Initierea si Administrarea Micilor Afaceri
CAPITOLUL XIX GESTIUNEA RISCULUI
Yüklə 0,96 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- ANEXA I
CAPITOLUL XIXGESTIUNEA RISCULUIObiectivele capitolului După parcurgerea acestui capitol veţi cunoaşte:
Riscul este o situaţie în care există posibilitatea unei deviaţii nedorite de la rezultatul scontat, aşteptat sau sperat. În afaceri, riscul reprezintă pierdererile asociate cu bunurile tangibile şi intangibile ale firmei şi câştigurile potenţiale ale afacerii. Iniţiind o afacere, întreprinzătorul îşi asumă anumite riscuri. Unele sunt inerente desfăşurării afacerilor, altele se produc din cauze neprevăzute. Întreprinzătorul trebuie să ştie cum să se protejeze de asemenea riscuri printr-o politică de asigurare eficientă. 19.1. Tipuri de risc Riscurile pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. 1.Din punct de vedere al caracterului lor riscurile pot fi pure şi speculative.
2.Din punct de vedere al cauzelor producerii, riscul se poate datora incendiilor, inundaţiilor, cutremurelor, furturilor etc. 3.Din punct de vedere al posibilităţii de asigurare, întâlnim riscuri asigurabile şi riscuri neasigurabile. 4.Din punct de vedere al naturii lor, riscurile pot fi: riscuri privind piaţa, riscuri privind proprietatea, riscuri privind personalul, riscuri privind clienţii. a.Riscuri privind piaţa. Riscurile privind piaţa pot apărea ca urmare a schimbărilor negative în cadrul pieţei ţintă şi ale eforturilor de marketing. Multe din aceste schimbări pot afecta poziţia competitivă a firmei şi potenţialul de creştere pe termen lung. Ele se dezvoltă cel mai adesea în ritm lent, devenind în final complet distructive. Aceste riscuri nu sunt în general asigurabile prin poliţe de asigurare normale. Printre cele mai elocvente astfel de riscuri sunt întreruperile în aprovizionare, deteriorarea condiţiilor economice şi reducerea cererii de produse. Întreruperile în aprovizionare se datorează furnizorilor şi ele pot provoca mari pierderi în procesul de producţie sau vânzare. Deteriorarea condiţiilor economice poate avea efect negativ supra afacerii prin rate ale inflaţiei ridicate, creşterea ratei dobânzii, reducerea veniturilor. Întreprinzătorii sunt extrem de vulnerabili la aceste riscuri, gestionarea riscului fiind deosebit de dificilă. Reducerea cererii de produse. Fiecare produs are un anumit ciclu de viaţă. Pentru a nu intra în faza de declin şi a se expune astfel acestui risc, întreprinzătorul trebuie să înnoiască şi modernizeze în mod continuu produsele. b.Riscuri privind proprietatea. Dacă riscurile privind piaţa au un caracter intangibil, cele privind proprietatea au un caracter tangibil. Cele mai multe dintre aceste riscuri sunt asigurabile. Citeva dintre cele mai importante dintre aceste riscuri sunt: focul, dezastrele naturale, spargerile, tâlhăriile şi furtul din magazine. Focul. Clădirile, echipamentele şi stocurile pot fi distruse parţial sau total de foc. Desigur, gradul de risc depinde de tipul afacerii. Întreprinzătorul poate reduce efectul distrugător al focului printr-o politică de prevenire a incendiilor şi asigurare. Dezastrele naturale. Inundaţiile, cutremurele, furtunile puternice şi alte calamităţi “date de Dumnezeu” sunt imprevizibile şi pot afecta grav activităţile firmei. Deşi se pot lua unele măsuri preventive nu se pot face prea multe pentru preîntâmpinarea acestor dezastre. De aceeea, asigurarea este cea mai bună soluţie. Spargerile. Firmele sunt locuri atractive pentru spărgători. Întreprinzătorul poate diminua efectul spargerilor prin folosirea unor sisteme de alarmă, agenţi protguard, iluminare adecvată şi asigurare. Tâlhăriile prin actele de violenţă şi intimidare sunt mult mai periculoase, întrucât pun în pericol viaţa salariaţilor şi clienţilor. Împotriva tâlhăriilor se pot folosi aceleaşi metode ca în cazul spargerilor şi în plus oglinzile şi camerele de luat vederi. Furtul din magazine. Pierderile datorită furturilor reprezintă un mare pericol pentru întreprinzător. Autorii furturilor pot fi profesionişti sau clienţi obişnuiţi. Profesioniştii sunt dificil de identificat şi înţeles. În plus, ei se concentrează asupra produselor de valoare şi care se vând rapid. Clienţii obişnuiţi pot fura şi ei. Fie că sunt copii care nu îşi dau seama că fură, fie ca sunt