IarăȘi cocorii romanian Haiku
Yüklə 457,21 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Pe ceainic înflorită
- OANA FELICIA GHEORGHE
- Stîrpind toţi toporaşii
- Amurgul în doi
- CRISTINA OPREA
- Cric vechi în iarbă
- Corneliu Traian Atanasiu
| PARTEA A II-A
pagini ale membrilor Romanian Haiku DANIELA LĂCRĂMIOARA CAPOTĂ Născută pe 22 ianuarie, 1968 in Galaţi. Am absolvit Facultatea de Industrii Alimentare şi Tehnică Piscicolă - profilul construcţii şi Universitatea„Danubius”, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Internaţionale din Galaţi. 
- eseuri publicate în cotidianul ,,Viaţa Liberă’’ - ediţiile de weekend în perioada 2006-2009 - 2010 - expoziţie de grafică ,,Fascinaţia frunzei’’ - 2011- expoziţie de desen ,,Taine şi forme’’ - poezie publicată în revista bibliotecii judeţene V.A.Urechia Galaţi ,,Axis Libri’’, prezentare de carte in ziarul facultatii Danubius ,,infocom@gal’’ - 2013- volumul de debut ,,Acuarele’’,Editura Sinteze, cuprinde haiku şi eseuri cireş înflorit – departe sunt de lumea dezlănţuită o pală de vânt şi bambusul tot nemişcat – artă sumi-e orizonturi – sub acelaşi răsărit Sf.Sofia şi Moscheea Albastră păşesc cu teamă să nu strivesc sărutul – flutur pe asfalt loc geometric – alunecând pe rază văduva neagră în jocul morţii – sub lama coasei macii înroşind fânul ropotul ploii – pe creanga înflorită tot mai greu cerul în ploaia toamnei o frunză pe graffiti – gara pustie sfârşit de august – nu mai întorc filele calendarului după grindină – rochiţa rândunicii-n pânză topită pas în doi – ultimul tango la Paris elegie ziua recoltei – risipind ceaţa un car în drum spre vie strada Domnească - doar parfumul de tei pe sensul interzis cântec de toacă – numai umbra nucului pe prispa casei sfârşit de sezon – înroşind o epavă cerul în amurg radio cu lămpi un fluture ascultă Lili-Marlen casa bunicii - în liniştea nopţilor carii la sfadă noapte de vară – doar licuricii veghind troiţa părăsită Pe ceainic înflorită vântul de toamnă – pe ceainic înflorită o creangă de măr Nu este deloc obișnuită inversiunea pe care o face autoarea. Ba e de-a dreptul repudiată de obicei. Iar aici ar putea chiar să dea impresia că siluiește ordinea firească a cuvintelor: pe ceainic o creangă de măr înflorită, doar pentru a realiza astfel lungimea necesară a ultimelor două versuri. Sigur că, înainte de a da acest verdict, cititorul trebuie să încerce înțeleagă dacă nu cumva inversiunea are o funcție stilistică. Punînd adjectivul înflorită între virgule citim: pe ceainic, înflorită, o creangă de măr. Plasarea lui imediat după pe ceainic este acum o replică primăvăratecă, dată din vreme, înainte chiar de a afla că e vorba de o creangă de măr, vîntului de toamnă. Toamna găsește o compensație în desenul floral al ceainicului. Oricine, citind numai, își dă seama că rostirea urcă pe cuvîntul înflorită, are un moment de suspensie și, odată anihilată astfel urgia vîntului, citim apoi, răsuflînd ușurați, ultimul vers. Ceainicul fierbinte și mai ales desenul de pe el ne asigură de atmosfera prielnică a interiorului. Evident deci că rolul adjectivului înflorită nu este doar acela de a califica creanga de măr. El este, prin locul în care e plasat, accentul tonic al poemului, ceea ce îi asigură tensiunea, descărcată în versul din urmă. Sigur, nu găsim aici expresia fudulă a omului care (crede că) învinge natura, ci acea minimă și discretă izbîndă de a ocroti viața într-un modest refugiu. Poemul este de fapt doar un verset scris pe canatul ușii pentru a exorciza duhul rău care s-a răstit odată cu vîntul de toamnă. Corneliu Traian Atanasiu OANA FELICIA GHEORGHE 
