişti, mai mulţi scriitori, mai mulţi exploratori, mai mult timp pentru cercetarea adâncurilor oceanice, a interiorului planetei, a nemărginirilor cosmice. Comunismul deplin va însemna afirmarea neîngrădită a cunoaşterii omeneşti, va însemna că omul, eliberat de lupta cu vechii demoni atât de siniştri va putea, în sfârşit, să se înalţe până acolo unde odinioară credea că se află zeii. Putem afirma cu deplină îndreptăţire că, dacă admitem ideea că fiecare specie are în natură un rost, o menire, atunci menirea speciei noastre este tocmai explorarea, şi care este “frontiera finală” a explorărilor dacă nu explorarea Cosmosului? “…cu formaţiunea socială burgheză- spunea Marx- se încheie preistoria societăţii omeneşti.” ¹⁵. Comunismul deplin, departe de a însemna “sfârşitul istoriei” (mulţi gânditori burghezi, inclusiv de la noi, cum ar fi de pildă Lucian Boia, consideră că marxismul şi-ar propune să ajungă la asta), va însemna, dimpotrivă, tocmai intrarea omului cu adevărat în istorie, adică realizarea menirii sale de explorator al Universului.

Note:

1. Scrisoare a lui Engels către Joseph Bloch, 21-22 septembrie 1890 şi scrisoare a lui Engels către Heinz Starkenburg, 25 ianuarie 1894, în “Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume”, volumul II, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 460 şi 476

2. Edward O. Wilson- “Sociobiologia”, Editura Trei, Bucureşti, 2003, p. 372

3. Conform lui George B. Schaller, care a studiat leii din Serengeti între 1966-1969- “Leii dau impresia că evoluţia lor spre un mod de viaţă social a fost incompletă- astfel cooperarea indivizilor în atingerea unui ţel nu a ajuns încă să presupună împărţirea egală a roadelor acestei colaborări” ( George B. Schaller- “Life With the King of Beasts”, National Geographic Magazine, April 1969). Implicaţia este că numai o astfel de împărţire egalitară a prăzii este compatibilă cu un mod de existenţă cu adevărat social, deci oamenii, fiind fiinţe cu adevărat sociale, nu pot prezenta decât un asemenea tip egalitarist de comportament. Biologia evoluţionistă ajunge astfel să confirme concluziile sociologiei marxiste.

4. Claude Levi-Strauss- “Tropice triste”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 321-322

5. Richard B. Lee- “Lessons in Cross-Cultural Understanding”, la http://www.mc.maricopa.edu

6. “Article Summary of “Conflict Resolution among the Bushmen: Lessons in Dispute Systems Design” by William L. Ury”, la http://www.crinfo.org/articlesummary/10594/

7. Friedrich Engels- “Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, în “Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume”, volumul II, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 169

8. Michael Moore- “Stupid white men”, Penguin Books, 2004, p. 64-65 şi Laura Blue- “Preventing preemies”, Time, August 3, 2009

9. “The price of freedom. A special report on South Africa”, The Economist, June 5^th- 11^th 2010

10. Jack London, Op. Cit, în “Jack London, Opere alese”, volumul II, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966, p. 280

11. Karl Marx- “Rezultatele viitoare ale stăpânirii britanice în India”, în “Karl Marx, Friedrich Engels, Opere”, volumul 9, Editura Politică, Bucureşti, 1959, p. 236

12. Karl Marx- “Populaţia, criminalitatea şi pauperismul”, în “Karl Marx, Friedrich Engels, Opere”, volumul13, Editura Politică, Bucureşti, 1962, p. 531 şi Karl Marx- “Manifestul constitutiv al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor”, la http://www.marxists.org/romana/m-e/1864/aim/manifest.htm

13. Lenin- “Statul şi revoluţia”, la http://www.marxists.org/romana/lenin/1917/statrev/c05.htm

14. Ibid.

15. Karl Marx- “Contribuţii la critica economiei politice- Prefaţă”, în “Karl Marx, Friedrich Engels, Opere”, volumul 13, Editura Politică, Bucureşti, 1962, p. 9

III: Despre compromisuri

Proletariatul îşi desfăşoară lupta în diverse ţări ale lumii aşa cum, cândva, sclavii şi iobagii ai luptat împotriva stăpânilor în diverse ţări ale lumii. Lupta proletariatului este în acelaşi timp naţională şi internaţională, aşa cum a fost cea a sclavilor şi iobagilor. Numai că în cazul luptei proletariatului factorul internaţional are un rol mult mai pronunţat, iar acest rol se manifestă atât înainte cât şi după preluarea puterii, într-una sau mai multe ţări.

Aceasta datorită unei inovaţii fundamentale pe care capitalismul a adus pe faţa Pământului, şi datorită căreia istoria lumii, cu bune şi cu rele, nu va mai fi niciodată aceeaşi- anume piaţa mondială.

Dezvoltarea nemaivăzută a forţelor de producţie, întreprinderile de mari proporţii, producţia mecanizată, efectuată de muncitori care în multe cazuri nici nu se cunoşteau între ei, căile ferate, comunicaţiile transoceanice, telegraful, telefonul, radioul, internetul, toate acestea au adus pentru prima oară ţările cele mai îndepărtate într-o legătură strânsă unele cu altele. Ce se produce în Anglia se poate foarte bine cumpăra în India, şi încă din secolul XIX s-a cumpărat atât de mult că ţesăturile britanice au ajuns foarte curând să ruineze milioane de meseriaşi indieni, aducând cu ele o foamete unică în toate analele subcontinentului. Capitalismul a creat pentru prima oară o economie mondială, pregătind condiţiile pentru unificarea planetei. El este primul sistem din istoria omenirii care poate fi considerat cu adevărat mondial, cu adevărat global. Dar un sistem antagonist extins la scară mondială a trebuit inevitabil să creeze şi tâlhari de anvergură mondială, să creeze pentru muncitori duşmani ai căror interese şi rază de acţiune să depăşească considerabil graniţele unei singure ţări. Dacă ne gândim la nume ca Renault, Arcelor Mittal, OMV vedem uşor că o revoluţie muncitorească în România ar leza nu doar interesele capitaliştilor autohtoni ci şi pe cele ale capitaliştilor din Franţa, Luxemburg, Austria, precum şi din Rusia, SUA, Italia, chiar şi Turcia, ar atinge mult mai mulţi tâlhari decât pe cei “neaoşi”, ar tulbura apele nu doar într-un colţ nesemnificativ al lumii capitaliste ci şi în întreaga lume capitalistă. Dacă muncitorimea de la noi ar prelua puterea ea şi-ar atrage duşmănia şi, deci, şi împotrivirea, nu doar a burgheziei proprii ci şi a burgheziei dintr-o grămadă de ţări, astfel că o revoluţie muncitorească la noi nu ar fi nicidecum doar o chestiune privată a românilor, ci o chestiune de importanţă, vrând-nevrând, mondială. La fel o revoluţie într-o ţară latino-americană ca Venezuela- s-a văzut prea bine în 2002 şi după că opozanţii lui Chavez nu s-au aflat nicidecum singuri în opoziţia lor ci au avut prieteni foarte sus-puşi câteva mii de kilometri mai la nord, sau Chile- unde programul revoluţionar al lui Allende a avut repercursiuni atât de puternice pe Wall Street încât acesta a regizat o lovitura de stat în care numai oficial au murit 3200 de oameni şi au fost torturaţi vreo 30 000. La fel într-o ţară asiatică precum Indonezia, unde în 1965 forţa Partidului Comunist i-a determinat pe capitaliştii americani să susţină un tiran ce are pe conştiinţă, fie chiar şi în lada de gunoi a istoriei unde se găseşte acum, vieţile a peste 300 000 de comunişti şi simpatizanţi comunişti şi peste 200 000 de locuitori din Timorul de Est. “Internaţionalismul” mega-capitaliştilor americani s-a manifestat şi prin uciderea a 4 milioane de civili indochinezi în anii 1960 şi începutul anilor 1970- aproximativ 3 milioane în Vietnam şi circa un milion în Laos şi Cambodgia- mega-profiturile acestor mega-capitalişti erau mult prea preţioase pentru a fi lăsate în mâinile comuniştilor nord-vietnamezi, laoţieni sau cambodgieni.