cleptomani, consumatori de droguri sau clienţi nemultumiţi ca au stat prea mut la rând şi fură din răzbunare, ei pot produce mari pagube. Împotriva hoţilor din magazine se pot lua o serie de măsuri de prevedere: instruirea salariaţilor, avertizarea scrisă, folosirea de oglinzi convexe pentru a elimina unghiurile moarte, utilizarea de sisteme de alarmă, dispunerea articolelor scumpe în locuri special amenajate, expunerea ordonată pentru a se putea observa rapid furtul, dirijarea fluxului clienţilor spre casierie, folosirea de agenţi protguard. Evident, şi asigurarea este o soluţie bună. c.Riscuri privind personalul. Această categorie de risc se datorează acţiunii salariaţilor. Ei pot comite atât furturi propriu-zise cât şi falsuri. Acestea se pot datora angajării unor persoane, fără a le verifica atent înainte de angajare; obişnuinţei cu un nivel de trai mai ridicat, politicii de personal neadecvată, care crează impresia salariaţilor ca nu sunt plătiţi suficient şi vor fura în completare; relaţiilor necorespunzătoare dintre întreprinzător şi salariaţi, care vor crea o atmosferă de neîncredere; oportunităţii de a fura, prin lipsa unei metode de prevenire a furturilor de către salariaţi; condiţiile economice, care fac imposibil un trai decent. Împotriva furturilor se pot lua unele măsuri ca: separarea sarcinilor de plată, recepţie, controlul stocurilor; ţinerea unei bune evidenţe şi verificarea ei periodică; închiderea fişetelor şi birourilor; plătirea corectă a salariaţilor; atenţie la cei mai de încredere salariaţi, care pot fura de fapt cel mai mult; pedespirea salariaţilor care au fost prinşi furând; nefolosirea a doi membrii ai aceleaşi familii în acelaşi loc; verificarea prin sondaj a recepţiei materialelor. Împotriva fraudelor se poate lupta prin următoarele mijloace: verificarea cecurilor anulate, aprobarea personală de întreprinzător a reducerilor de preţ şi a creditelor, semnarea personală a tuturor cecurilor. Riscurile privind personalul sunt în cea mai mare parte asigurabile. d.Riscurile privind clienţii. Clienţii sunt sursa principală de profit, însă prezintă şi anumite riscuri. Multe din aceste riscuri sunt datorate rău platnicilor sau nemulţumirii clienţilor. Rău platnicii. Dacă întreprinzătorul vinde pe credit s–ar putea ca unele sume de bani să nu le mai recupereze. Acţionarea în justiţie este în acest caz singura soluţie. Nemulţumirile clienţilor. Întreprinzătorul poate fi expus şi riscului nemulţumirii clienţilor, datorită calităţii necorespunzătoare a produselor sau depăşirii termenelor de garanţie. Evitarea unei asemenea situaţii este singura măsura de asigurare împotriva acestui risc. 19.2. Strategii de gestionare a riscului Întreprinzătorii au la dispoziţie patru strategii de gestionare a riscului: evitarea riscului, prevenirea riscului, transferul riscului şi asumarea riscului. Evitarea riscului presupune refuzul de a întreprinde o acţiune în care riscul pare să fie prea costisitor. De exemplu, închirierea unui mijloc de transport în loc de cumpărarea lui evită riscul pierderii datorită accidentelor rutiere. De asemenea, depunerea zilnică a banilor la bancă evită pierderea datorită furturilor. Prevenirea riscului (reducerea riscului, controlul pierderilor) constă în utilizarea de diferite metode pentru reducerea probabilităţii producerii anumitor evenimente şi diminuarea efectului celor care se petrec. Tehnica principală folosită o reprezintă prevenirea prin diferite măsuri de siguranţă şi protecţie. Întreprinzătorii pot preveni riscul accidentării salariaţilor, de exemplu, prin instructaje de protecţia muncii. Verificarea tehnică a mijloacelor de transport şi a stării sănătaţii conducătorilor auto reduce riscul producerii accidentelor rutiere. De asemenea, instalarea de sisteme de alarmă şi angajarea agenţilor protguard diminuează posibilitatea furturilor. Transferul riscului presupune mutarea riscului către altă persoană sau organizaţie. Cea mai cunoscută formă de transfer a riscului este asigurarea, care este procesul prin care societatea de asigurare este de acord să plătească unei persoane sau organizaţii despăgubirea datorită pierderii înregistrate contra unei prime de asigurare. Asumarea riscului (absorbţia riscului) constă în absorbirea riscului deoarece este imposibilă asigurarea împotriva tuturor pierderilor posibile. În