Insula din ziua de ieri umberto eco

Grădina Desfătărilor
La gîndul unui Ferrante închis pe insula aceea şi uitîndu-se la o Tweede Daphne la care n-avea să ajungă niciodată, despărţit de Doamnă, Roberto simţea, să-i îngăduim şi noi această satisfacţie irepresibilă, dar comprehensibilă, deloc străină de un soi de mulţumire de narator, deoarece ― ca să folosim o frumoasă antimetabolă ― reuşise să-şi închidă şi adversarul într-un asediu specularmente divergent faţă de al său.

Tu de pe insula aia a ta, cu masca aia a ta de piele, pe corabie n-ai să ajungi niciodată. În schimb eu, de pe corabie, cu masca mea de sticlă, sînt ca şi ajuns pe Insula mea. Astfel îşi (sau îi) zicea, pe cînd se pregătea să-şi încerce din nou drumul prin apă.

Îşi amintea la ce distanţă de corabie se rănise, şi deci mai întîi înotă liniştit ţinîndu-şi masca la brîu. Cînd crezu că a ajuns aproape de zidul de corali, îşi puse masca şi porni să descopere adîncul marin.

Deocamdată văzu doar pete, apoi, ca cineva care ajunge cu vasul pe o noapte ceţoasă în faţa unei faleze, ce se profilează dintr-odată vertical dinaintea navigatorului, văzu marginea acelei bariere pe deasupra căreia tocmai înota.

Îşi scoase masca, o goli, o puse din nou ţinînd-o cu mîinile şi, dînd uşor din picioare, porni să vadă spectacolul pe care abia îl întrezărise.

Aceia erau aşadar coralii! Prima-i impresie a fost, judecînd după însemnările lui, confuză şi uluită. Avu impresia că se găseşte în prăvălia unui negustor de stofe ce-i întindea pe dinaintea ochilor mătăsuri şi taftale, brocate, atlazuri, damascuri, catifele, şi funde, franjuri şi fîşii, şi apoi etole, mantii preoţeşti, patrafire, togi. Însă stofele se mişcau de parcă aveau viaţă proprie, cu senzualitatea unor dansatoare orientale.

În peisajul acela, pe care Roberto nu ştie cum să-l descrie pentru că îl vede pentru prima dată, şi nu găseşte în memorie imagini ca să-l poată traduce în cuvinte, iată că deodată îşi face apariţia un şir de făpturi pe care ― pe acestea, da ― le putea recunoaşte şi el, sau măcar le putea compara cu ceva ce mai văzuse. Erau peşti ce se întretăiau unii cu alţii ca stelele căzătoare în cerul de august, dar în alcătuirea şi potrivirea nuanţelor şi desenelor de pe solzii lor părea că natura voise să arate cîte varietăţi de podoabe există în univers şi cîte pot sta alături pe o singură suprafaţă.

Erau unii dungaţi cu mai multe culori, care pe lung, care pe lat, şi care în pieziş, iar alţii în zig-zag. Erau şi din cei ce păreau încrustaţi cu pete ca nişte picăturele măiestrit aranjate, alţii cu buline mai mari sau pestriţaţi, alţii pătaţi, bătuţi cu puncte foarte mărunte, sau pe care alergau vinişoare ca de marmoră...

Alţii, iarăşi, cu desen şerpuitor, sau împletit din mai multe lanţuri. Erau şi din cei smălţuiţi, semănaţi cu nişte bănuţi sau rozete. Iar unul, mai frumos decît toţi, care părea drapat de la cap la coadă cu două panglicuţe ce formau două şiruri colorate: ca strugurul şi ca laptele; şi era de mirare că nici o dată nu lipsea să se-ntoarcă deasupra şiragul pe care-l avea dat pe dedesubt, ca şi cum ar fi fost lucrat de o mînă de artist.

Numai în momentul acela, văzînd în spatele peştilor formele coralilor pe care nu le putuse recunoaşte de la prima vedere, Roberto ghicea coşniţe cu banane, panere cu fărîmituri de pîine, coşuleţe cu moşmoane bronzate pe deasupra cărora treceau cănăraşi şi guşteri şi colibri.