Acest “internaţionalism” al marii burghezii se manifestă nu numai în cazul revoluţiilor din ţări coloniale ci şi în cazul revoluţiilor din ţările relativ avansate, relativ puternice. Chiar dacă investiţiile străine directe acolo pot fi mici (deşi nu e cazul întotdeauna, de pildă în Marea Britanie, un membru de frunte al lumii întâi, ele reprezintă nu mai puţin de 44,6%), pentru capitalişti orice teritoriu străin este o potenţială pradă, deci paguba provocată de revoluţie e la fel de mare. Capitalistul se sufocă fără pieţe noi, mult mai mult decât se sufoca seniorul feudal fără latifundii noi, iar când aceste pieţe nu sunt disponibile, fie că sunt ocupate de capitaliştii unei alte puteri, fie că servesc proletariatul victorios, singura soluţie este violenţa, violenţă manifestată la început prin provocări, apoi prin război şi terorism. Când noua conducere rusă a început să încurajeze capitalismul rus în dauna rivalilor săi occidentali răspunsul acestora a fost campania mai mult decât provocatoare de extindere a NATO spre Est, campanie ce a avut ca efect o alta nu mai puţin imperialistă de extindere a CSI spre Sud, prin înghiţirea Abhaziei şi Osetiei. Dacă o politică pur capitalistă de “închidere” a putut să provoace pe Wall Street şi la Casa Albă o atât de mare furie, nu ar fi oare logic să presupunem că o politică de tăiere a accesului de tip proletar ar provoca o furie cel puţin la fel de mare? Bineînţeles că avem toate motivele să presupunem asta.

Prin urmare, nici o revoluţie proletară în vreo ţară a lumii nu poate fi privită drept o chestiune pur naţională, drept o chestiune privată a ţării respective, ci trebuie neapărat să devină, în timpul cel mai scurt, o chestiune mondială. Avem exemple destule (războiul civil rus din 1918-1920, războiul din Coreea, războiul din Vietnam, măcelurile anti-comunisto- CIA-iste din Indonezia, Chile, dar şi El Salvador şi Nicaragua, lovitura de stat din Venezueala de acum câţiva ani, lovitura de stat din Honduras de anul acesta), avem exemple destule pentru a spune muncitorilor deschis şi onest că după ce vor răsturna burghezia din interior (fie ea străină fie ea “neaoşă”) ei vor trebuie să înfrunte furia dezlănţuită a burgheziei mondiale, pentru a le spune că după ce îşi vor răsturna asupritorii direcţi lupta lor nu se va încheia ci, din contră, ea este sortită să continue. Acest lucru nu este “troţkism” (căci Troţki susţinea nu doar că victoria finală a socialismului nu e posibilă la scară naţională ci şi că edificarea socialismului în genere, adică exproprierea completă a asupritorilor, nu este posibilă într-o ţară izolată), ci marxism-leninism. Lenin însuşi spunea în 1920 că- “Noi am ştiut tot timpul şi nu vom uita că cauza noastră este o cauză internaţională, că până când revoluţia nu va avea loc în toate ţările, inclusiv în cele mai bogate şi mai civilizate, până atunci victoria noastră este numai o victorie pe jumătate sau, poate, chiar mai puţin.” ¹

Bine, se pot întreba unii, dar dacă împotriva muncitorilor unei ţări se va ridica burghezia mondială, şi dacă victoria revoluţiei internaţionale nu are loc imediat, atunci ce şanse de reuşită mai avem?

Iar noi răspundem astfel: şansele de reuşită sunt mari pentru că atunci când burghezia mondială se pregăteşte să se arunce asupra unei ţări ce şi-a cucerit libertatea în faţa ei se ridică o altă forţă uriaşă, şi anume muncitorimea mondială, proletariatul tuturor ţărilor şi naţiunilor. Când un gigant se pregăteşte să se arunce asupra prăzii drumul îi este barat de un alt gigant. Solidaritatea internaţională a muncitorilor, adevăratul internaţionalism, se ridică în calea furiei capitalismului internaţional şi, dacă este bine organizată, o poate înfrânge, chiar înainte ca revoluţia să învingă şi la nivel internaţional, o poate înfrânge chiar şi fără a dispune de puterea de stat, salvând breşa apărută în reţeaua sistemului mondial imperialist pentru ca în timp ea să se lărgească, aducând salvare muncitorilor din noi şi noi ţări. O astfel de manifestare impresionantă a solidarităţii internaţionale a avut loc după Revoluţia din Octombrie, în contextul războiului civil dezlănţuit de albgardişti cu sprijinul indirect dar şi direct al burgheziei imperialiste din Anglia, Franţa, America, Japonia şi chiar al unei ţări capitaliste mici ca Polonia, scoase la înaintare în special de imperialismul francez. Dar muncitorii englezi, francezi, americani, japonezi etc- au stat ei oare nepăsători? Nu, nicidecum. Treziţi din beţia şovinistă în care liderii lor social-democraţi îi aruncaseră în cei patru ani de război mondial ei au ieşit în stradă ca să-şi demonstreze solidaritatea cu fraţii lor ce-şi cuceriseră libertatea. “Jos mâinile de pe Rusia Sovietică!”, această lozincă a răsunat pe multe, foarte multe străzi ale lumii în acele zile în care soarta Revoluţiei Ruse atârna de un fir de aţă. Şi planurile imperialiştilor au fost dejucate. Un gigant a fost oprit de un alt gigant. Forţa colosală a internaţionalismului proletar şi-a dovedit din plin eficacitatea. Iar bolşevicii ruşi, în frunte cu Lenin, au recunoscut deschis acest lucru. “Ştiţi- spunea Lenin muncitorilor din transporturi în 1921- că împotriva noastră au luptat timp de trei ani şi jumătate cele mai bogate puteri din lume. Forţa militară pe care trebuia s-o înfruntăm şi care sprijinea pe Kolceak, Iudenici, Denikin şi Vranghel- ştiţi foarte bine acest lucru… depăşea, incontestabil, cu mult… forţele noastre militare. Ştiţi foarte bine că puterea tuturor acestor state este şi acum incomparabil mai mare decât a noastră. Cum se face deci că aceste state, care şi-au propus sarcina de a învinge Puterea Sovietică, nu au învins-o? Cum s-a putut întâmpla acest lucru? Răspunsul e limpede. Acest lucru s-a putut întâmpla şi s-a întâmplat pentru că proletariatul din toate ţările capitaliste a fost de partea noastră. Chiar şi în cazurile când proletariatul era în mod vădit sub influenţa menşevicilor şi a socialiştilor revoluţionari- în ţările din Europa ei se numesc altfel-, el nu a sprijinit totuşi lupta împotriva noastră… Nu noi am învins, căci forţele noastre militare sunt neînsemnate; victoria se datoreşte faptului că aceste puteri n-au putut arunca împotriva noastră toată forţa lor militară.”