general se absorb riscurile în care pierderea nu este mare. De exemplu, dacă firma are mai multe mijloace de transport, pe cele vechi poate să nu le asigure întrucât consideră că are posibilităţi financiare de a–şi asuma riscul pierderii din accidente de circulaţie. În unele cazuri, asumarea riscului ia forma autoasigurării. Aceasta poate fi definită ca acceptarea planificată a riscului pierderii. Prin autoasigurare, întreprinzătorul îşi constituie un fond de rezervă destinat eventualelor pierderi. De regulă, întreprinzătorii nu au suficiente fonduri pentru a constitui însă acest fond. În general, se folosesc mai multe strategii de gestionare a riscului în acelaşi timp. În continuare, vom trata aspectele legate de transferul riscului prin asigurare şi prevenirea riscului din furturi. 19.3. Asigurarea impotriva riscului Asigurarea reprezintă transferul riscului pur prin intermediul unui contract încheiat între două părţi (în cazul nostru între întreprinzător şi societatea de asigurare. Societatea de asigurare acceptă riscul plătirii unei mari sume de bani asiguraţilor săi contra unei prime de asigurare de mărime relativ mică. Prin această procedură întreprinzătorul poate transfera în întregime sau parţial incertitudinea financiară pentru multe din riscurile pure. 19.3.1. Etapele procesului de asigurare
19.3.2. Condiţii de asigurare Pentru a fi asigurabilă, o anumită situaţie trebuie să îndeplinească anumite condiţii: - Să poată fi calculată şi estimată paguba care va fi asigurată, iar costul asigurării să poată fi, din punct de vedere economic, realizabil. Societatea de asigurare trebuie să aibă date privind frecvenţa pierderilor cauzate de un anumit pericol. Aceste informaţii trebuie să acopere o perioadă îndelungată de timp şi să se bazeze pe un număr mare de cazuri. Societăţile de asigurare pot prevedea în mod obişnuit chiar exact cât de multe pierderi se vor înregistra în viitor, pe baza acestor informaţii. Pornind de la aceste considerente, nu se va putea asigura, de exemplu, un oraş întreg
împotriva incendiului, deoarece intră în calcul prea multe variabile. Totuşi, este posibil să se asigure o anumită clădire. - Să fie posibilă identificarea riscului asigurat în timp, loc şi pe cauze. Nu se face asigurare pentru "orice". Nu se va face, de asemenea, o asigurare pentru un eveniment deja întâmplat. - Situaţia asigurată să fie sub controlul asiguratului. Aceasta înseamnă, desigur, că poliţele nu plătesc pierderile care sunt produse intenţionat de asigurat sau cauzate în direcţia asiguratului ori determinate cu concursul asiguratului. De exemplu, o poliţă de asigurare contra incendiului exclude pierderile prin incendierea proprie a asiguratului. Este, totuşi, posibil ca asiguratul să-şi incendieze firma proprie din diferite motive. - Să existe o comunitate de pericole. De exemplu, trebuie să existe suficiente persoane fizice sau juritice care realizează o anumită activitate pentru a putea fi asigurată. Cele mai multe asigurări se bazează pe legea mediilor. Aceasta înseamnă că pe măsură ce numărul riscurilor potenţiale dintr-o anumită categorie creşte, numărul de pierderi reale din această categorie este mai apropiat de datele prevăzute pentru aceste riscuri care se bazează pe experienţa anterioară. Totuşi, legea mediilor nu poate fi aplicată riscurilor neobişnuite (acelea care ameninţă un număr redus de subiecţi). - Pericolul nu trebuie să afecteze pe toţi asiguraţii simultan. O societate de asigurare trebuie să-şi extindă activitatea asupra unei arii geografice suficient de mari. Astfel, un singur incendiu într-o anumită zonă poate forţa societatea de asigurare să plătească toate poliţele pe loc. - Pierderea posibilă să fie serioasă din punct de vedere financiar. O societate de asigurare nu-şi poate permite să facă poliţe de câţiva lei. În consecinţă, multe poliţe au o clauză deductibilă, ceea ce înseamnă că societatea de asigurare va plăti numai acea parte a unei pierderi care este mai mare decât un anumit nivel (deductibil) stabilit prin poliţă. Deductibilitatea reprezintă o pierdere mică pe care asiguratul consimte să o suporte. Printr-o asigurare de viaţă, de exemplu, se poate prevedea ca asiguratul să plătească medicului stomatolog o sumă de până la 25.000 lei, urmând ca sumele mai mari să le plătească societatea de asigurare.
