Icenţă,2012 N. B. Sinteze orientative realizate de studenţi. Se recomandă şi parcurgerea integrală a programei

IV. Cosmologia sau ktisiologia – sinteză (Frunzulică Cristian-Emmanuel și Crișan Ionuț-Vasile)

Lumea - operă a iubirii lui Dumnezeu destinată îndumnezeirii (TDO 1, 337-352)

Iconomia lui Dumnezeu sau planul Lui cu privire la lume constă în îndumnezeirea lumii create, care, în urma păcatului, implică şi mântuirea. Mântuirea şi îndumnezeirea lumii presupun, ca prim act divin, crearea ei. Mântuirea şi îndumnezeirea vizează, fără îndoială, în mod direct umanitatea, dar nu o umanitate desprinsă de natură, ci unită ontologic cu natura. De aceea, prin lume se înţelege atât natura, cât şi umanitatea sau, când se indică prin cuvântul lume una din ele, totdeauna este subînţeleasă şi cealaltă.

Omul nu se poate concepe în afara naturii cosmice. Prin coruperea, sterilizarea şi otrăvirea naturii, omul face imposibilă existenţa sa şi a semenilor săi. Astfel natura nu este numai condiţia existenţei omului singular, ci şi a solidarităţii umane. Natura apare într-un mod cu totul clar ca mediul prin care omul poate face bine sau rău semenilor săi, dezvoltându-se sau ruinându-se el însuşi din punct de vedere etic şi spiritual. Astfel, natura se dovedeşte ca un mijloc prin care omul creşte spiritual şi îşi fructifică intenţiile bune faţă de sine şi faţă de semeni, când este menţinută şi folosită conform cu ea însăşi; dar când omul o sterilizează, o otrăveşte şi abuzează de ea în proporţii uriaşe, el îşi împiedică creşterea spirituală a sa şi a altora. Aceasta confirmă faptul că ea e dată ca un mijloc necesar pentru dezvoltarea umanităţii în solidaritate, că e un dar al unei fiinţe superioare personale, care a creat-o, ca şi pe oameni, într-o solidaritate. Înţelegerea naturii ca dar al lui Dumnezeu nu înseamnă însă că ea nu trebuie prelucrată. Ea e astfel făcută, că multe din cele necesare omului se obţin printr-o prelucrare din partea lui, iar în această prelucrare un loc important îl are imaginaţia continuu creatoare. Numai animalul se încadrează întru totul în ceea ce-i dă natura în mod invariabil. Puterea omului de a prelucra natura prin fapta gândită, prin muncă, întâlnind natura ca dar, se hrăneşte ea însăşi din puterea incomparabil mai mare a faptei Celui ce a creat acest dar, a Celui ce nu a prelucrat, la rândul Lui, o natură dată, ci a creat-o din nimic. Munca cu efecte limitate, săvârşită de om asupra naturii, pentru a o face la rândul său dar altora, trimite astfel la fapta creatoare a lui Dumnezeu, al Cărui dar complet este natura. Din puterea creatoare a lui Dumnezeu, Care a creat lumea din nimic, îşi ia originea puterea creatoare limitată a omului asupra naturii. Creaţia limitată a omului se întemeiază pe actul creaţiei din nimic al lui Dumnezeu.

Crearea lumii din nimic de către Dumnezeu se face azi evidentă şi în limitările ei, prin care El însuşi ne limitează. Dar chiar prin această limitare El ne ajută să creştem spiritual punând frână egoismului nostru, prin grija de a împărţi frăţeşte cu ceilalţi resursele limitate ale lumii, de a da şi altora posibilitatea să se dezvolte. Dumnezeu ne face azi să ne solidarizăm şi mai mult între noi şi prin aceasta să creştem spiritual prin muncă şi sacrificiu. Acesta e un nou ascetism, un ascetism pozitiv, generalizat şi obligatoriu, care însă nu e într-o contradicţie cu formele lui vechi, ci poate să-şi găsească în ele o putere de susţinere. Responsabilitatea noastră faţă de natura dată de Dumnezeu apare azi şi ca o datorie de a folosi resursele cu cruţare şi de a nu o altera prin poluare. Acest lucru ne fereşte şi el de patimi şi de căutarea unei satisfaceri infinite în lume.

