Ingeri si demoni

109
Între timp, în Piazza San Pietro, Garda Elveţiană formase un zid viu şi încerca să ţină mulţimile la distanţă. Fără succes, însă. Oamenii erau prea mulţi şi păreau mult mai interesaţi de pericolul care ameninţa Vaticanul decât de propria siguranţă. Ecranele video din piaţă transmiteau imagini ale conteinerului cu antimaterie şi ale ceasului acestuia — imagini preluate de la monitorul Gărzii Elve­ţiene, prin amabilitatea şambelanului. Din păcate însă, nici acestea şi nici minutele care se scurgeau ameninţător pe ceasul conteinerului nu reuşeau să alunge mulţimea din piaţă. Oamenii priveau picătura minusculă de lichid şi îşi spuneau, probabil, că nu are cum să fie atât de periculoasă pe cât se credea. În plus, ceasul conteinerului arăta că mai sunt încă aproape patruzeci şi cinci de minute până la detonare  o grămadă de timp pentru a sta şi a privi în jur.

Totuşi, toţi membrii Gărzii Elveţiene erau de acord că decizia îndrăzneaţă a şambelanului de a spune lumii adevărul şi de a oferi presei imagini în direct ale infamiei Illuminati fusese o mişcare inteligentă. Confreria se aşteptase, în mod cert, ca Vaticanul să afişeze reticenţa sa obişnuită în faţa adversităţilor. De această data însă, nu. Il camerlengo Ventresca se dovedise un inamic redutabil.

În interiorul Capelei Sixtine, cardinalul Mortati nu mai avea stare. Trecuse deja de ora 23.15. Mulţi cardinali continuau să se roage, dar alţii se adunaseră în apropierea uşii, în mod evident îngrijoraţi de ora târzie. Unii începură să bată cu pumnii în uşă.

Afară, locotenentul Chartrand auzea loviturile, dar nu ştia ce ar tre­bui să facă. Se uită la ceas. Era vremea! Căpitanul Rocher dăduse însă ordine stricte: cardinalii nu vor fi lăsaţi să iasă până ce nu le va da el per­misiunea. Bătăile în uşă deveniră mai intense şi stânjeneala locotenen­tului crescu. Poate că Rocher pur şi simplu uitase; de la apelul acela telefonic misterios, căpitanul se comportase într un mod foarte ciudat.

Chartrand deschise staţia de emisie recepţie.

— Domnule căpitan, sunt Chartrand. A trecut ora stabilită. Nu ar trebui să deschid uşile Capelei Sixtine?

— Uşa rămâne încuiată. Credeam că ţi am dat deja acest ordin.

— Da, domnule, însă...

— Oaspetele nostru va sosi dintr un moment în altul. Ia câţiva oameni sus şi postaţi vă în faţa biroului papei. Şambelanul nu tre­buie să plece nicăieri.

— Mă scuzaţi, domnule?

— Ce nu pricepi, locotenent?

— Nimic, domnule. Am plecat.

Sus, în biroul papei, şambelanul medita în tăcere în faţa focului. „Dă mi putere, Dumnezeule! Fă o minune!" înteţi flăcările din şemineu, întrebân­du se dacă va supravieţui acestei nopţi.


110
Unsprezece şi douăzeci şi trei de minute.

Vittoria şedea tremurând pe balconul Castelului Sant'Angelo, cu ochii pierduţi în depărtare, înlăcrimaţi. Ar fi vrut atât de mult să l ia în braţe pe Robert Langdon, dar nu putea. Trupul îi era parcă amorţit. Încercă să şi revină, evaluând situaţia actuală. Omul care îi ucisese tatăl zăcea undeva jos, mort, iar ea abia scăpase cu viaţă.

Când mâna lui Langdon îi atinse umărul, infuzia de căldură şi tandreţe începu ca prin farmec să i topească gheaţa din suflet. Trupul îi revenea la viaţă. Negura se risipi. Robert arăta ca naiba, ud şi sleit de puteri — probabil că trecuse printr un adevărat iad pen­tru a o salva.

— Îţi mulţumesc..., îi şopti.