“… tocmai acest sprijin- spunea Lenin tot în 1921-, tocmai simpatia manifestată faţă de noi de către masele muncitoare- de către masele de muncitori şi de către masele de ţărani, de agricultori- din întreaga lume, chiar din statele cele mai ostile nouă, tocmai acest sprijin şi această simpatie au constituit ultima şi cea mai hotărâtoare sursă, cauza hotărâtoare a faptului că toate invaziile îndreptate împotriva noastră s-au soldat cu un eşec, că alianţa dintre oamenii muncii din toate ţările, pe care am proclamat-o noi, a fost consolidată, iar în cadrul republicii noastre a şi fost înfăptuită, că această alianţă şi- a exercitat influenţa ei asupra tuturor ţărilor.” ²

Şi, tot în 1921: “… Antanta n-a izbutit să arunce împotriva Rusiei un număr destul de mare de trupe credincioase ei, deoarece soldaţii Franţei şi marinarii Angliei n-au vrut să meargă să oprime pe fraţii lor.” ³

Spriinul pe care muncitorii ţărilor capitaliste l-au dat atunci Rusiei Sovietice s-a întors mai târziu în favoarea lor, căci Rusia Sovietică, apoi succesoarea sa, Uniunea Sovietică, se vor întări până la punctul în care vor ajunge să acorde sprijin direct, militar, unui şir de ţări aflate până atunci în robia capitaliştilor şi moşierilor, între care şi România. Manifestaţia de solidaritate a muncitorilor români din 21 iulie 1919 s-a dovedit astfel a nu fi fost doar pentru fraţii lor ruşi- a fost la început numai pentru ei, dar într-un final a fost şi pentru ei, căci tot ce au dat ei atunci s-a întors înapoi de mai multe ori. Cine ajută va fi la rândul lui ajutat, aceasta este marea lecţie a istoriei mişcării muncitoreşti. Internaţionalismul proletar dă rezultate, cine apelează la el nu va fi dezamăgit.

Internaţionalismul proletar, mai trebuie spus, nu se manifestă numai faţă de muncitorii din celelalte ţări, el se manifestă şi faţă de muncitorii din aceeaşi ţară, dar aparţinând altor naţionalităţi, căci nu există pe lume ţară care să fie “pură” din punct de vedere etnic. Eşti internaţionalist nu numai dacă dai dovadă de solidaritate cu muncitorii din Rusia, sau cu cei din Venezuela. Eşti internaţionalist şi dacă dai dovadă de solidaritate cu muncitorii maghiari din România, sau cu muncitorii turci din Bulgaria, ba chiar, trebuie spus, eşti internaţionalist numai dacă dai dovadă de o astfel de solidaritate, căci, la urma urmei, dacă nu eşti solidar cu muncitorii maghiari din România, dacă negi drepturile lor naţionale absolut legitime, cum ai putea oare să fii solidar cu muncitorii maghiari din Ungaria? Dacă nu eşti solidar cu muncitorii turci din Bulgaria, dacă negi drepturile acestor muncitori turci din Bulgaria, cum ai putea oare să fii solidar cu muncitorii turci din Turcia? Ar mai vrea oare ei să se unească cu tine atunci? Nu ar ajunge în situaţia să îţi întoarcă spatele şi, urmându-ţi ţie pilda, să se alăture şoviniştilor “lor”? Internaţionalismul este ceva ce se realizează din aproape în aproape, el trebuie să se manifeste întâi faţă de cei de altă naţiune de aproape de tine, altfel nu se va putea manifesta faţă de cei de altă naţiune de la mii de kilometri faţă de tine. Solidaritatea internaţională rămâne doar un vis frumos dacă ea nu are la bază lupta pentru egalitatea în drepturi a tuturor oamenilor muncii dintr-o ţară, adică, în fapt, multiculturalismul. Internaţionalismul fără multiculturalism este ceva ce s-a văzut bine că nu dă rezultate, că nu are cum să dea rezultate.

Şi, bineînţeles, internaţionalismul trebuie să se manifeste, la nivelul unei ţări, nu doar faţă de muncitorii aparţinând unor naţionalităţi conlocuitoare de secole, cum ar fi, în cazul nostru, în principal maghiarii şi romii, iar în cazul Bulgariei turcii şi romii, dar şi faţă de muncitorii aparţinând unor naţiuni de curând sosite, anume faţă de muncitorii imigranţi.

Muncitorii imigranţi sunt o prezenţă obişnuită mai ales în ţările lumii întâi, şi este şi firesc să fie aşa, deoarece tocmai acestea sunt ţările care au practicat şi practică în continuare, sub alte forme, colonialismul, iar prezenţa unor aristocraţii muncitoreşti mai mult sau mai puţin puternice atrage, firesc, o groază de aspiraţii pentru o viaţă mai bună, atrage milioane şi milioane de oameni care, fără să vadă limpede cauzele sărăciei de acasă cred în mod sincer că viaţa lor va suferi o îmbunătăţire semnificativă atunci când vor trece pragul fostelor metropole. Dar ei există şi în ţări mai puţin privilegiate- vezi de pildă Mexicul, unde, unde în 2005 autorităţile au reţinut aproape 240 269 imigranţi fără forme legale proveniţi din ţările Americii Centrale, adică aproape de două ori mai mulţi decât în 2002, vezi de pildă cei jumătate de milion de haitieni stabiliţi în Republica Dominicană, ţară departe de a fi prosperă, vezi cei 2 până la 4 milioane de muncitori din Myanmar, Laos şi Cambodgia stabiliţi în Thailanda, lucrând de multe ori pentru un salariu şi de două ori mai mic decât cel minim legal de 4 dolari pe zi, vezi de asemenea creşterea de mai bine de 6 ori într-un deceniu a populaţiei boliviene din Sao Paulo ⁴.