Crearea din nimic în timp

După credinţa creştină, lumea şi omul au un început şi vor avea un sfârşit, în forma lor actuală sau în cea în care pot evolua prin ei înşişi. O lume existentă din veci în forme evolutive, în esenţă identice cu cea actuală, ar fi ea însăşi absolutul, adică singura realitate. Dar absolutul nu poate purta marca nonsensului şi limitărilor, pe care o are în sine forma actuală a lumii, privită ca singura realitate sau cele esenţial identice, în care toate se compun şi se descompun. Chiar dacă ar fi un sens superior necunoscut în această relativitate, ar trebui să fie cineva care să fie conştient de el în mod etern, în care caz El ar fi adevăratul absolut, superior acestei relativităţi. Iar dacă nu e nimeni conştient de un asemenea sens, un asemenea sens nici nu există. Conştiinţa noastră însă, cea mai înaltă formă de existenţă ea trebuie să-şi găsească sensul într-un plan de existenţă superior ei. „Nici una din cele create nu-şi este ţinta sa finală, întrucât nu e nici cauza sa, pentru că altfel ar fi necreată şi fără început şi n-ar avea să se mişte spre nimic... Nici una nu e scopul în sine, căci altfel n-ar fi supusă unei lucrări, o dată ce ar avea plenitudinea în sine şi ar fi mereu la fel şi n-ar avea de la nimeni existenţa. Căci cel ce e scopul în sine e si necauzat”.

A. Expresia biblică „la început” indică prima unire a lui Dumnezeu cu timpul. Aici e locul să precizam că însăşi expresia „la început”, când se produce actul creator şi apare creaţia, indică prima unire a veşniciei lui Dumnezeu cu timpul. „La început” înseamnă atât începutul coborârii lui Dumnezeu la timp, cât şi începutul timpului care ia fiinţă prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, Cel astfel coborât; „la început” e prima clipă a dialogului lui Dumnezeu coborât la creatură, cu creatura care începe drumul ei temporal. Timpul nu există de la sine, din eternitate, fără voia divină, ci îşi ia originea în voirea divină, într-un „deodată” al consimţirii acestei voiri. Pentru că „începutul” timpului înseamnă „începutul” lucrurilor create în potenţa lor, deoarece nu există timp fără lucruri în mişcare sau aducerea lucrurilor create la existenta potenţială de un moment n-ar avea nici un rost. În „început” e implicată toată distanţa ce are să o parcurgă lumea creată prin timp, între început şi sfârşit, dar şi voia lui Dumnezeu de a fi în relaţie continuă cu ea, pentru a o duce la sfârşitul voit de El. Începutul timpului sau lumea nu ţâşneşte dintr-o potență impersonală existentă de sine, ci din hotărârea voii personale divine, care pune potenţa lumii, aşa şi desfăşurarea ei nu iese dintr-o potență de sine, ci din potențele puse de Dumnezeu şi însăşi această desfăşurare e voită şi deci susţinută în continuare de puterea lui Dumnezeu. La fiecare apariţie a unei noi ordini în existenţă, Dumnezeu zice: „Să fie”, arătând că vrea să fie şi, prin aceasta, dă putere specială acestei noi ordini create. Fără voia şi puterea lui Dumnezeu n-ar apărea o nouă ordine în existenţă, într-o conformitate cu toate celelalte. De aceea se poate spune că, pe de o parte, toate au fost create „la început”, pe de alta, că creaţia se încheie cu crearea omului. Căci creaţia nu e întreagă până ce Dumnezeu nu-i descoperă sensul ei în om. Aparitia succesivă a celorlalţi oameni din primul om nu mai e o creaţie ca cea de la început, căci se rămâne pe acelaşi plan. Dar pe de altă parte, fiecare suflet de om e o noutate, pentru că fiecare e creat şi aceasta, într-un dialog real al lui Dumnezeu cu părinţii lui.