El îi surâse, obosit, şi i aminti că ea merita toate mulţumirile; abilitatea ei de a şi contorsiona trupul îi salvase pe amândoi. Vittoria îşi şterse ochii. Ar fi putut rămâne acolo, alături de el, pentru tot­deauna, dar timpul nu mai aştepta.

— Trebuie să ieşim de aici, îi spuse profesorul.

Mintea ei zbură în altă parte, privind spre Vatican. Cel mai mic stat al lumii părea tulburător de aproape, strălucitor în lumina zecilor de reflectoare ale presei. Spre marea ei uimire, Piazza San Pietro era încă ticsită de oameni. Garda Elveţiană reuşise să elibereze doar o zonă de nici cincizeci de metri, chiar în faţa bazilicii — mai puţin de o treime din întinderea pieţei. Mulţimea era compactă, spectatorii de pe margini împingându se pentru a vedea şi ei ceva mai bine şi prinzându i pe ceilalţi ca într o capcană. „Sunt prea aproa­pe! îi venea să strige. Mult prea aproape!"

— Eu mă întorc, spuse Langdon complet lipsit de expresie.

Vittoria se răsuci spre el, incredulă:

— Înapoi la Vatican?

Profesorul îi povesti despre Samaritean şi despre complotul pe care acesta îl punea la cale. Liderul Illuminati, un om pe nume Janus, venea, de fapt, pentru a l înfiera pe şambelan. Un ultim act de supremaţie din partea confreriei.

— Nimeni nu ştie despre acest lucru la Vatican, continuă el. Nu am cum să iau legătura cu ei şi individul poate să sosească dintr o clipă în alta. Trebuie să avertizez Garda Elveţiană înainte de venirea lui.

— Dar n ai să poţi trece de mulţimea aceea!

— Ba voi trece, replică el cu siguranţă în glas. Ai încredere în mine!

Vittoria îşi dădu seama că, din nou, istoricul ştia ceva ce ei îi scăpa:

— Vin şi eu.

— Nu. De ce să riscăm amândoi...

— Trebuie să găsesc o modalitate de a i îndepărta pe oamenii aceia de acolo! Riscurile sunt uri...

Chiar în clipa aceea, balconul începu să vibreze. Un huruit asur­zitor părea că zdruncină întregul castel. Apoi, dinspre San Pietro se văzu o lumină albă, orbitoare. „Oh, Doamne! exclamă Vittoria în sinea ei. A explodat anti­materia!"

Dar, în locul bubuiturii, din mulţime se ridică un val de urale. Vittoria îşi duse mâna streaşină la ochi. Din piaţă se înălţa un rând de lumini orbitoare, îndreptate, parcă, asupra lor! Toţi oamenii întorceau capetele, strigând şi arătând cu mâinile în sus. Huruitul se intensifică. În piaţă, atmosfera se înseninase, devenind aproape veselă.

Langdon privi năuc într acolo:

— Ce mama dracului...?

Deasupra lor, cerul însuşi vuia.

De după turnul castelului, pe neaşteptate, se ivi elicopterul papei. Huruind la doar cincisprezece metri deasupra lor, se îndrep­ta direct spre Vatican. Sub unda de şoc, castelul vibra din toate încheieturile. Fasciculele reflectoarelor urmau elicopterul în zbor şi curând balconul fu cuprins din nou de întuneric.

Când văzu că uriaşa maşinărie încetineşte şi că zăboveşte un moment în aer deasupra pieţei, Vittoria se simţi cuprinsă de îndoieli; era deja prea târziu. Stârnind un nor de praf, elicopterul ateriză în micul spaţiu liber dintre mulţime şi bazilică, oprindu se aproape de treptele de la intrare.

— Ia te uită ce intrare şi face! şopti Vittoria.

Pe fondul alb al treptelor de marmură, zări o siluetă întune­cată ieşind din bazilică şi apropiindu se de elicopter. N ar fi pu­tut recunoaşte persoana, dacă n ar fi văzut bereta stacojie de pe capul acesteia.

— Aşa, întindeţi covorul roşu! Ăsta i Rocher.

Langdon izbi cu pumnul în balustradă:

— Cineva trebuie să i prevină!

Şi dădu să plece.