Se afla deasupra unei grădini; ba nu, greşise, acum părea o pădure împietrită, făcută din ruine de ciupercării; nu, iarăşi se înşelase, acum erau colnice, cute, rîpi, găuri şi peşteri, o singură rostogolire de pietre vii, peste care o vegetaţie nepămîntească se alcătuia în forme turtite, rotunde sau colţuroase care păreau să se fi îmbrăcat într-o platoşă de zale de granit, sau se-nnodau şi se ghemuiau în ele însele. Dar, oricît erau ele de diferite, toate erau minunate prin felul cum se arcuiau şi se mlădiau, în aşa măsură că chiar şi cele lucrate cu prefăcută neglijenţă, ca nişte opere schiţate într-o doară, îşi arătau aspectul lor neşlefuit cu maiestate, şi păreau nişte monştri, dar monştri de frumuseţe.

Sau, cică (Roberto şterge ce-a scris şi se tot corectează, şi nu reuşeşte să relateze, ca cineva care trebuie să descrie pentru prima oară un cerc pătrat, o coastă de formă plană, o linişte murmuitoare, un curcubeu nocturn) ceea ce mai vedea el acum erau un fel de arbuşti de cinabru.

Poate că, ţinîndu-şi cu tot dinadinsul respiraţia, i se-ntunecaseră minţile, apa care îi pătrundea prin mască îi tulbura formele şi contururile. Scosese capul afară ca să dea aer plămînilor, şi prinsese din nou să plutească pe marginile recifului, urmîndu-i intrîndurile şi spărturile, prin locuri unde se deschideau coridoare de creton şi-n ele se strecurau arlechini ameţiţi de vin, în timp ce pe o ieşitură de stîncă vedea odihnindu-se, mişcat de o răsuflare înceată şi de-o agitare de cili, un rac cu o carapace albă ca spuma laptelui, deasupra unei împletituri de corali (aceştia erau asemănători cu cei pe care-i cunoştea, însă ţinîndu-se unul de altul precum caşcavalul lui fra'Stefano, care nu se mai termină niciodată).

Ceea ce vedea acum nu era un peşte, dar nici vreo frunză, desigur era un lucru viu, era ca două felii late de materie albicioasă, bordate cu cîrmîziu, şi un evantai de pene; iar acolo unde te-ai fi aşteptat să aibă ochii, avea două coarne de ceară roşie agitîndu-se.

Polipi sirieni, care în viermuiala lor lubrică dădeau la iveală trandafiriul unei buze mari centrale, atingeau plantaţii de mentule albicioase cu glandul rubiniu; peştişori rozalii cu picăţele măslinii treceau pe lîngă conopide bătînd în cenuşiu şi stropite cu stacojiu, pe lîngă tuberculi tigraţi cu nişte nervuri negricioase... Şi apoi se vedea ficatul poros de culoarea brînduşei al unui mare animal, sau vreun foc artificial de arabescuri ca argintul viu, zbîrlituri de spini picuraţi cu sîngeriu şi în sfîrşit un soi de cupă de scoică perliferă flască.

Caliciul acela îi apăru la un moment dat ca o urnă, şi se gîndi că printre rocile acelea era înhumat cadavrul părintelui Caspar. Nu mai era vizibil, dacă acţiunea apei îl acoperise de la început cu lăstari tineri de corali, iar coralii, absorbind umorile terestre din trupul acela, luaseră formă de flori şi de fructe de grădină. Poate că peste o clipă el avea să-l recunoască pe bietul bătrîn devenit o făptură pînă atunci străină, din locul acela, cu găvălia capului făurită dintr-un cocos păros, două poame trecute alcătuindu-i obrajii, ochii şi pleoapele devenite două zarzăre crude, nasul dintr-un susai plin de negi ca gîniaţul unui animal; dedesubt, în loc de buze, smochine seci, o sfeclă cu trunchiu-i subţiat la vîrf drept bărbie, şi un scaiete ţepos în locul gurii iar la amîndouă tîmplele două gogoşi ţepoase de castan închipuind smocuri de păr, şi drept urechi amîndouă cojile de la o nucă înjumătăţită; ca degete, morcovi; dintr-un pepene pîntecele; de bumbac genunchii.

Cum putea oare Roberto să nutrească gînduri atît de funebre într-o formă atît de grotescă? În cu totul altă formă rămăşiţele bietului său prieten pesemne că-şi proclamau în locul acela fatidicul lor "Et in Arcadia ego..."

Iată, poate că sub forma de hîrcă a coralului aceluia ţepos... Acea sosie a unui bolovan îi şi apăru acum ca extirpat din albia lui. Fie din pietate, în amintirea maestrului dispărut, fie ca să-i sustragă mării măcar una dintre comorile ei, îl luă şi, fiindcă pentru ziua aceea văzuse prea mult, ducîndu-şi prada la piept se întorsese pe corabie.