Forţele xenofobe, interesate în dezbinarea clasei muncitoare (fiindcă doar asta e menirea lor, hotărâtă de capitalişti) vorbesc de multe ori despre “pericolul” reprezentat de imigranţi, acuzaţia cea mai des întâlnită, repetată până la saturaţie, fiind aceea că aceştia ar veni cu gândul nici mai mult nici mai puţin decât să “fure slujbele” muncitorilor autohtoni. Nedând de felul lor în general doi bani pe interesele muncitorilor autohtoni (câţi BNP-işti sau membri ai Forza Nuova se pot vedea la manifestaţiile revendicative ale acestora?), aceşti şovinişti se îndrăgostesc brusc de ei când vine vorba de imigranţi, îndeplininindu-şi prin ura pe care o răspândesc şi care naşte întotdeauna violenţă, mergând până la crimă (vezi de pildă cele 86 de crime rasiste comise în Rusia în 2008 ⁵), îndeplinindu-şi prin această ură animalică un dublu scop- pe de o parte de a împiedica unirea muncitorilor autohtoni, care încep şi ei să sufere din ce în ce mai mult de pe urma lăcomiei patronilor- cu imigranţii, iar pe de alta înlesnirea considerabilă a exploatării imigranţilor, căci e limpede că un om pus la zid în presă şi terorizat pe stradă este mult mai uşor de exploatat.

Acestea fiind spuse, noi marxiştii recunoaştem şi posibilitatea ca, în anumite situaţii, muncitorii imigranţi să acţioneze în calitate de unelte ale patronilor. Dacă noi marxiştii suntem cei mai neîmpăcaţi duşmani ai şovinismului de “naţiune dominantă”, asta nu înseamnă că am căzut în extrema cealaltă şi am ajuns să idealizăm imigranţii. Nu, trecerea de la o extremă la alta este întotdeauna periculoasă, te face întotdeauna să pierzi contactul cu realitatea. Cazuri ca cele descrise de naţionaliştii xenofobi se pot întâmpla în realitate. De pildă, dacă izbucneşte o grevă a muncitorilor autohtoni şi sunt aduşi imigranţi pentru a lua locul greviştilor iar aceştia acceptă acest lucru atunci trebuie să o spunem cu toată tăria că acesta ar fi, într-adevăr, un caz de “furt de locuri de muncă”, un caz de subminare a solidarităţii muncitoreşti de către imigranţi, un caz pe care noi trebuie să-l condamnăm. Spărgătorii de grevă sunt spărgători de grevă, indiferent de circumstanţele atenuante pe care le pot avea (şi care ar fi, cu siguranţă, mai mari decât cele ale spărgătorilor de grevă fascişti de după primul război mondial, care făceau asta nu mânaţi de foame ci în calitate de unelte pe deplin conştiente ale capitaliştilor). Există o diferenţă între uneltele conştiente şi cele inconştiente, primele sunt într-o mai mare măsură unelte decât celelalte, dar asta nu schimbă faptul că şi unele şi altele sunt unelte, că şi unele şi altele sunt de condamnat. A te uni cu muncitorii imigranţi într-o asemenea situaţie în numele combaterii şovinismului este, o spunem fără ocolişuri, contraindicat, indicată fiind numai măsură exact opusă.

Dar ce se întâmplă, domnilor naţionalişti, atunci când muncitorii imigranţi nu numai că nu sabotează greva nimănui dar, din contră, pornesc ei înşişi o grevă- cum s-a întâmplat, de pildă, chiar la noi, la începutul lui 2007? Nu dau ei oare o mână de ajutor nu doar lor înşişi ci şi tuturor muncitorilor, într-un sens mai larg tuturor muncitorilor din lume, dar în primul rând muncitorilor din ţara respectivă? Dacă admitem că greva este o formă de luptă a muncitorilor împotriva patronilor, mai sunt oare credibile acuzaţiile voastre cum că imigranţii ar conspira cu patronii împotriva muncitorilor autohtoni? Evident că nu!

Mai mult, în caz de grevă muncitorii autohtoni pot ajuta ei înşişi pe cei imigranţi să se unească cu ei, le pot cere să se alăture luptei lor, în loc să ia de bune acuzaţiile xenofobilor şi să creadă că orice imigrant este din start un spărgător de grevă. Să stăm puţin să ne amintim- în America sfârşitului de secol XIX şi începutului secolului XX acuzaţiile de spărgători de grevă li se aduceau negrilor. Dar muncitorii albi (pe vremea cand reprezentau inca in cea mai mare parte un proletariat veritabil) s-au hotărât să verifice ei înşişi acuzaţiile rasiştilor, s-au hotărât să vadă cu ochii lor dacă negrii chiar le sunt duşmani. Poate că negrii aduşi să ne ia locul nici nu ştiu pentru ce sunt aduşi, şi-au zis ei. Ce-ar fi deci ca mai întâi să-i informăm despre greva noastră şi abia apoi să vedem ce se întâmplă? Zis şi făcut, iar rezultatul a fost că negrii aduşi în calitate de spărgători de grevă au refuzat de multe ori să-şi îndeplinească rolul cerut de patroni, ba chiar în unele cazuri s-au alăturat greviştilor albi, demonstrând în faţa întregii lumi atât forţa solidarităţii internaţionaliste cât şi faptul că rasiştii segregaţionişti fie trăiau într-o lume a fanteziei fie alegeau să mintă cu bună ştiinţă. Aşa s-a întâmplat de exemplu cu prilejul grevelor minerilor din Arkansas, Kansas şi Oklahoma din 1899-1900 ⁶. Prin urmare, spunem noi- nu există absolut nici o dovadă că muncitorii minoritari, fie minoritari dinăuntrul ţării sau dincolo de hotarele ei, ar conspira în vreun fel cu patronii pentru a face vreun rău muncitorilor naţiunii majoritare.

Să trecem acum la o altă problemă, mai précis la acuzaţiile care ni se aduc în privinţa cunoscutului principiu leninist al “autodeterminării până la separare de stat”.Marxiştii, o ştim bine, sunt împotriva naţionalismului şi cu toate astea sprijină ei înşişi o formă de naţionalism, naţionalismul minoritarilor! Cum vine asta, să combaţi naţionalismul naţiunii majoritare dar să-l susţii, totuşi, pe cel al naţiunii minoritare? Nu te contrazici oare singur, nu îţi arăţi oare, prin asta, ipocrizia?

Noi răspundem acestor acuzaţii arătând că da, este perfect adevărat că marxiştii sunt împotriva naţionalismului, a oricărui fel de naţionalism, înţeles însă nu aşa cum îl înţeleg oamenii simpli care se duc la stadion să încurajeze echipa naţională ci aşa cum îl înţeleg teoreticienii săi anti-marixşti. Marxiştii sunt duşmanii naţionalismului, pentru că 1) naţionalismul dezbină clasa muncitoare ridicându-i pe muncitori unii împotriva altora, spre marele folos al vampirilor capitalişti şi pentru că 2) naţionalismul îi face pe muncitori să susţină aventurile războinice ale “propriei” burghezii conducătoare, îi face să uite de lupta de clasă şi să se unească cu cei care-i asupresc împotriva celor care le-ar putea fi aliaţi împotriva asupritori. Naţionalismul- înţeles nu în sensul nobil al dragostei faţă de naţiunea ta, faţă de realizările ei cu adevărat valoroase, ci în sensul de unitate a naţiunii în condiţiile capitalismului, acest tip de naţionalism face rău nu doar pentru că dezbină pe muncitori cu fraţii lor dar şi pentru că îi uneşte pe muncitori cu duşmanii lor, el este rău pentru că dezbină acolo unde ar trebui să unească şi uneşte acolo unde ar trebui să dezbine. Din aceste motive el nu ne poate fi prieten ci doar duşman.