Vittoria îl prinse de braţ:

— Aşteaptă!

Tocmai observase încă un amănunt, unul pe care mintea ei refuza să l creadă. Deşi degetele îi tremurau, arătă spre elicopter. Chiar şi de la o asemenea distanţă, ştia că nu putea să se înşele. Din aeronavă cobora o altă siluetă... o siluetă care se mişca într un mod atât de special, încât nu putea fi decât a unui singur om. Deşi în poziţie şezând, nou venitul străbătu spaţiul gol al pieţei cu o viteză uimitoare şi o precizie maximă.

Un rege pe un tron electric.

Era Maximilian Kohler.

111
Lui Kohler opulenţa Sălii Belvedere îi făcea greaţă. Numai cu aurul ce poleia decoraţiunile plafonului s ar fi putut finanţa un an întreg de cercetări asupra cancerului. Rocher îl conduse pe o rampă înclinată, în Palatul Apostolic.

— N aveţi lift? întrebă Kohler.

— N avem curent electric, răspunse Rocher, arătând sfeşnicele care ardeau în jur, împrăştiind întunericul. Strategia noastră de căutare şi de verificare.

— Strategie care, fără îndoială, nu a dat rezultate.

Căpitanul încuviinţă.

Kohler izbucni într un acces de tuse, ştiind probabil că s ar putea să fie ultimul — un gând nu tocmai liniştitor.

Când ajunseră la etajul superior şi porniră pe culoarul ce ducea spre biroul papal, patru soldaţi ai Gărzii Elveţiene le ieşiră în întâmpinare, cu figuri speriate.

— Căpitane, ce faceţi aici? Credeam că acest om deţine infor­maţii care...

— Nu vorbeşte decât cu il camerlengo.

Soldaţii se traseră înapoi, cu priviri suspicioase.

— Spuneţi i şambelanului, adăugă Rocher pe un ton ferm, că directorul CERN, Maximilian Kohler, este aici şi doreşte să l vadă. Imediat!

— Da, domnule!

Unul dintre soldaţi o luă la fugă spre birou. Ceilalţi rămaseră pe loc, privindu l cu atenţie pe Rocher, părând destul de stânjeniţi.

— Numai o clipă, căpitane. Vom anunţa sosirea oaspetelui dumitale.

Kohler însă nu se opri. Rotindu şi scaunul, ocoli grupul de san­tinele. Soldaţii ţâşniră, aliniindu se în jurul lui:

— Fermati! Domnule! Opriţi vă!

Elveţianului îi era silă de ei. Nici cea mai prestigioasă forţă de securitate a lumii nu era imună la mila pe care toţi o resimţeau faţă de handicapaţi. Daca ar fi fost sănătos, soldaţii l ar fi abordat fizic. „Infirmii sunt neputin­cioşi. Sau aşa cred ceilalţi."

Kohler ştia că dispune de foarte puţin timp pentru a face ceea ce şi pusese în gând. De asemenea, ştia că ar putea muri în această noapte. Era totuşi surprinzător cât de puţin îi păsa de asta. Îndurase prea multe în timpul vieţii pentru ca întreaga lui muncă să fie distrusă de unul precum il camerlengo Ventresca.

— Signore! strigară iar soldaţii, alergând şi formând un baraj viu în calea lui. Trebuie să vă opriţi!

Unul scoase un revolver şi l îndreptă spre director.

Kohler se opri.

Rocher interveni, cu un aer jenat:

— Domnule Kohler, vă rog! Nu durează decât un moment. Nimeni nu poate intra neanunţat în biroul papei.

Din privirea căpitanului, elveţianul înţelese că nu are altă soluţie decât să aştepte. „Bine, îşi spuse. Aştept."

Din cruzime parcă, soldaţii îl opriseră în dreptul unei oglinzi ce acoperea un întreg perete. Imaginea propriului trup schimonosit îl îngreţoşa. Vechea furie ieşi din nou la suprafaţă. Şi i dădu puteri noi. Acum se afla printre duşmani. Ăştia erau oamenii care îi fura­seră demnitatea. Ăştia erau. Din cauza lor nu simţise niciodată atin­gerea vreunei femei... şi nu se ridicase niciodată în picioare pentru a primi o distincţie. „Ce adevăr au oamenii aceştia? La naiba, ce dovadă? O carte cu născociri din vechime? Făgăduinţa unor mira­cole viitoare? Ştiinţa naşte minuni în fiecare zi!"