33.

Lumi Subterane
Coralii fuseseră pentru Roberto o provocare. După ce descoperise de cîte invenţii era în stare Natura, se simţea invitat la o întrecere. Nu-l putea lăsa pe Ferrante în închisoarea aceea, iar propria lui poveste la jumătate: însemna să-şi satisfacă pizma faţă de rival, dar nu şi orgoliul său de fabulator. Ce anume putea face să i se întîmple lui Ferrante?

Ideea îi venise lui Roberto într-o dimineaţă cînd, ca de obicei, se aşezase la pîndă, încă de pe cînd se crăpa de ziuă ca să surprindă pe Insulă Columba de Culoarea Naramzei. Dis-de-dimineaţă soarele bătea în ochi, iar Roberto încercase pînă şi să construiască în jurul lentilei terminale a lunetei lui un soi de vizieră dintr-o foaie ruptă din jurnalul de bord, însă în unele momente nu se puteau vedea decît străluciri orbitoare. Cînd mai apoi soarele era sus peste orizont, marea-i devenea oglindă şi-i dubla orice rază în ea.

Dar în ziua aceea Roberto îşi vîrîse în cap că văzuse ceva înălţîndu-se dintre copaci spre soare şi apoi pierzîndu-se în sfera-i luminoasă. Probabil că era o iluzie. Oricare altă pasăre, în lumina aceea, ar fi părut că străluceşte... Roberto era convins că a văzut porumbelul, dar şi dezamăgit de faptul că s-a înşelat. Şi, cu o stare sufletească aşa de îndoită, se simţea încă o dată păgubit.

Pentru o fiinţă ca Roberto, ajuns acum pe punctul de a se bucura cu gelozie numai de ceea ce îi era sustras, era de ajuns un fleac ca să viseze că în schimb Ferrante dobîndise ceea ce lui îi era refuzat. Însă cum Roberto îi era istoriei aceleia autor, şi deci nu voia să-i conceadă prea multe lui Ferrante, hotărî că acesta ar fi putut să aibă de a face numai cu celălalt porumbel, cel verde-albăstrui. Şi asta pentru că Roberto, lipsit de orice certitudine, hotărîse totuşi că din perechea aceea făptura portocalie trebuia să fie femeiuşcă sau, cum s-ar zice, Ea. Iar cum în istoria lui Ferrante porumbelul nu trebuia să constituie ţelul, ci doar mijlocirea unei posesii, lui Ferrante îi revenea deocamdată bărbătuşul.

Putea oare un porumbel verde-albăstrui ce zboară numai în mările Sudului să se ducă şi să se aşeze pe pervazul ferestrei aceleia în spatele căreia Ferrante suspina după libertatea-i? În Ţara Romanelor, da. Şi apoi, nu putea oare Tweede Daphne să fi fost abia întoarsă de prin mările acestea, mai norocoasă decît sora ei mai mare, purtînd în cală pasărea, care acum se eliberase?

În orice caz, Ferrante, neavînd habar de Antipozi, nu putea să-şi pună astfel de întrebări. Văzuse porumbelul, mai întîi îl hrănise cu cîteva fărîmituri de pîine, doar ca să-şi treacă timpul, apoi se întrebase dacă nu putea să-l folosească pentru scopurile lui. Ştia că porumbeii servesc uneori pentru a purta mesaje: sigur, să încredinţezi un mesaj acelei făpturi nu însemna să-l trimiţi la sigur acolo unde ar fi vrut el cu-adevărat, dar în plictiseala aceea merita să încerce.

Cui putea oare să-i ceară ajutor, el care din duşmănie contra tuturor, inclusiv contra sa, îşi făcuse numai duşmani, iar puţinele persoane care-l slujiseră erau nişte nemernici dispuşi să-l urmeze numai în clipele de noroc şi bineînţeles că nu şi în nenorocire? Îşi spusese: voi cere ajutor Doamnei care mă iubeşte ("dar cum de e atît de sigur?" se întreba invidios Roberto, inventînd infatuarea aceea).

Biscarat îi lăsase cele necesare pentru scris, în caz că noaptea i-ar fi fost sfetnic şi ar fi vrut să trimită vreo mărturisire Cardinalului. Aşa că scrisese pe o parte a hîrtiei adresa Doamnei, adăugind că cine avea să predea mesajul ar fi primit o răsplată. Apoi pe cealaltă faţă spusese unde se afla (îi auzise pe gardieni rostind un nume), victimă a unui complot infam al Cardinalului, şi implorase ajutor. Apoi făcuse hîrtia sul şi o legase de piciorul păsării, îndemnînd-o să-şi ia zborul.