Dar în acelaşi timp marxiştii sunt oameni care privesc lumea în mod dialectic, fiind conştienţi de faptul că duşmanii clasei muncitoare nu formează niciodată un bloc compact. Burghezia mondială ne este duşman, foarte bine spus, nu adevărat ci foarte adevărat. Dar burghezia mondială nu se prezintă niciodată ca un monolit. Noi, marxiştii, vorbim adeseori despre “capitalism mondial”, de pildă atunci când spunem- “numai o revoluţie mondială poate răpune capitalismul mondial”. Dar acest capitalism mondial nu apare sub forma unei singure grupări de capitalişti mondiali care să fi format eventual şi un “guvern mondial”, cum îşi închipuie de altfel nu doar mulţi simpatizanţi dar şi mulţi duşmani ai marxismului. Capitalismul mondial ne apare de fapt sub forma mai multor grupări de capitalişti mondiali, grupări aflate în rivalitate unele cu altele, rivalitate ce atrage, inevitabil, şi statele lor de origine, ducând la intensificarea naţionalismului în interiorul lor, nicidecum la slăbirea lui, cum îşi închipui anti-capitaliştii aşa-zis “anti-globalişti, de fapt aliaţi întotdeauna cu oligarhia capitalistă a propriei ţări. Datorită concurenţei care stă la baza sistemului capitalist, burghezia mondială ne apare numai sub formă de grupări, de grupări distincte una de alta, ne apare mai bine zis sub formă de haite, gata să sfâşie proletariatul dar gata totodată să se sfâşie şi între ele, sub formă de haite care, în plus, exercită o asuprire diferită asupra muncitorilor, în funcţie de locaţia lor reciprocă. Din această cauză, pentru că deşi “burghezia mondială” are o rază de acţiune mondială totuşi nu toate haitele ce o compun au şi aceeaşi rază de acţiune, din această cauză ceea ce este valabil pentru muncitorii dintr-o anumită locaţie, în speţă dintr-o anumită ţară, nu este în mod obligatoriu valabil şi pentru muncitorii dintr-o altă locaţie, în speţă ţară. Haita capitalistă ce îşi exercită dominaţia în ţara X poate foarte bine să nu fie aceeaşi cu haita capitalistă care subjugă ţara Y, deşi este perfect adevărat că şi haita din ţara Y poate fi tentată de ţara X. Ar fi de aceea absurd să presupunem că o haită capitalistă din ţara X va fi întotdeauna la fel de periculoasă pentru muncitorii ţării Y ca şi cea din ţara Y. Implicit, ar fi absurd să presupunem că naţionalismul burghez al naţiunii X ar fi întotdeauna la fel de periculos pentru muncitorii naţiunii Y ca şi cel al naţiunii Y. De asemenea, chiar şi la nivelul unei ţări, a unei ţări locuite de mai multe naţiuni, ar fi cu totul absurd să presupui că toate burgheziile şi toate naţionalismele burgheze asociate cu el ear prezenta acelaşi pericol pentru muncitorii acestor naţiuni. Dacă într-o ţară X avem naţiunea dominantă A şi naţiunea dominată B atunci, în mod obiectiv, muncitorii naţiunii B suferă mai mult de pe urma asupririi decât cei ai naţiunii A, căci ei sunt asupriţi nu doar ca muncitori ci şi ca negri, hispanici, romi, turci, kurzi, palestinieni, ceceni, tamili etc. Asupra lor se exercită o asuprire dublă şi din cauza asta chiar şi asuprirea socială, asuprirea “normală” în condiţiile capitalismului, devine de multe ori mai rea ca de obicei, aşa cum am văzut în primul capitol cu muncitorii sud-asiatici din Emirate sau central-americani din Statele Unite. Prin urmare, pentru ei burghezia “lor”, naţionalismul burghez asoaciat cu burghezia “proprie”, vor fi mai puţin periculoase decât burghezia naţiunii A şi naţionalismul burghez al acesteia. Pentru muncitorii naţiunii dominante asupritorul principal va fi tot burghezia acesteia, numai că în cazul lor aceasta este o burghezie “proprie”. Burghezia naţiunii asuprite este prea slabă pentru a-i putea asupri la fel de rău, şi din acest motiv nici naţionalismul naţiunii asuprite nu va prezenta pentru ei acelaşi pericol ca naţionalismul “propriu”. Din această cauză pentru întreaga clasă muncitoare a ţării respective naţionalismul naţiunii A, dominante, va fi duşmanul principal, în vreme ce naţionalismul naţiunii B, dominate, va fi tot un duşman, dar un duşman secundar. Pentru muncitorii naţiunii A se pune problema luptei mai întâi şi mai întâi cu burghezia cea mai puternică, pentru muncitorii naţiunii B se pune problema luptei tot cu burghezia cea mai puternică. Din această cauză, deşi unirea muncitorilor naţiunii A cu cei ai naţiunii B este de cea mai mare importanţă pentru lupta proletariatului, atât înainte cât şi după preluarea puterii, totuşi, în numele luptei cu duşmanul principal, lupta cu duşmanul secundar trebuie lăsată, pentru moment, pe planul doi chiar dacă aceasta ar însemna, tot pentru moment, sfărâmarea unităţii politice a ţării respective. Dacă muncitorii naţiunii A s-ar uni cu burghezia naţiunii A pentru a menţine cu forţa naţiunea B în graniţele ţării rezultatul ar fi întărirea şi mai puternică a burgheziei A precum şi accentuarea dezbinării între muncitorii celor două naţiuni. S-ar întări duşmanul principal şi s-ar submina solidaritatea internaţionalistă. Dacă, însă, muncitorii naţiunii A ar acorda libertate de despărţire celor ai naţiunii B, ar refuza să îşi sprijine burghezia proprie ridicându-se din contră la luptă împotriva ei, întorcând armele împotriva ei, atunci ei ar slăbi puterea burgheziei A şi ar câştiga simpatia muncitorilor naţiunii B, atunci ar slăbi duşmanul principal şi ar întări solidaritatea internaţionalistă. Cei care sunt împotriva autodeterminării spun: întâi să menţinem unitatea ţării şi apoi să vedem cum o să facem cu revoluţia. Noi, dimpotrivă, spunem aşa: întâi să facem revoluţia şi abia pe urmă să vedem cum o sa refacem această unitate pe o treaptă superioară. Întâi o unitate în condiţii de sclavie şi pe urmă libertate, spun adversarii autodeterminării. Nu, întâi libertate şi pe urmă şi unitate în condiţii de libertate, întâi să scăpăm de asupritorii principali, cei ai naţiunii dominante şi abia pe urmă o să putem avea o adevărată unitate, o unitate în libertate şi frăţie, şi nu doar un simulacru de unitate, o unitate fără lanţuri de nici un fel, şi nu una în care lanţurile erau pentru unii mai grele şi pentru alţii mai puţin grele, dar lanţuri erau pentru toţi. Aşa cum magistral spunea Lenin- “După cum omenirea poate să ajungă la desfiinţarea claselor numai trecând prin perioada de tranziţie a dictaturii clasei asuprite, tot astfel şi la contopirea inevitabilă a naţiunilor omenirea poate să ajungă numai trecând prin perioada de tranziţie a eliberării depline a tuturor naţiunilor asuprite, adică a libertăţii lor de despărţire.” Recunoaşterea libertăţii de despărţire în cazul imperiilor îi va face pe muncitorii, pe oamenii muncii aparţinând naţiunilor asuprite să realizeze că nu doar clasele stăpânitoare ale naţiunii dominante le sunt duşmani ci şi clasele stăpânitoare “proprii”. Foarte instructive în acest sens sunt spusele lui Lenin din 1919- “Şi oare ieri n-a trebuit să procedăm la fel faţă de Republica Baskiră? Când tov. Buharin a spus: “Se poate recunoaşte unora acest drept”, eu chiar mi-am notat că el a pus în această categorie pe hotentoţi, boşimani şi hinduşi. Ascultând această enumerare, mă întrebam: cum se face că tov. Buharin a uitat un mic amănunt, că a uitat pe başkiri? Boşimani nu există în Rusia, şi nici chiar despre hotentoţi n-am auzit ca ei să fi pretins o republică autonomă, dar la noi există başkiri, kirghizi, o serie întreagă de alte popoare, şi acestora nu le putem refuza dreptul la autodeterminare. Nu putem refuza aceasta nici unui dintre popoarele care trăiesc în cuprinsul fostului Imperiu Rus. Să presupunem chiar că başkirii ar răsturna pe exploatatori şi că noi i-am ajuta să o facă. Dar acest lucru nu este posibil decât atunci când revoluţia s-a copt pe deplin. Şi acest lucru trebuie făcut cu prudenţă, pentru ca prin amestecul nostrum să nu frânăm tocmai acel process de diferenţiere a proletariatului pe care trebuie să-l grăbim. Ce putem face cu astfel de popoare ca kirghizii, uzbecii, tadjicii, turkmenii, care se mai află şi acum sub influenţa imamilor lor? La noi, în Rusia, după o îndelungată experienţă cu popii, populaţia ne-a ajutat să-I răsturnăm. Dvs. însă ştiţi cât de nesatisfăcător este încă aplicat decretul cu privire la căsătoria civilă. Putem oare să venim la aceste popoare şi să le spunem: “Noi vom răsturna pe exploatatorii voştri”? Nu putem s-o facem pentru că ei sunt cu totul suspuşi imamilor lor. Trebuie să aşteptăm ca această naţiune să se dezvolte, ca proletariatul să se diferenţieze de elementele burgheze, ceea ce este inevitabil.” ⁷