Kohler se privi pentru o clipă în ochi. „În seara asta am să mor poate de mâna religiei, îşi spuse. Dar n ar fi pentru prima dată."

Pentru o clipă, avu iar unsprezece ani. Zăcea în patul său din casa părintească, în Frankfurt. Aşternuturile de sub el erau croite din cea mai fină pânză existentă în Europa, dar musteau de sudoare. Micul Max avea impresia că arde pe dinăuntru, durerea sfâşiindu i trupul în chinuri groaznice. Îngenuncheaţi lângă patul său, la fel ca în ultimele două zile, se aflau mama şi tatăl lui.

În umbră, doar la câţiva paşi, stăteau trei dintre cei mai buni medici din oraş.

— Vă rog încă o dată să vă râzgândiţi, spuse unul dintre ei. Uitaţi vă la bietul copil! Febra îi creşte! Are dureri cumplite! Şi e în pericol de moarte!

Dar Max ştia deja răspunsul mamei, înainte ca ea să l rostească:

— Gott wird ihn beschuetzen.

„Da, îşi spuse micul Max. Dumnezeu mă va apăra." Convin­gerea din glasul mamei îi sporea puterile. „Dumnezeu mă va apăra."

O oră mai târziu, Max avea impresia că tot trupul lui era zdrobit de o greutate uriaşă. Nici măcar nu mai respira îndeajuns ca să poată plânge.

— Fiul dumneavoastră suferă îngrozitor, interveni un alt medic. Daţi mi voie cel puţin să i uşurez durerile! Îi pot face imediat o simplă injecţie cu...

— Ruhe, bitte! îl întrerupse tatăl, fără a deschide ochii, rugându se netulburat în continuare.

— Tată, te rog! încercă Max să strige. Lasă i să mi oprească durerea!

Dar strigătul i se pierdu într un acces de tuse.

O oră mai târziu, suferea chiar mai rău.

— Fiul dumneavoastră ar putea paraliza! îi avertiză un doctor. Sau riscă să moară chiar! Avem medicamente care l pot ajuta!

Dar Frau şi Herr Kohler n ar fi acceptat aşa ceva. Nu credeau în medica­mente. Cine erau ei pentru a se amesteca în planurile lui Dumnezeu? Aşa că se rugară şi mai fierbinte. La urma urmei, Domnul îi binecuvântase cu acest copil; pentru ce le ar lua El darul înapoi acum? Mama îi şopti micului Max să fie puternic. Îi spuse că Dumnezeu îl punea la încercare... ca în povestea biblică a lui Avraam... un test al credinţei.

Max încerca să aibă credinţă, dar durerea era înfiorătoare.

— Eu nu mai pot să văd aşa ceva! exclamă la un moment dat un medic şi ieşi în fugă din cameră.

În zori, Max abia dacă mai era conştient. Fiecare muşchi din trupul lui era prins în spasme cumplite. „Unde e Iisus? se întreba. Oare pe mine nu mă iubeşte?" Simţea cum viaţa i se scurge din corp.

Mama lui adormise lângă el, iar braţele ei îi cuprindeau trupul chinuit. Tatăl stătea în cealaltă parte a încăperii, la fereastră, privind ivirea zorilor. Era ca într o transă. Max auzea murmurul neîncetat al rugăciunilor lui.

Atunci zări copilul silueta aplecată deasupra lui. Un înger? Abia dacă i putea vedea prin pleoapele umflate, aproape închise. Chipul îi şopti ceva la ureche, dar nu era vocea unui înger. Max îl recunoscu pe unul dintre doc­tori... cel care stătuse în colţul camerei timp de două zile, fără a ieşi nici o clipă, implorându i pe părinţii lui să l lase să i administreze un medicament nou, venit din Anglia.

— Nu mi aş ierta o niciodată, şopti medicul, dacă n aş face acest lucru.