19.3.3. Criterii de alegere a societăţii de asigurare Societatea de asigurare se alege în funcţie de următoarele criterii: stabilitatea financiară a societăţii, experienţa societăţii în domeniul de asigurare respectiv, dorinţa societăţii de a oferi o acoperire mai largă, capacitatea societăţii de a oferi servicii referitoare la situaţiile asigurate. 19.3.4. Tipuri de asigurări Întreprinzătorul are posibilitatea să-şi facă diferite feluri de asigurare care se încadrează în două categorii principale: asigurări facultative de bunuri şi asigurări facultative de persoane. 1. Asigurările facultative de bunuri. Întreprinzătorul trebuie să fie preocupat de recuperarea bunurilor distruse, furate etc., precum şi de pierderile datorită accidentelor suferite de terţe persoane în situaţia care se folosesc bunurile sau serviciile sale. Aceste două grupe mari de riscuri pot fi acoperite cu o paletă largă de asigurări. Întreprinzătorul trebuie să aleagă acel pachet de asigurări care este cel mai potrivit afacerii sale. Unii mici întreprinzători nu au suficienţi bani pentru a plăti prime de asigurare care să le acopere bunurilor şi de aceea sunt nevoiţi să accepte riscul neasigurării. Abilitatea de a stabili un nivel adecvat de acoperire a riscului şi de a plăti primele de asigurare corespunzătoare este un factor esenţial în iniţierea şi continuarea unei mici afaceri. Cele mai obişnuite forme de asigurare facultativă a bunurilor sunt: - asigurarea clădirilor, altor construcţii şi a conţinutului (mijloace fixe şi mijloace circulante materiale) pentru cazurile de pagube produse de incendiu şi calamităţi; - asigurarea maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor, pentru cazurile de avarii accidentale (ruperi, ciocniri, explozie, scurtcircuit, trăsnet, cutremur de pământ, îngheţ, alunecare de teren, inundaţii); - asigurarea bunurilor, pentru cazurile de pagube produse în timpul transportului terestru (căi ferate, vehicule, prin poştă); - asigurarea autovehicolelor pentru furt; Aceste asigurări se fac agenţilor economici, deci şi micilor întreprinderi ca persoane juridice. Există însă şi o serie de asigurări de bunuri şi răspundere civilă care se fac persoanelor fizice, adică salariaţilor şi întreprinzătorilor. Acestea sunt: - asigurarea autovehiculelor pentru avarii şi răspundere civilă; - asigurarea de accidente a conducătorilor de autoturisme şi a altor persoane aflate în autoturisme; - asigurarea suplimentară pentru cazurile când autovecolul este condus de alte persoane decât asigurantul; - asigurarea conducătorilor amatori care conduc autoturismele altor persoane fizice; - asigurarea de răspundere civilă a conducătorilor auto a unităţilor economice pentru pagubele produse ca urmare a accidentelor de circulaţie. La toate asigurările de bunuri, asiguraţii au obligaţia să întreţină bunurile cuprinse în asigurare. 2. Asigurările facultative de viaţă. Spre deosebire de celelalte forme, asigurarea pe viaţă nu este legată de risc, deoarece moartea este o certitudine pentru fiecare. Asigurarea de viaţă protejează familiile şi afacerea împotriva pierderii venitului, siguranţei sau serviciilor personale datorită morţii timpurii. Poliţele sunt plătite beneficiarului după decesul asiguratului. Principalele forme de asigurare facultativă de viaţă sunt: - asigurarea mixtă de viaţă; - asigurarea mixtă de viaţă şi suplimentară de accidente; - asigurarea familială mixtă de viaţă; - asigurarea mixtă de viaţă cu pensie pentru urmaşi; - asigurarea de economie şi de invaliditate permanentă din accident; - asigurarea viageră de deces cu plata primelor pe timp limitat; - asigurarea facultativă cu termen fix; - asigurarea de rentă pe timp limitat; - asigurarea viageră de deces cu primă unică; - asigurarea facultativă de accidente; - asigurarea familială de accidente; - asigurarea de accidente "turist".
Prevenirea riscului din furturi Anual, micii întreprinzători pierd sume importante de bani datorită furturilor comise de clienţi, salariaţi, spargerilor şi tâlhăriilor. Experţii au dificultăţi în a face statistici exacte în acest sens întrucât multe delicte nu sunt declarate. Statisticile din S.U.A. arată că micile întreprinderi sunt de 35 ori mai expuse pericolului delictelor decât marile companii. Deşi toate firmele suferă pierderi din furturi, impactul delictelor asupra firmelor mici este mult mai mare. Unele tipuri de afaceri sunt mai expuse delictelor decât altele. Comercianţii cu amănuntul sunt cei mai expuşi (cca. o pătrime din totalul furturilor din S.U.A.). În SUA, valoarea totală a furturilor din magazine se ridică la 1,7% din cifra de afaceri, iar în România la 1% (cca. 10 milioane dolari pe an). Desigur, şi în cadrul magazinelor cu amănuntul ponderea furturilor diferă, după cum există şi alte afaceri care suferă din cauza furturilor. Întreprinzătorii trebuie să ia măsuri de siguranţă înainte de a fi prea târziu. 