Dacă pe vremea lui Lenin muncitorii ruşi ar fi tratat în mod egal naţionalismul rus şi pe cel georgian, polonez sau ucrainean, ar mai fi putut ei să lupte cu duşmanul lor principal, cu duşmanul lor cel mai rău, mai lacom şi mai sângeros? Fără îndoială că nu, fără îndoială că ar fi rămas în continuare sub jugul ţarului, al capitaliştilor şi moşierilor, fără îndoială că ar fi continuat să fie sclavi în propria lor ţară, atrăgându-şi în plus ura înverşunată a muncitorilor georgieni, polonezi, ucrainieni, finlandezi, tadjici, ceceni etc. Ce situaţie plăcută, ce fericire nemaivăzută, ce pildă deosebită de patriotism să fii sclav în propria ta ţară dar să te poţi lăuda că ai păstrat “unitatea” acesteia prin tratarea tuturor naţionalismelor în mod egal! Nu, domnilor adversari ai autodeterminării, noi nu luăm nicidecum sclavia drept fericire şi din această cauză nici nu o să tratăm naţionaliştii ca şi când ar fi toţi la fel de răi.

Aducând vorba despre autodeterminare deschidem totodată şi un alt subiect de mare importanţă pentru oricine se declară marxist sau de stânga, şi anume cel al compromisurilor, care da de altfel numele capitolului.

Absenţa caracterului de monolit al duşmanilor proletariatului, faptul că pentru proletariatul dintr-o anumită ţară sau naţiune nu toţi capitaliştii sunt la fel de răi chiar dacă toţi sunt răi, faptul că pentru cei exploataţi există nu doar duşmani ci duşmani principali şi duşmani secundari nu înseamnă doar concentrarea lor pe lupta cu duşmanii principali ci şi, în anumite condiţii, nu tot timpul dar în anumite condiţii, înseamnă necesitatea realizării unor compromisuri ale lor cu duşmanii secundari împotriva celor principali, compromisuri mergând uneori până la realizarea unei anumite colaborări. Compromisurile cu forţele sociale străine şi duşmane, compromisurile exploataţilor cu anumite grupări ale exploatatorilor nu sunt neapărat un rău cum cred cei care doresc cu tot dinadinsul să fie “mai de stânga decât Lenin”. Ele nu sunt neapărat un rău cum cred ultrastângiştii pentru simplul motiv că lumea nu este compusă din absoluturi ci este construită în mod dialectic, în veşnică mişcare şi transformare, cu elementele constitutive aflate într-o interdependenţă reciprocă ceea ce face ca ele să varieze în mod necesar atât de la o perioadă la alta cât şi de la un loc la altul. Dacă burghezia nu este un bloc compact, nici tactica proletariatului şi tuturor celor asupriţi nu trebuie concepută în mod compact, iar compromisurile nu sunt de fapt o “trădare”, cum zic ultrastângiştii sau/şi anarhiştii, ci sunt o necesitate a luptei, nu o abatere de la ea ci o ducere a ei în mod consecvent. Exemple de compromisuri întâlnim destule în istoria luptei internaţionale a muncitorilor, ele mergând de la o atenţie mai redusă acordată luptei cu un anumit duşman mai puţin important până la tratate de pace sau de alianţă cu acest duşman mai puţin important. Trădarea nu este o urmare a compromisului ci este o urmare a compromisului prost făcut. “Sunt compromisuri şi compromisuri”, spunea Lenin. În calitatea noastră de marxişti dialecticieni “trebuie să ştim să analizăm situaţia şi condiţiile concrete ale fiecărui compromis” ⁸, trebuie să vedem în ce măsură te apuci de un compromis bun, adică de unul încheiat cu un duşman secundar şi în ce măsură te apuci de unul rău, adică unul încheiat cu un duşman principal. Diferenţa între duşmanul principal şi secundar nu e doar o simplă diferenţă de nuanţă ci şi, fiindcă lumea e dialectică şi trecerea cantităţii în calitate e o lege a sa fundamentală, totodată, diferenţa între consecvenţă şi trădare. Între două rele se impune uneori să-l alegi pe cel mai mic, aceasta este o zicală foarte înţeleaptă. Dar care anume dintre ele este răul mai mic, aceasta este nu important ci extrem de important de văzut şi valoarea oricărui lider revoluţionar se măsoară în funcţie de acest lucru. Eşti lider bun dacă ştii să identifici răul mai mic şi devii inevitabil unul prost dacă nu ştii să îl identifici. Pentru lupta revoluţionară a proletariatului aceasta este o chestiune de viaţă şi moarte.