Apoi îi luă uşor braţul slăbuţ în mâna lui:

— Aş fi vrut doar să o fi făcut mai de mult.

Max simţi o uşoară înţepătură în braţ — abia sesizată pe fondul durerii generale.

Apoi doctorul îşi strânse în linişte lucrurile. Înainte de a pleca, îşi puse palma pe fruntea copilului:

— Doctoria aceasta îţi va salva viaţa. Eu am mare încredere în puterea medicamentelor.

În numai câteva minute, Max simţi cum un spirit fermecat parcă îi alerga prin vine. O căldură plăcută se răspândi în trupul lui, amorţindu i durerea. În sfârşit, pentru prima dată după multe zile, reuşi să adoarmă.

Când febra cedă, mama şi tatăl lui lăudară miracolul înfăptuit de Dumnezeu. Dar când deveni evident că fiul lor rămăsese olog, des­curajarea îi cuprinse din nou. Îşi duseră copilul la biserică, implo­rând sfatul preotului.

— Numai mila Domnului i a salvat viaţa, îi informă acesta.

Max asculta, fără a spune nimic. Frau Kohier plângea:

— Dar fiul nostru nu poate să meargă!

Preotul clătină din cap, cu tristeţe:

— Da, se pare că Dumnezeu l a pedepsit fiindcă n a avut sufi­cientă credinţă.

— Domnule Kohier?

Era soldatul care plecase în fugă:

— Il camerlengo este de acord să vă primească în audienţă.

Directorul mormăi, accelerând în lungul coridorului.

— Vizita dumneavoastră îl surprinde, continuă tânărul.

— Nu mă îndoiesc. Aş vrea să i vorbesc între patru ochi.

— Imposibil. Nimeni...

— Locotenent! lătră Rocher. Întrevederea va decurge aşa cum doreşte domnul Kohier.

Soldatul se holbă la el tăcut, nevenindu i să creadă.

În faţa uşii de la biroul papei, Rocher le îngădui oamenilor săi obişnuitele măsuri de precauţie înainte de a permite intrarea direc­torului. Detectorul lor de metale nu era însă de nici un folos în faţa sumedeniei de dispozitive electronice cu care era echipat scaunul lui Kohler. Soldaţii îl percheziţionară sumar, dar erau prea stânjeniţi de infirmitatea lui pentru a şi face datoria aşa cum trebuie. Aşa că nu găsiră revolverul fixat sub scaun. Şi nici celălalt obiect... cel despre care Kohler ştia că avea să determine un deznodământ de neuitat al evenimentelor acestei seri.

Când directorul intră în biroul papei, il camerlengo Ventresca era singur, în genunchi, rugându se în faţa focului care dădea să se stingă. Nici măcar nu deschise ochii:

— Domnule Kohler, rosti el, ai venit pentru a face din mine un martir?


112
Între timp, Langdon şi Vittoria străbăteau în fugă, spre Vatican, îngustul tunel numit Il Passetto. Făclia din mâna profesorului arunca doar atâta lumină cât să se poată vedea la trei metri în faţă. Zidurile erau apropiate, iar plafonul, jos. Aerul mirosea a umed. Langdon alerga din toate puterile, Vittoria urmându l la scurtă distanţă.

La un moment dat, tunelul se înclină abrupt, ca şi cum ar fi ieşit din castel, urcând de a lungul unui bastion de piatră ce semăna cu un apeduct antic. Apoi panta se reduse şi tunelul redeveni orizontal.

În mintea profesorului imaginile se amestecau ca într un calei­doscop nelămurit — Kohler, Janus, Hassassin ul, Rocher... şi o a şasea matriţă. „Sunt sigur că ai auzit despre cel de al şaselea simbol, spusese ucigaşul. Cel mai strălucit dintre toate." Langdon era însă sigur că nu auzise. Nici chiar teoria conspiraţiei nu pomenise vreo­dată despre o a şasea matriţă... reală sau imaginară. Umblau zvonuri despre lingouri de aur şi despre un desă­vârşit diamant Illuminati, dar nimeni nu făcuse vreo referire la un al şaselea simbol.

— Kohler nu poate fi Janus! declară Vittoria fără să se oprească din fugă. E imposibil!