Născută în anul 1978 în Roman, judeţul Neamţ, cu reşedinţa in Bacău, judeţul Bacău. De formaţie medicala, cu peste zece ani de experienţă ca asistent medical iar din 2008 biolog medical absolvind Facultatea de Ştiinţe-Biologie din cadrul Universităţii Vasile Alecsandri Bacau. Cea mai importanta realizare si preocupare cele doua fetiţe de 6 si respectiv 8 ani. Pasiunea pentru stiinţele medicale s-a împletit întotdeauna cu pasiunea pentru poezie dar abia anul acesta am debutat in cadrul cenaclului Octavian Voicu din Bacau cu poezie occidentală. Ucenic al şcolii de haiku de aproape un an. Prima apariţie înr-o antologie de poezie nipona. boabe de rouă – atârnând într-un fir tot universul ziua a şaptea – în brazdă urma tălpii şi grâu încolţit origami - pe ramul magnoliei roi de fluturi noapte luminată – mai aprinse stelele şi ochii mamei de Înviere – printre cruci lumină si lăcrămioare zăpor de april – Viola odorata şi parfumul ei apă în casă – pe cumpăna fântânii un cuib de barză prinsă-n chihlimbar o floare de cireş – poză la nuntă visând aievea la nisipul fierbinte - praful teilor miresme de tei – recitind Eminescu la lumina lunii criză globală – în spic polenizează dăunătorii băncile goale – arar câte o frunză se aşează doar o umbră în bătaia vântului - haine cernite ziua recoltei – ştergând de praf albumul plin cu amintiri numărând în gând bătăile inimii - primii paşi în tandem poză de final – locul gol rezervat amintirilor braţ la braţ vorbind duios amintirilor - doar urmele ei umplând golul mereu mai mult şi mai mult - lumina lunii Stîrpind toţi toporaşii stare de război – bunul pliveşte din strat toţi toporaşii Cînd cele două părţi ale poemului se referă la două domenii absolut distincte, starea de război şi plivitul straturilor de legume, juxtapunerea este cel mai bine realizată. Alăturarea lor este realmente paradoxală și marchează discontinuitatea sensului, tăierea poemului fiind una patentă. Sferele de preocupări sînt divergente, ca și atmosfera emoţională din jurul lor. Ce legătură ar putea fi între o stare conflictuală care angajează în luptă mase mari de combatanţi şi provoacă adevărate catastrofe sociale şi umila şi domestica preocupare a bătrînului care-şi cultivă grădina, parcă abstras de la confruntările care depăşesc aria ei minusculă? Şi totuşi… bunul îşi duce şi el lupta lui. E adevărat, la dimensiunea restrînsă a straturilor, cu un duşman viguros, buruienile, care, dacă nu e stîrpit la vreme, tinde să înăbuşe plantele de cultură. Bunul este dintotdeauna în starea de război proprie treburilor sale. Aparent, puţin îi pasă de conflagraţia de departe şi-şi vede liniştit de îndeletnicirile lui mărunt gospodăreşti. Dacă a fost mobilizat şi el vreodată, vremea aceea a trecut de mult. De ce pliveşte însă el din straturile de ceapă toţi toporaşii? De unde însă atîta înverşunare împotriva unor floricele atît de delicate? Chiar dacă nu e acolo unde se confruntă beligeranţii, simbolic, bunul nu vrea să încurajeze proliferarea armelor şi stîrpeşte toporaşii… înainte să crească