Spre exemplu în perioada primului război mondial (adică a primului măcel imperialist mondial) marxiştii consecvenţi, în frunte cu Lenin, au criticat în mod nimicitor pe “marxiştii” englezi, francezi, italieni, germani sau ruşi care au înţeles necesitatea de a face compromisuri în sensul frontului comun cu burghezia proprie împotriva celei străine, pe “marxiştii” germani care au dedus din combaterea ultrastângismului că e necesar să se alieze cu burghezia germană împotriva celei engleze sau franceze, pe “marxiştii” francezi care înţelegeau combaterea ultrastângismului în sensul unirii cu burghezia franceză împotriva celei germane, pe “marxiştii” ruşi care înţelegeau combaterea ultrastângismului în sensul unirii cu burghezia şi moşierimea rusă împotriva burgheziei şi moşierimii germane sau austro-ungare. Ultrastângiştii trebuie să înţeleagă- nu pentru că au făcut compromisuri i-a biciuit Lenin pe “social-şoviniştii” gen Kautsky, Guesde, Plehanov ci pentru că au făcut compromisurile greşite, pentru faptul că nu au stăpânit arta dialectică de a discerne între duşmanul principal şi duşmanul secundar. De ce, s-ar putea întreba ei? Pentru că Germania, Franţa, Rusia, Anglia, Japonia etc. erau ţări de un anumit tip, de tipul imperialist, de tipul “lumii întâi” de care am vorbit în primul capitol, iar în cazul ţărilor imperialiste duşmanul principal al muncitorilor este întotdeauna burghezia “proprie”, burghezia “propriei” naţiuni, adică burghezia germană pentru muncitorii germani, burghezia franceză pentru muncitorii francezi, burghezia rusă pentru muncitorii ruşi etc. În cazul acestor ţări lupta muncitorilor cu burghezia proprie are prioritate absolută, ea trebuie să treacă pe primul plan nu doar în cazul luptei acesteia cu burghezia separatistă a vreunei naţiuni asuprite dinăuntrul acelui stat dar şi în cazul luptei cu burghezia unei ţări străine. Spre exemplu, lupta muncitorilor ruşi cu burghezia proprie (precum şi cu moşierimea, laică şi clericală, proprie) trebuie să aibă prioritate nu doar în cazul luptei acestora cu burghezia şi moşierimea poloneză sau cu burghezia şi moşierimea georgiană care doresc separarea de imperiu dar şi în cazul luptei cu burghezia şi moşierimea unei mari puteri străine cum era Germania, mai ales când această luptă se duce nu pe străzile Moscovei sau Petrogradului ci la mii de kilometri depărtare, prin părţile austro-ungare ale Galiţiei. Spre exemplu, lupta muncitorilor englezi cu burghezia engleză trebuie să aibă prioritate nu doar în cazul luptei acestei burghezii engleze cu burghezia separatistă irlandeză care porneşte răscoale după răscoale ci şi cu burghezia unei mari puteri străine ca Germania, mai ales când această luptă se duce în tranşeele Flandrei dar chiar şi atunci când reprezentanţii acestei burghezii germane se aventurează cu dirijabilele până în inima celui mai mare imperiu de pe Pământ. Şi aşa mai departe.

Dacă este să se facă compromisuri, dacă e să ne aliem cu cineva în cazul acestui tip de ţări, atunci aceşti aliaţi nu pot fi decât, într-o negare completă a patriotismului de paradă afişat în numele sacului cu bani, reprezentanţii ori ai burgheziei imperialiste străine, ori ai celei ne-imperialiste a minorităţilor asuprite, chiar în cazul veleităţilor secesioniste. Dacă e ca noi, muncitorii şi comuniştii englezi să ne aliem cu cineva, dacă e ca noi, muncitorii şi comuniştii englezi, să alegem între două rele pe cel mai mic, atunci noi putem alege doar fie burghezia imperialistă cu care a noastră este în război (adică pe cea germană), fie cea a naţiunilor asuprite de la noi de acasă, chiar şi când ea recurge la odioasa armă a separatismului- vezi, în cazul de faţă, cea irlandeză. Burgheziei imperialiste engleze trebuie să-i declarăm război pe viaţă şi pe moarte chiar dacă este burghezia “noastră”, de ce? pentru că ea ne este deja ocupant, un ocupant infinit mai puternic şi mai periculos decât burghezia imperialistă germană care ocupă “doar” Belgia şi care pe noi ne deranjează din când în când cu zeppelinele. Are această burghezie imperialistă germană, deşi străină, atâta putere asupra muncitorilor noştri englezi cum are cea “neaoşă” engleză, îi exploatează ea oare atât de mult cum face aceasta? Se compară răul făcut de burghezia imperialistă germană, deşi străină, cu răul uriaş pe care ni l-a făcut burghezia noastră engleză în cei peste o sută de ani de când s-a cocoţat în fruntea societăţii? Există situaţii când cu răul mai mic nu este nevoie să închei nici un fel de alianţă, spre exemplu Lenin nu se alia cu separatiştii burghezi ai naţiunilor asuprite de Imperiul Rus, ba chiar afirma deschis că “… burghezia naţiunilor asuprite foloseşte în permanenţă lozincile eliberării naţionale pentru înşelarea muncitorilor…” ⁹ Sprijinul lui Lenin pentru principiul autodeterminării naţionale până la separare de stat nu însemna, după cum am arătat în alte lucrări, vreun sprijin pentru separatismul naţional al polonezilor, georgienilor, ucrainenilor etc ci doar o concentrare pe lupta cu naţionalismul burghez rus, “velicorus”, cu şovinismul asociat conducerii de către clasele stăpânitoare ruse a imensului imperiu ţarist. Dar există şi situaţii când anumite acorduri cu acea grupare de exploatatori definită în mod just drept duşman secundar sunt necesare şi ar fi nu doar o dovadă de necinste din partea noastră dar şi de inducere a maselor în eroare dacă nu am recunoaşte acest lucru. Exista situatii cand prin forte proprii, si chiar prin fortele combinate ale tale si ale unor aliati mai de nadejde ca burghezia cum sunt mica burghezie si semi-proletarii, pur si simplu nu poti invinge si ai nevoie si de ajutorul unor oameni care se potrivesc mai mult definitiei clasice a capitalistului decat un mic patron. Exista situatii cand alianta cu burghezia imperialista straina e chiar necesara, chiar daca ea, bineinteles, ramane pentru noi un dusman. Stangistii vor obiecta, dar exista situatii cand viata insasi te indeamna la o asemenea alianta. Stangismul, la fel ca si oportunismul de dreapta, nu intelege viata, nu intelege dialectica. Deviationistul de stanga nu vede decat dusmanul pe termen lung dar ignora dusmanul pe termen scurt, la fel cum deviationismul de dreapta vede doar dusmanul pe termen scurt si ingnora dusmanul pe termen lung. Ambii sunt, in mod obiectiv, tradatori ai revolutiei- deviationistul de stanga tradeaza pentru ca vede doar sarcinile vitorului (socialism, comunism, exproprierea tuturor capitalistilor) dar ignora sarcinile prezentului (lasare pe planul doi a luptei cu capitalistii mai putin rai sau alianta temporara cu ei), iar deviationistul de dreapta tradeaza pentru ca vede doar sarcinile prezentului dar ignora sarcinile vitorului.