„Imposibil" era un cuvânt pe care Langdon învăţase să nu l mai folosească.

— Nu ştiu, îi strigă el peste umăr. Kohler are un dinte împotriva Bisericii şi, în plus, o influenţă substanţială.

— Criza asta a pus CERN într o lumină monstruoasă! Max n ar face niciodată ceva care să afecteze reputaţia CERN.

Pe de o parte, Langdon ştia că instituţia se aflase în lumina reflectoarelor în această seară, fiindcă Illuminati insistase să transforme toată această criză într un spectacol public. Totuşi, nu putea să nu se întrebe cât de şifonată ieşise cu adevărat reputaţia CERN. Criticile din partea Bisericii nu erau ceva nou pentru centrul elveţian. De fapt, cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai convins că situaţia de faţă era benefică pentru instituţia con­dusă de Kohler. Dacă miza era publicitatea, atunci antimateria reprezenta asul câştigător în seara asta. Toată planeta numai despre ea vorbea.

— Ştii ce spunea P.T. Barnum, îi strigă Langdon din fugă: „Nu mi pasă ce spui despre mine, cu condiţia să mi scrii numele corect!" Pariez că lumea se înghesuie deja să cumpere noua tehnologie. Iar după ce îi vor vedea adevărata putere la miezul nopţii...

— Ilogic! replică Vittoria. Comunicarea noilor descoperiri şti­inţifice nu are nimic de a face cu etalarea forţei distructive! Chestia asta e teribilă pentru antimaterie, crede mă!

— Atunci poate că totul e mult mai simplu. Kohler s a gândit că, probabil, Vaticanul va păstra secretul asupra antimateriei, refuzând să confirme existenţa noii arme şi să dea astfel credibilitate con­freriei. Directorul se aştepta, probabil, ca Vaticanul să fie la fel de tăcut ca de obicei, dar il camerlengo a schimbat regulile jocului.

Vittoria nu răspunse.

Deodată, scenariul i se părea profesorului cât se poate de plauzibil:

— Da! Kohler nu a luat în calcul reacţia şambelanului. Acesta a încălcat însă tradiţia Vaticanului şi a dat totul publicităţii. Cu o sin­ceritate dezar­mantă. Pentru numele lui Dumnezeu, conteinerul cu antimaterie a apărut la televizor din ordinul lui! A fost o replică strălucită, la care Kohler nu s a aşteptat. Şi culmea ironiei e că ata­cul Illuminati s a întors împotriva lor: în mod neaşteptat, a scos la

iveală un nou lider al Bisericii, în persoana şambelanului. Iar acum Kohler vine pentru a l ucide!

— Max e un ticălos, spuse Vittoria, dar nu e un asasin. Şi în nici un caz n ar putea fi implicat în uciderea tatălui meu.

Langdon îşi aminti însă cuvintele directorului: „La CERN, mulţi îl considerau periculos pe Leonardo Vetra. Comuniunea din­tre ştiinţă şi Dumnezeu este suprema blasfemie ştiinţifică."

— Poate că directorul a aflat despre proiectul vostru cu săptă­mâni în urmă şi nu i au plăcut implicaţiile lui religioase.

— Aşa că l a ucis pe tata din motivul ăsta? Ridicol! în plus, Max Kohler nu avea cum să ştie despre proiect.

— Cât timp ai fost tu plecată, poate că tatăl tău n a mai rezistat şi s a consultat cu Kohler. Chiar tu ai spus că era îngrijorat de impli­caţiile morale ale creării unei substanţe atât de periculoase.

— Să i ceară sfaturi de ordin moral lui Maximilian Kohler?! ripostă Vittoria. Nu cred!

Tunelul cotea uşor spre vest. Cu cât alergau mai repede, cu atât torţa ardea mai slab şi Langdon începu să se teamă că se va stinge şi i va lăsa în întuneric. Negru ca smoala.

— Şi în plus, continuă Vittoria, de ce s ar mai fi obosit Kohler să te cheme în dimineaţa asta şi să ţi ceară ajutorul, dacă el ar fi pus totul la cale?