prea mari. Legătura dintre cele două părţi, se face printr-un nevinovat joc de cuvinte, prin denotaţia cuvîntului toporaş, un topor mai mic. Este denunţată astfel vehemenţa surdinizată a bunului care pliveşte toţi toporaşii. Denunţul fiind însă şi el unul mucalit, de o maximă discreţie. Războindu-se cu toporaşii, bunicul deviază aversiunea lui faţă de război, înglobînd-o activităţii cotidiene de grădinar domol şi ticăit. Vehemenţa n-o simte decît cel care l-a surprins într-un haiku. Şi cititorii lui. Corneliu Traian Atanasiu
Membru al Uniunii Epigramiştilor din România, președinte al Clubului Umoriștilor Constănțeni, membru în Cenaclurile de Haiku din Constanța și București. Premii la concursuri de epigramă, poezie, proză umoristică, haiku şi senryu. Publicat în numeroase reviste literare din țară și de peste hotare, precum și în peste 40 volume colective și antologii de poezie, haiku și epigramă. În 2011 - volumul de epigrame “Epi…gramatica”. În 2013 - volumul de proză umoristică “Raiul”. căpiță cu fân - la umbra ei un cosaș țipă-n celular ziua recoltei - cinci capace de canal și-o șină de tren casă-n ruină - într-un colț partituri și-o vioară veche după cutremur - numărul de la casă și-un fir de iarbă fată bătrână - trandafiri pe catedră de la foști elevi amurgul în parc - pe o bancă doi bătrâni așteptând iarna de Bobotează - cu degetul pe geam smulg petale din flori singur în iarnă - din vechea ceașcă de ceai sare înc-un ciob la umbră sub Statuia Libertății - niciun fir de iarbă mătură veche - abia o mai ridică pe soacră-mea pendulă veche - limba e-n stare bună însă cucul ba vițelul confuz - vede la poarta nouă numărul șase la umbră sub tei - doi poeți vorbesc aprins despre picioare ultima modă - dansuri populare în opinci Versace vifor pe-nserat - sub reflector la trombon un fluieră-vânt coarde-n orchestră - lipsit de tact bateristul bate toba violon d’Ingres - tenorul are-acasă un contrabas ultima modă - în insectar fluturi noi la patru ace Amurgul în doi amurgul în doi - discret umbrele noastre ne lasă singuri Poem de poem. Poate prea multă poezie, dar e voie, nu-i așa? Dacă normele haiku ar fi mai largi, putea fi: amurg în doi - cu discreție umbrele noastre ne lasă singuri Oricum, un poem extrem de vizual, mai ales pentru martorii ce suntem, pentru că protagoniștii sunt prea absorbiți în îmbrățișare ca să mai poată vedea lina estompare a umbrelor. Petru-Ioan Gârda Ceea ce încercăm să explicăm asupra poemului poate rămâne la ”restul e tăcere ”. Așa că ia să vedem. Autorul pleacă de la faptul banal că umbrele ființelor / obiectelor dispar la asfințitul soarelui. Da, e o constatare banală în sine, dar enunțând-o deja se încarcă cu meditație, cu wabi-sabi. Apoi autorul ia cuvinte și le ”adună” în așa fel încât ceea ce ne spune devine sugestie și emoție: amurgul nu e unul oarecare, ci ”in doi”… ”umbrele noastre” dispar într-un mod ”discret”, se retrag cu finețe pentru a lăsa singuri pe îndrăgostiți. (Vede cineva vreo personificare aici? eu aș vedea doar trecerea de la constatarea ”dispar” la o exprimare mai sugestivă… de la verbul a dispărea, care poate fi folosit și pentru obiecte, și pentru ființe, se trece la ”a lăsa” care, e adevărat, caracterizează ființele. Iar trecerea, jocul acesta e de o frumoasă subtilitate.) Dacă ceva/ cineva dispare, ne simțim mai singuri, dar pentru iubiți e altfel, pentru ei e o bucurie să fie lăsați ”singuri”, de fapt unul cu altul… Julia Risi