19.4.1. Prevenirea furturile comise de către clienţi Cea mai obişnuită formă de furt o constituie furturile comise de către clienţi (şterpelitori). Comercianţii cu amănuntul sunt cei mai expuşi unui astfel de furt. Ponderea furturilor clienţilor în SUA este de 31,7%, iar în România de 20%. Pierderile datorită şterpelirilor clienţilor se răsfrâng în cele din urmă asupra consumatorului şi reprezintă, în S.U.A., cca. 3% din preţul mediu al mărfurilor. Şterpelitorul are exact înfăţişarea unui client obişnuit. El poate fi un copil în căutarea unei noi jucării sau un adult în criză de bani. Oricine poate fi un şterpelitor, dacă are prilejul, abilitatea şi dorinţa de a o face. Din fericire pentru micii întreprinzători, cei mai mulţi şterpelitori sunt amatori şi fură pentru că li se iveşte ocazia. Mulţi fură din impuls şi acesta poate fi chiar începutul. Un manager atent, sprijinit de un personal pregătit în acest sens poate identifica şterpelitorii potenţiali şi evita astfel multe incidente de acest gen. Totuşi, el trebuie să cunoască profilul şterpelitorului. 19.4.1.1. Tipuri de şterpelitori Există mai multe tipuri de şterpelitori din magazine: Tinerii. Jumătate din furturi sunt comise, în S.U.A., de tineri. Mulţi tineri fură ajutaţi de întuneric. Cei mai mulţi o fac pentru că nu se tem de persecuţii, crezând că vârsta le este un scut. Când micul întreprinzător descoperă un tânăr şterpelitor, nu trebuie să-l privească cu îngăduinţă. Mulţi hoţi îşi încep cariera ca şterpelitori, iar întreprinzătorii care nu pedepsesc pe tinerii şterpelitori îi încurajează să o mai facă. Şterpelitorii din impuls. Acest tip de şterpelitori fură sub impulsul momentului, când nu mai pot rezista tentaţiei. Ei nu-şi planifică furtul, însă când au prilejul o fac. ªterpelitorii din impuls pot fi persoane respectate precum şi clienţi obişnuiţi. Clientul nerăbdător după o zi plină poate să nu mai aştepte să plătească, după cum clientul nemulţumit se poate răzbuna pe întreprinzător. Indiferent de motiv, el este un şterpelitor. Cea mai bună metodă de luptă împotriva şterpelitorilor din impuls o reprezintă prevenirea. Pentru aceasta se pot folosi diferite sisteme de siguranţă. Alcoolicii, vagabonzii şi dependenţii de droguri. ªterpelitorii care fură pentru a-şi procura alcool sau droguri sunt, de regulă, uşor de depistat datorită comportamentului lor instabil şi ciudat. Întreprinzătorii trebuie să fie atenţi cum se comportă cu aceşti şterpelitori deoarece pot deveni violenţi. Cleptomanii. Cleptomanii simt o nevoie imperioasă să fure, chiar dacă nu au nevoie de bunul şterpelit. De multe ori ei au banii necesari pentru a-şi procura marfa furată. Deşi cleptomanii reprezintă doar unu la sută din şterpelitori, ei dau de furcă mult întreprinzătorilor, fiind nevoie chiar de cunoştinţe în psihologie pentru a-i descoperi. Profesioniştii. Deşi doar o mică parte din şterpelitori sunt profesionişti, ei pot produce serioase pagube micilor întreprinzători. Deoarece ei sunt de fapt hoţi, sunt foarte greu de descoperit şi reţinut. Profesioniştii se opresc asupra mărfurilor costisitoare pe care le pot vinde cu uşurinţă chilipirgiilor şi "tăinuitorilor". Mulţi dintre profesionişti sunt afiliaţi la unele organizaţii care le asigură protecţia. 19.4.1.2. Descoperirea şterpelitorilor Deşi şterpelitorii sunt greu de descoperit, întreprinzătorii care ştiu ce caută aceştia îi pot surprinde asupra faptului. Ei lucrează singuri, în timp ce tinerii operează în grup. O tactică obişnuită folosită de aceştia este aceea că un membru al bandei distrage atenţia, în timp ce ceilalţi fură mărfurile. Întreprinzătorul trebuie să fie atent la grupurile zgomotoase şi diversioniste care intră în magazin. Şterpelitorii solitari sunt, de regulă, agitaţi. Se feresc de înghesuială şi evită personalul magazinului. Pentru a fi siguri că nu sunt prinşi, ei "filează" în mod constant clienţii şi salariaţii. Examinând mult mărfurile expuse, ei caută momentul potrivit pentru a fura dimineaţa devreme, la prînz sau seara târziu. Şterpelitorii au propriul arsenal de mijloace pe care îl folosesc atunci când fură: cutii, sacoşe, umbrele, jachete mari, cărucioare de copii, care îi ajută să dosească rapid mărfurile sustrase. Unii folosesc haine speciale cu multe buzunare ascunse. Micii întreprinzători trebuie să fie atenţi la hainele clienţilor purtate în afara sezonului respectiv. Desigur, există tot atîtea metode de şterpelit câţi sterpelitori sunt. Totuşi, unii dintre şterpelitori deprind metodele în unele magazine speciale. De exemplu, o cabină de probă nesupravegheată este o invitaţie la furt, putându-se înlocui hainele vechi cu cele noi. O altă tactică de şterpelit este aceea a schimbării etichetelor, plătindu-se mai puţin pentru o marfă mai scumpă. 19.4.1.3. Prevenirea şterpelirilor Prin acordarea unei mai mari atenţii prevenirii şterpelirilor decât pedepsirii autorilor, se asigură firmei o poziţie mai puternică în privinţa protejării mărfurilor şi asigurarea continuităţii funcţionării firmei. Desigur, nici un plan de prevenire nu este perfect. Când se înregistrează un furt, vinovatul trebuie pedepsit, altfel firma va fi considerată o pradă uşoară. Există mai multe modalităţi de prevenire a furturilor de către clienţi.