Sufletul omului nu mai iese însă, nici în cazul primului om, din potenţa pusă anterior în lume la „început”, deşi e prevăzut şi el de la „început” şi dintr-o poruncă şi putere a lui Dumnezeu, asemenea celorlalte ordini ale existenţei. El e suflat de Dumnezeu Însuşi, adică e adus la existenţă din nimic printr-un act special al lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu intră cu el de la început într-o relaţie directă. Relaţia voită a lui Dumnezeu cu lumea sau cu timpul, prin care acestea subzistă, înseamnă în cazul omului dialog cu un subiect din primul moment, dat fiind că atât Dumnezeu cât şi omul sunt persoane, în timp ce natura întreagă e adusă la existenţă ca obiect sau ca succesiune de obiecte, numai prin putere. Dar Dumnezeu creează acest ansamblu de obiecte pentru un dialog cu omul. Altfel crearea lor n-ar avea nici un rost. De aceea, în om e depăşit planul creaţiei naturii. Actul de creare al sufletului omului este de altă categorie, în el se manifestă ca suflare, din primul moment, relaţia directă a lui Dumnezeu cu omul, o relaţie dialogică, dătătoare de viaţă spirituală. Dumnezeu creează lumea şi timpul şi rămâne în legătură cu ea prin voinţa Lui, pentru un dialog cu fiinţele conştiente, pe care vrea să le conducă la deplina comuniune cu Sine. În acest scop, lumea a fost făcută pentru ca omul să se poată folosi de ea în creşterea lui în comuniunea cu Dumnezeu. Ea a fost creată în vederea omului. Ea s-a dezvoltat prin dirijarea exercitată de Dumnezeu asupra energiilor ei componente, până când, printr-o lucrare specială a lui Dumnezeu („mâna lui Dumnezeu”), a fost format organismul biologic, în care a apărut, prin „suflarea” lui Dumnezeu, sufletul raţional după chipul lui Dumnezeu, capabil de dialogul cu Dumnezeu şi cu aspiraţia spre o tot mai adâncă comuniune cu El, fiind investit în acest scop de la început cu harul lui Dumnezeu sau pus în relaţie cu Dumnezeu. Aşa cum prima clipă temporală are la bază eternitatea, dar nu eternitatea unui substrat impersonal, ci voia lui Dumnezeu, Cel ce este din veci, aşa şi fiecare clipă ce urmează are la bază voia lui Dumnezeu cel etern, care susţine lumea în dezvoltarea ei şi cheamă pe om continuu la un răspuns şi prin aceasta face posibilă existenţa lui trează şi intensă sau legătura responsabilă cu eternitatea.

Timp, eon, eternitate eonică. Lumea nu e contrară eternităţii, cum socotea Origen; şi nu e nici o eternitate lineară în sine. Ea îşi are originea în eternitate, e susţinută de eternitate şi destinată să se înveşnicească într-un fel de eternitate care nu e una cu a lui Dumnezeu. Maxim Mărturisitorul, deosebind „eonul” de eternitate, îl socoteşte pe acesta eternitatea plină de experienţele timpului sau timpul umplut de eternitate. Eonul eshatologic are în el experienţa mişcării şi chiar un fel de mişcare stabilă eternă în jurul lui Dumnezeu (cum au şi îngerii în viziunea lui Dionisie Areopagitul), pentru că creatura ajunsă în Dumnezeu se adânceşte mereu în contemplarea şi în împărtăşirea de infinitatea lui Dumnezeu, deşi e mereu scăldată în ea. Acel „deodată” potenţial al primei zile devine un „deodată” plin al Zilei a opta fără de sfârşit; ieşirea din eternitate prin creaţie sfârşeşte cu intrarea în Eternitate prin înviere, după mişcarea prin timp. Vladimir Lossky exprimă această concepţie patristică astfel: „Există deci o posibilitate a timpului în care se maturizează întâlnirile omului cu Dumnezeu, autonomia (dar nu separarea) lui ontologică fiind aventura libertăţii umane, posibilitatea lui de transfigurare.

Părinţii au simţit această pozitivitate, ferindu-se să definească eternitatea ca ceva contrar timpului. Deşi categoriile timpului sunt mişcarea, schimbarea, trecerea de la una la alta, nu li se poate opune totuşi nemişcarea, invariabilitatea statică; aceasta ar fi eternitatea lumii inteligibile a lui Platon, nu a lui Dumnezeu cel viu. Dacă Dumnezeu vieţuieşte în eternitate, această eternitate vie trebuie să depăşească opoziţia timpului mobil şi a eternităţii nemişcate”.

Creaţia din nimic. Faptul că omul se simte împreună cu lumea dependent în mod total de voia lui Dumnezeu arată că omul şi lumea nu au sursa într-o potentă de sine eternă şi că nu sunt nici din fiinţa lui Dumnezeu. Sfântul Atanasie spune: „Unii, printre care Platon, care e mare la greci, asigură că Dumnezeu a făcut universul plecând de la o materie preexistentă şi fără origine; că Dumnezeu n-ar fi putut face nimic dacă materia n-ar fi preexistat, aşa cum trebuie să existe lemnul ca să poată fi lucrat de tâmplar. Cei ce vorbesc astfel nu-şi dau seama că atribuie lui Dumnezeu o slăbiciune. Căci dacă nu este El însuşi cauza materiei, ci formează lucrurile pornind de la o materie de bază, El va fi considerat slab, incapabil să lucreze ceva fără materie, aşa cum slab este şi tâmplarul care nu poate face nici un lucru necesar fără lemn”.

Spiritul dumnezeiesc poate nu numai să producă modificări cu mult mai mari asupra energiei din care se alcătuiesc formele lumii, ci şi să producă această energie, ca un efect al energiei lui spirituale, imprimând în ea potenţial formele ce se vor actualiza la vremea lor, sau aşa zisele „raţiuni” ale lucrurilor, de care vorbesc Sfinţii Părinţi.