Să dăm şi unul-două exemple concrete de compromisuri necesare, de compromisuri bune, adica realizate cu dusmani secundari impotriva celor principali.

Toată lumea ştie că în urma Revoluţiei Ruse din Februarie 1917 (numită uneori şi “A Doua Revoluţie Rusă”) Lenin a fost “lăsat” de reprezentanţii burgheziei imperialiste germane să se întoarcă în Rusia, de unde şi acuzaţia, repetată de atâtea ori, inclusiv în epocă, după cum se poate vedea de exemplu consultând şi celebra lucrare a lui John Reed “Zece zile care au schimbat lumea”, potrivit căreia Lenin ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decât “agent german”, că ar fi fost “omul nemţilor”, ba chiar că imperialiştii germani (şi nu doar ei…) ar fi “finanţat Revoluţia Rusă”. Ce oroare, nu-i aşa, ce culme a ororii, ca tocmai nişte capitalişti imperialişti să fi finanţat o revoluţie îndreptată împotriva altor tâlhari imperialişti! Comuniştii răstoarnă capitaliştii… cu ajutorul capitaliştilor, spun cei interesaţi, câtă încredere poţi să mai ai atunci în “puritatea” lor ideologică? Iar ultrastângiştii, cei care îl susţin pe Marx fără să susţină şi dialectica lui Marx, adică îl susţin într-un mod care fără îndoială nu i-ar fi plăcut genialului întemeietor al mişcării noastre, aceşti dacă vreţi anti-religioşi religioşi încep să se scandalizeze făcând exact jocul dreptei interesate în compromiterea lui Lenin şi a bolşevicilor.

Noi însă răspundem- nu, nu a fost nicidecum o trădare, deci nu poate fi nicidecum vorba de o “oroare”. Trădare înseamnă cu totul altceva, domnilor anticomunişti, trădare înseamnă nu să faci compromisuri ci să faci compromisurile greşite, trădare nu înseamnă să închei un acord de liberă trecere, un acord care poate chiar să presupună, la o adică, primirea de bani şi arme, nu înseamnă să închei acorduri cu duşmanii secundari, trădarea înseamnă să închei acorduri cu duşmanii principali ai poporului, trădare nu este deci ce a făcut Lenin ci trădare este ce a făcut Plehanov, adică susţinerea burgheziei şi moşierimii ruse împotriva celei germane, lucru pe care l-au făcut, vă amintim, şi naţionaliştii ruşi pravoslavnici, în caz că nu vă regăsiţi în condamnarea pe care am făcut-o “stângii” social-democrate. O dată ce noi am căzut de acord că pentru poporul rus burghezia şi moşierimea ruse erau un rău mai mare decât cele germane acuzaţiile voastre de trădare nu ne ating în nici un fel. Bolşevicii au făcut o revoluţie, domnilor critici din dreapta şi din stânga, bolşevicii au schimbat ceva în Rusia, au realizat o schimbare pozitivă făcând un anumit tip de compromis, Plehanov şi menşevicii “patrioţi”, ba chiar şi slavofilii “patrioţi prin definiţie” de ce oare nu au făcut nimic? Răspuns simplu: pentru că, făcând la răndul lor un compromis l-au făcut tocmai cu cine nu trebuia. Da, în cazul ţărilor imperialiste, cum era Rusia înainte de bolşevici şi cum este Rusia şi acum (aviz ziuganoviştilor şi altor plehanovişti moderni de acolo) este de fapt antipatriotic să ţii cu “ai tăi” împotriva “celorlalţi”, cu tâlharii capitalişti şi imperialişti “ai tăi” împotriva tâlharilor capitalişti şi imperialişti ai “altora” şi devine inevitabil patriotic să te înţelegi, să faci târguri cu “ceilalţi” împotriva “alor tăi”, cu capitaliştii imperialişti străini împotriva capitaliştilor imperialişti “proprii” care îţi sufocă ţara şi poporul de atâta amar de timp. Nu ne sfiim să recunoaştem acest lucru, nu e sfiim să declarăm pe faţă că Lenin a procedat corect înţelegându-se cu tâlharii germani împotriva tâlharilor ruşi şi aparenta lui “trădare naţională” a fost de fapt o uriaşă, măreaţă, extraordinară, monumentală pildă de patriotism rus. Dacă te aliezi cu oligarhia rusă împotriva celei germane o întăreşti pe cea rusă, adânceşti robia poporului tău. Dar dacă te aliezi cu oligarhia germană împotriva celei ruse o răstorni pe cea rusă, adică eliberezi poporul tău din robie, şi nu o întăreşti nici pe cea germană deoarece, evident, ce ai luat de la tâlharii tăi nu o să dai la tâlharii altora. Că aşa a fost este arătat de faptul că, la data respectivă, poporul rus însuşi este cel care a întors cu hotărâre spatele criticilor “patriotici” ai lui Lenin şi i-a susţinut pe bolşevici pentru că ştia bine cine erau cei care, nu de ieri de azi ci de multă, multă vreme, le făceau viaţa un coşmar. Sugestiv în acest sens este dialogul redat de John Reed în nemuritoarea sa lucrare “Zece zile care au schimbat lumea”, între un student anti-bolşevic şi un soldat pro-bolşevic:

“-Dar bine, frate, nu ştii că Lenin a fost trimis prin Germania într-un vagon plumbuit? Nu ştii că Lenin a luat bani de la nemţi?

-De, nu ştiu eu toate astea- răspunse încăpăţânat soldatul-, dar mi se pare că ce spune el e tocmai ce vreau să aud eu şi toţi oamenii simpli ca mine. Vezi, există două clase, burghezia şi proletariatul…

-Eşti un prost!... Şi eu lupt împotriva bolşevicilor, care distrug Rusia noastră şi revoluţia noastră liberă. La asta ce poţi să mai zici?

Soldatul se scărpină după ceafă. “Păi, ce să zic, nu zic nimic- spuse el şi faţa I se contractă de atâta efort intelectual. Mie mi se pare foarte simplu, darn u sunt decât un om fără multă carte. Mi se pare că ar fi cam aşa: există două clase, proletariatul şi burghezia…

- Iar începi cu formulele astea idioate!- ţipă studentul.

- Numai două clase- continuă cu încăpăţânare soldatul. Şi cine nu e pentru una, se cheamă că e pentru cealaltă!”. ¹⁰

Prin urmare, s-ar zice că muncitorii şi soldaţii ruşi nu erau prea interesaţi de lipsa de “puritate” “revoluţionară” a bolşevicilor atâta vreme cât compromisurile le făceau nu cu oricine ci cu cine trebuie, adică cu răul cel mic împotriva răului cel mare.

Trebuie amintit faptul ca aceasta alianta sanatoasa, urata pentru unii dar profund sanatoasa alianta cu burghezia imperialista straina impotriva burgheziei imperialiste proprii se poate extinde si asupra acelei