Toţi salariaţii trebuie să fie atenţi la bagajele clienţilor şi la hainele acestora. Casierii trebuie să fie familiarizaţi cu preţurile pentru a nu favoriza furtul. Salariaţii trebuie să urmărească grupurile ce intră în magazin şi se dispersează pentru a distrage atenţia. De asemenea, vor trebui supravegheaţi atent clienţii care examinează îndelung mărfurile şi nu cumpără nimic. Şeful magazinului trebuie să facă un program uniform de supraveghere a clienţilor, pauzele fiind eşalonate pentru a nu exista prea puţini salariaţi în magazin şi a înlesni furtul. Costul pregătirii salariaţilor pentru prevenirea furturilor este recuperat prin rata redusă a furturilor comise.
Tejghelele trebuie să aibă spaţii între ele pentru a nu crea o barieră între clienţi şi salariaţi. Afişajele trebuie să fie în aşa fel puse încât să nu stingherească buna vedere a intrării în magazin. Articolele scumpe trebuie amenajate în locuri speciale şi cu un salariat în imediata lor apropiere. Toate lucrurile trebuie aranjate în ordine pentru a putea observa uşor mărfurile sustrase. Casele trebuie amplasate în aşa fel încât casierii să aibă o vedere clară asupra intrării magazinului. Uşile inutile ale magazinului trebuie închise, iar cele ce nu pot fi închise din motive de protecţie contra incendiilor trebuie echipate cu dispozitive de alarmă. Dispozitive mecanice. Un astfel de sistem de de protecţie contra furturilor poate fi scump, însă lipsa lui poate fi şi mai costisitoare. Oglinzile cu două feţe permit supravegherea clienţilor, fără a fi văzuţi. Totuşi, unii experţi afirmă că nu trebuie pusă bază prea mare pe dispozitivele mecanice. Ele pot fi din punct de vedere psihologic eficiente, însă numai pe termen scurt. Pentru a avea eficienţă maximă, ele pot fi instalate un timp, apoi scoase şi iar introduse. Alte posibilităşi mecanice de prevenire sunt camerele de televiziune cu circuit închis, pereţii cu oglinzi convexe, găuri în pereţi. Camerele cu circuit sunt însă şi costisitoare şi obositoare pentru operator. Se poate folosi pentru supraveghere o singură cameră, spre exemplu, celelalte funcţionând fără operatori, pentru a da impresia de supraveghere. Nu este exclusă nici posibilitatea folosirii uniformelor de poliţişti pentru a descuraja şterpelitorii, mai ales în orele de vârf. 19.4.1.4. Prinderea şterpelitorilor După ce a descoperit un hoţ, întreprinzătorul trebuie să determine şi modalitatea de prindere a acestuia. Se propune în acest sens următoarea secvenţă: observarea persoanei care a luat sau a ascuns marfa; identificarea mărfii; verificarea dacă marfa a fost luată cu intenţia de a fi furată; verificarea dacă marfa a fost platită. Dacă şterpelitorul a fost pierdut un moment din vedere, nu trebuie prins pentru că este posibil ca el să fi aruncat marfa şi în felul acesta să fie acuzat "pe nedrept". De aceea, este mai bine să fie chemat un poliţist. Nu este indicat ca hoţul să fie prins înăuntru, pentru a evita scenele neplăcute din magazin. Desigur, dacă marfa este valoroasă o poate face şi aici. Nu este indicată acuzarea directă, ci, mai degrabă, o frază de genul "cred că aţi uitat să plătiţi marfa luată". 19.4.2.Prevenirea furturilor comise de către salariaţi Majoritatea pierderilor datorate sustragerilor sunt rezultatul furturilor de către salariaţi şi nu de şterpelitori. În SUA, ponderea furturilor salariaţilor este de 48,5% , iar în România de 60%. Aceste furturi se răsfrâng asupra cumpărătorilor. Un studiu efectuat în S.U.A. arată ca preţurile cu amănuntul cresc din acest motiv cu 15%. De asemenea, se consideră că 30% din falimente se datorează furturilor salariaţilor. Aceşti hoţi nu sunt descoperiţi deoarece fură atunci când întreprinzătorul este foarte ocupat cu activităţile zilnice şi neglijează siguranţa magazinului. Apoi, unii întreprinzători nu pot crede ca salariaţii lor, în care au încredere, fură, ceea ce face ca salariatului neonest să i se ofere prilejul de a fura.