Am descoperit poezia Haiku la începutul anului 2012, la Cenaclul de Haiku de la Ceainăria “Sakura” din Cluj-Napoca. Câteva zile mai târziu m-am înscris în grupul Yahoo „Romanian Haiku” şi de atunci… învăţ! Mi-au plăcut de când mă ştiu: natura, muzica şi poezia. Din anul I de facultate am început să-L descopăr şi să-L cunosc într-un mod personal pe Cel Căruia îi datorez totul: Dumnezeu. Cartea mea preferată a devenit cu timpul Biblia – Cuvântul Lui. Împărtăşesc din ceea ce învăţ, sub diferite forme, pe blog-ul meu: www.cristinao.wordpress.com “Cum îşi va ţinea tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău.” (Psalm 119:9) sfârşit de sezon – doar luna mai ascultă şoaptele mării fior de toamnă – atât de diferite aceleaşi alei ziua recoltei – un grăunte de porumb intră-n muşuroi nici-un greiere – răscolind printre frunze vântul de toamnă tăcerea iernii - retrăind la fereastră amintirile nici-un bâzâit în jurul felinarului – doar fulgi în zbor maşina albă ca în visele mele – şi tot mai ninge.. după ninsoare – privind spectacolul un călător tăcut moină în amurg – printre-atâtea izvoare tăcerea lunii privighetoarea – lecţia de muzică în curtea şcolii prima iubire – câte emoţii ascunse într-un ghiocel.. nu mai sunt singur – atât de familiar cântecul mierlei hoinăreală-n parc – căile petalelor nebănuite nici-un nor pe cer – un zumzet de albine printre albăstrele Coloana Infinitului - undeva, alt greiere numără stele teiul încărcat – la orice adiere praf de lumină ţânţari în noapte doar luna-i liniştită de-atâta vreme tăceri la apus – dintr-o dată greierii nu se mai abţin Cric vechi în iarbă cric vechi în iarbă - cântecul greierilor ridică luna
Am găsit şi alte poeme interesante pentru tehnica jocului de cuvinte, dar acesta mi se pare deosebit pentru că foloseşte, cu oarecare discreţie, un paronim pe care nu-l pierde din vedere şi în sensul său adevărat. De obicei, joaca cu paronimele este acceptată mai degrabă fără altă finalitate decît gratuitatea unui calambur. Apropul cri-cri, cric, greier ar fi fost suficient în acest caz pentru a obţine o satisfacţie evident frivolă. Cric vechi în iarbă te pune însă pe gînduri. E posibil să-ţi închipui un vinci, un vîrtej desuet şi expirat pentru ridicarea căruţei, acum ruginit, cu care nu se mai joacă decît copiii. Cînd însă dai cu ochii de cîntecul greierilor sesizezi imediat aluzia. Şi sunetul onomatopeic, şi localizarea în iarbă îl reabilitează pe vechi, îi asigură şi patina, şi farmecul unei vechimi prestigioase, uşor înclinate spre veşnicie. Dar încă nu te aştepţi la mai mult decît această gratulaţie a unei omofonii jucăuşe. Autoarea nu s-a mulţumit însă cu un banal calambur, n-a uitat de cricul uitat în iarbă şi a ţinut să-l pună nu doar în valoare ci şi în acţiune. Şi a reuşit o neaşteptată performanţă: cricul, cu scîrţîitul lui greoi şi răbdător, scoate domol luna din pămînt şi o înalţă către zenit. Cred că, dincolo de abila folosire a jocului de cuvinte, poemul înscenează şi un paradox: pune în cîrca greierilor truda de a răsuci noapte de noapte pe osia lumii tot firmamentul. În orice antologie a greierilor acest poem va figura la loc de cinste. Corneliu Traian Atanasiu Yüklə 457,21 Kb. Dostları ilə paylaş:
|