Langdon se gândise şi la acest lucru:

— Când m a chemat pe mine, s a pus la adăpost; s a asigurat astfel că nimeni nu l va acuza că a stat cu mâinile în sân într o asemenea criză. Probabil că nu s a aşteptat ca noi să ajungem atât de departe.

Gândul că directorul se folosise de el îl zgândărea; prin impli­carea lui, Illuminati câştigaseră un anumit nivel de credibilitate. Lucrările sale fuseseră citate în seara aceasta de presa de pretutin­deni şi, oricât de ridicol ar fi părut, prezenţa unui profesor de la Harvard în Cetatea Vaticanului ridicase ştacheta întregii situaţii dincolo de limita aiurelilor paranoice şi îi convinsese chiar şi pe scepticii din întreaga lume că Illuminati nu era doar un personaj istoric, ci şi o forţă de care trebuia să se ţină seama.

— Reporterul acela de la BBC crede că la CERN se află noul cartier general al confreriei.

— Poftim?! izbucni Vittoria în spatele lui, împiedicându se de surprindere. A spus el una ca asta?

— În direct. A făcut o paralelă între CERN şi lojile masonice — o organizaţie inocentă, care găzduieşte neştiutoare, în sânul ei, Con­freria Illuminati.

— Dumnezeule, chestia asta o să distrugă CERN!

Langdon nu era chiar atât de sigur. Oricum, teoria părea, dintr o dată, cam trasă de păr. CERN era un veritabil rai al ştiinţei, în care trăiau şi lucrau savanţi din peste douăsprezece ţări. Finanţările pri­vate de care dispunea păreau a fi nelimitate. Iar Maximilian Kohler era şeful acestui paradis.

„Kohler este Janus."

— Dacă directorul nu este implicat, reluă el cu glas tare, atunci ce caută aici?

— Probabil că încearcă să oprească toată această nebunie. Să şi arate susţinerea. Poate chiar acţionează ca un bun samaritean! Poate că a aflat cine mai ştia despre proiectul antimateriei şi a venit pentru a dezvălui această informaţie.

— Asasinul spunea că vine pentru a l înfiera pe şambelan.

— Şi tu crezi aşa ceva? Ar fi sinucidere curată. Max n ar izbuti să scape cu viaţă din chestia asta.

Langdon se gândi un moment: „Poate că nici nu intenţionează."

Conturul unei porţi metalice se ivi în faţa lor, blocându le înaintarea prin tunel. Langdon aproape că şi simţi inima oprindu i se în piept. Când ajunse­ră în dreptul ei, văzură însă că lacătul vechi era neâncuiat; poarta se deschi­se imediat.

Răsuflând uşurat, profesorul îşi dădu seama că exact aşa cum îşi închipuise, tunelul mai fusese folosit. Ultima dată, de curând. Chiar azi. Nu se mai îndoia că pe aici fuseseră aduşi, mai devreme, cei patru cardinali.

Din stânga, prin zidul tunelului răzbăteau zgomote tumultuoa­se. Era mulţimea din Piazza San Pietro; înseamnă că se apropiau.

Ajunseră la o altă poartă, mai grea de data aceasta, dar tot des­cuiată. Hărmălaia din piaţă rămăsese undeva în spate şi Langdon îşi închipui că trecuseră deja de zidurile exterioare ale Vaticanului. „Oare unde se deschi­dea tunelul? În grădini? În bazilică? În interi­orul reşedinţei papale?"

Brusc, ajunseră la capăt.

Uşa masivă din faţa lor era o pavăză groasă din fier nituit. Chiar în ultimele licăriri ale torţei sale, Langdon văzu că metalul este perfect neted — fără mânere, fără balamale, fără broască sau clanţă. De netrecut.

Un val de panică îl cuprinse. În limbajul arhitecţilor, acest tip rar întâlnit de uşă se numea senza chiave — o trecere cu sens unic, pentru cazuri de urgenţă, manevrabilă doar dintr o parte; de data asta... din partea cealaltă. Speranţele i se stinseră, o dată cu torţa din mâna lui.

Privi ceasul. Mickey licărea în întuneric.

23.29.

Cu un geamăt de frustrare, Langdon aruncă torţa stinsă şi începu să bată cu pumnii în uşă.