Salariaţii fură de la firma la care sunt angajaţi din mai multe motive. Ei pot avea anumite deprinderi costisitoare (alcool, jocuri de noroc etc.) Alţii consideră că nu sunt plătiţi suficient şi îşi completează diferenţa. S. Kantor afirmă ca există patru motive care îi determină pe salariaţi să fure: nevoia, lăcomia, tentaţia şi prilejul favorabil, firma putându-le controla pe ultimele două. Pentru a minimiza pierderile datorate salariaţilor, întreprinzătorul trebuie să cunoască modul în care tentaţia şi prilejul favorabil determină furtul. Câteva condiţii duc la lipsuri majore în siguranţa magazinului. Încrederea în salariaţi. Studiile arată că cel mai adesea fură salariaţii tineri, însă vechii salariaţi pot aduce prejudicii mai mari. În multe afaceri mici întreprinzătorul vede salariaţii vechi aproape ca pe nişte parteneri şi lucrează cu ei ca într-o atmosferă de familie. Un astfel de sentiment, nu de nedorit, poate duce la o breşă în siguranţă firmei. Ironia soartei face ca cei mai devotaţi şi mai harnici salariaţi să fie primii suspecţi. Cei în care ai cea mai mare încredere pot fura cel mai mult. Mulţi întreprinzători refuză să o creadă, însă aceşti salariaţi au cea mai mare accesibilitate la chei, registre de casă, seifuri. Din cauza vechimii, aceşti salariaţi deţin poziţii cheie şi sunt familiarizaţi cu activitatea, aşa că ei cunosc unde sunt punctele slabe ale controlului şi procedurilor de siguranţă. Datorită cunoştinţelor şi poziţiei lor, aceşti salariaţi sunt cei mai în măsura să fure. Deci, cei în care ai cea mai mare încredere sunt cei mai potriviţi să fure. Întreprinzătorul nu trebuie sa aibă o încredere oarbă în nici un salariat, iar încrederea sa să se bazeze pe realizările precedente şi pe onestitatea probată. Întreprinzătorul trebuie să fie atent la salariaţii care muncesc fără întrerupere, neluându-şi nici concedii de odihnă şi nici de boală. Ei ezită sa o facă deoarece se tem că vor fi descoperiţi. Lucrând, îşi pot acoperi furtul. Nu trebuie lăsaţi nesupravegheaţi nici salariaţii nemulţumiţi. Aceştia, nesatisfăcuţi de salariile primite sau de faptul că nu au fost promovaţi, se pot răzbuna pe întreprinzător, furând. Salariaţii neoneşti vor fura atât cât consideră că este diferenţa dintre cât sunt plătiţi şi cât consideră ei că ar trebui să fie plătiţi. Ei îşi justifică acţiunile prin raţionament. Întreprinzătorii trebuie să privească cu suspiciune salariaţii care duc o viaţă peste posibilităţile lor. Atmosfera organizatorică necorespunzatoare. De multe ori managerii crează neintenţionat o atmosferă care îi încurajează pe salariaţi să nu fie oneşti. Neintroducerea controlului formal invită la furt. Nimic nu încurajează mai mult la furt decât conştiinţa că nu eşti prins. Se consideră ca salariaţii fură din patru motive: nevoia sau dorinţa; din raţionament; prilejul de a fura; cunoaşterea faptului că există o mică probabilitate de a fi prins. Salariaţii pun accent pe ceea ce face întreprinzătorul şi nu pe ceea ce spune. Dacă va introduce un sistem de control complet pe care însă îl va ignora apoi, salariaţii vor considera că siguranţa nu este importantă. Mărfurile, materialele nu pot fi transferate fără a fi înregistrate. Nu trebuie să fie nici o excepţie nici pentru şef şi nici pentru rudele sale. Managerul trebuie să instituie o procedură de control clară şi să stabilească pedepse pentru încălcarea ei, pentru a descuraja furturile.
Multe furturi se înregistrează în timpul manipulării mărfurilor. Dacă acelaşi salariat care pregăteşte comenzile de aprovizionare are pe mână şi facturile, poate fi tentat să modifice documentele şi deci să fure mărfuri. O altă posibilitate de a fura se iveşte în momentul efectuării curăţeniei. Odată cu colectarea gunoaielor, se pot fura şi mărfuri valoroase.
Casierii au cea mai mare accesibilitate la numerarul firmei şi, în consecinţă, sunt cei mai supuşi tentaţiei de a fura. Unii întreprinzători permit prea multor salariaţi să opereze în registrul de casă şi să urmărească plăţile clienţilor, invitând la furt, deoarece este greu de identificat autorul. Verificarea zilnică a registrului de casă poate evita furtul. Întreprinzătorul nu trebuie să încredinţeze aceluiaşi salariat funcţiile de manipulare, înregistrare şi contabilizare a fondurilor. Un funcţionar neonest va putea fura, fără a fi descoperit. Dacă firma este prea mică pentru a face aceste delimitari, se poate introduce un sistem de control adecvat. Deoarece puţini dintre salariaţii care fură sunt declaraţi vinovaţi, povara de a-i descoperi revine întreprinzătorului. De aceea, el trebuie să ia toate măsurile pentru a-i descuraja să fure. 19.4.2.2. Prevenirea furtului de către salariaţi Salariaţii vor evita să fure, dacă se vor lua anumite măsuri preventive. Selectare unui personal onest. Prin angajarea unor salariaţi oneşti, managerul poate face un pas mare pentru evitarea furturilor de către salariaţi. De regulă, firmele se preocupă doar de angajarea unor salariaţi competenţi. Aceştia sunt indispensabili pentru succesul afacerii, însă angajarea lor este nepotrivită, dacă ei se vor transforma în hoţi. O politică de selecţie a personalului bine organizată reduce probabilitatea de angajare a unor salariaţi neoneşti. În acest sens pot fi folosite teste de aptitudini şi de lucru, profiluri psihologice, teste poligrafice (unde este cazul), referinţe detaliate. Odată angajat, salariatul trebuie orientat în direcţia muncii pe care o va efectua. Trebuie să i se arate importanţa calităţii performanţelor şi integritaţii la locul de muncă. Introducerea controlului intern. Baza unui sistem de siguranţă eficient o constituie elaborarea unui program de control intern menit să impiedice furturile. Aşa cum s-a mai arătat, împărţirea sarcinilor între mai mulţi salariaţi previne controlul întregului domeniu de către un singur salariat. Însă, dacă mai mulţi salariaţi ţin aceeaşi evidenţă, posibilitatea de a fura scade. Întreprinzătorul nu trebuie să permită salariaţilor să transporte mărfurile fără comenzi de aprovizionare sau facturi. Toate documentele interne trebuie numerotate. Lipsa unui număr poate crea suspiciuni. Inspecţiile neanunţate sunt un mijloc bun de evaluare a nivelului de siguranţă a procedurilor. Elementul de surpriză poate combate furtul de către salariaţi. Pot fi introduse şi erori deliberate pentru a verifica onestitatea salariaţilor. Evitarea rolului de "copoi". Deşi managerul trebuie sa menţinţ un anumit grad de suspiciune privind activităţile desfăşurate de salariaţi, el trebuie să trateze personalul cu respect. Salariaţii îşi pierd curând încrederea în managerul care sacrifică curtoazia şi consideraţia în favoarea siguranţei. Întreprinzătorul trebuie să reziste tentaţiei de a face pe detectivul, încercând să rezolve delicte care nu există. Dacă suspectează un salariat, trebuie să ceară ajutorul poliţiei, a consultanţilor profesionişti şi a societăţilor de asigurare. 19.4.3. Prevenirea spargerilor Cea mai mare ameninţare a siguranţei micilor afaceri o reprezintă spargerile - intrările prin efracţie într-o clădire pentru a fura. Spargerile sunt în creştere şi pericolul mare este că autorii lor sunt greu de depistat. Întreprinzătorii care nu iau măsuri de siguranţă invită spărgătorii să fure. Unele afaceri sunt mai expuse spargerilor decât altele prin natura stocurilor pe care le deţin, amplasare sau amenajare tehnică. Cel mai important instrument de luptă împotriva spargerilor îl reprezintă mijloacele fizice de prevenire a intrărilor prin efracţie. Există patru elemente cheie care determină gradul de siguranţă fizică: lacătele; sistemele de alarmă; iluminatul adecvat şi seifurile.
Menţinerea controlului asupra cheilor este un alt element esenţial al siguranţei fizice. Lacătele sunt inutile, dacă cheile au ajuns pe mâini neautorizate. Sistemele de alarmă. În selectarea sistemului de securitate trebuie apelat la laboratoare de specialitate. De asemenea, trebuie avută în vedere capacitatea de a-l instala a vînzătorului. Probabil că cea mai bună posibilitate de evaluare a sistemului de alarmă este modul de funcţionare a acestuia la cei care l-au cumpărat deja. Iluminatul adecvat. O bună iluminare atât interioară cât şi exterioară poate fi un bun obstacol în calea spărgătorilor. Majoritatea spărgătorilor acţionează noaptea, când pot opera în întuneric pentru a nu fi observaţi. Reflectoarele pot fi folosite pentru iluminatul exterior deoarece pot fi concentrate asupra intrărilor sau aleilor. Lămpile cu vapori de mercur pot fi folosite pentru iluminatul parcărilor. Interioarele bine luminate previn spargerile. Cine nu îşi poate permite angajarea unei patrule de siguranţă poate folosi um câine dresat. Seifurile. Managerul precaut nu păstrează numerarul la sediul firmei, ci îl depozitează la bancă. Cei mai mulţi întreprinzători au nevoie de un seif pentru a păstra hîrtii importante, documente, numerar şi alte valori deosebite, deoarece lacătele şi fişetele nu le protejează în mod satisfăcător. Seifurile pot fi de două feluri: antiincendii şi antispargeri. Cele dintâi pot să nu fie obstacole pentru spărgători. Celelalte sunt mai bine amplasate. Întrebări recapitulative:
Teste:
2. Autoasigurarea riscului se poate realiza prin:
3.Prevenirea furturilor comise de salariaţi se poate realiza prin:
4. Majoritatea pierderilor datorate sustragerilor se datorează:
ANEXA IYüklə 0,96 Mb. Dostları ilə paylaş:
|