La drept vorbind, pe urmă uitase de asta, sau aproape. Cum putea să fi crezut ca porumbelul albastru avea să zboare direct la Lilia? Astea-s lucruri ce se petrec în poveşti, iar Ferrante nu era omul care să se încreadă în născocirile poveştilor. Poate că porumbelul fusese lovit de vreun vînător şi căzînd printre ramurile vreunui copac pierduse mesajul...

Ferrante nu ştia însă că el se prinsese în smoala pusă de un ţăran, care se gîndise să tragă folos din ceea ce, cît se poate de lămurit, era un semnal trimis cuiva, poate comandantului unei armate.

Aşa că acest ţăran dusese mesajul ca să fie examinat, singurei persoane din satul lui care ştia să citească, şi anume preotului, iar acesta pusese totul la cale cum se putea mai bine. Aflînd cine este Doamna, la ea trimisese un prieten ca să tocmească predarea, scoţînd de aici o generoasă danie pentru biserica lui, cît şi un bacşiş pentru ţăran. Lilia citise, plînsese, se adresase unor prieteni de încredere ca să capete sfat. Să înmoaie inima Cardinalului? Nimic mai uşor pentru o frumoasă doamnă de la curte, dar această doamnă frecventa salonul lui Arthenice, în care Mazarin nu avea încredere. Deja circulau versuri satirice despre noul ministru, iar unii ziceau că provin din încăperile acelea. O preţioasă care se duce la Cardinal să ceară milă pentru un prieten, îl condamna pe acest prieten la o pedeapsă şi mai gravă.

Nu, trebuia să adune un steag de oameni curajoşi şi să-i pună să încerce să dea lovitura. Dar cui să se adreseze?

Aici Roberto nu mai ştia cum să meargă mai departe. Dacă el ar fi fost muşchetar al Regelui, sau cadet din Gasconia, Lilia s-ar fi putut adresa vitejilor acelora, foarte vestiţi pentru spiritul lor de unire. Dar cine riscă mînia unui ministru, poate chiar a regelui, pentru un străin ce frecventează bibliotecari şi astronomi? Iar de bibliotecarii şi de astronomii ăştia mai bine să nu vorbim: pentru ceea ce ţinea de roman, Roberto nu se putea gîndi la Canonicul de Digne, sau la domnul Gaffarel aşternîndu-se cîmpului în galop către închisoarea lui ― adică aceea a lui Ferrante, care pentru toţi era acum Roberto.

Roberto avusese o inspiraţie cu cîteva zile după acea. Lăsase istoria lui Ferrante şi reluase explorarea zidului de corali. În ziua aceea urmărea o ceată de peşti cu un fel de viziere galbene pe bot, care păreau nişte războinici ce-şi încurau caii. Ei tocmai stăteau gata să se vîre-ntr-o crăpătură dintre două turnuri de piatră unde coralii erau nişte palate prăbuşite ale unui oraş scufundat.

Roberto crezuse că peştii aceia rătăceau printre ruinele vestitei cetăţi din Ys despre care auzise povestindu-se, şi care s-ar întinde şi astăzi la nu multe mile de coasta Bretaniei, acolo unde valurile o acoperiseră. Iată, peştele cel mai mare era bătrînul rege al cetăţii, urmat de demnitarii săi, şi toţi călăreau pe ei înşişi în căutarea tezaurului lor înghiţit de mare...

Dar de ce să te tot gîndeşti la o legendă străveche? De ce să nu consideri peştii ca locuitori ai unei lumi ce-şi are pădurile ei, piscurile ei, arborii şi văile ei, şi nu ştie nimic de lumea de la suprafaţă? În acelaşi mod noi trăim fără să ştim că hăul ceresc ascunde alte lumi, în care oamenii nu merg şi nu înoată, ci zboară sau navighează prin aer; dacă acelea pe care noi le numim planete sînt carenele corăbiilor cărora le vedem doar fundul lucitor, aşa şi aceşti fii ai lui Neptun văd deasupra lor umbra galioanelor noastre şi le cred corpuri eterice, ce se-nvîrt în firmamentul lor apătos.

Iar dacă-i posibil să existe fiinţe care trăiesc sub ape, n-ar putea oare să existe şi fiinţe ce trăiesc sub pămînt, popoare de salamandre capabile să ajungă cu ajutorul galeriilor lor pînă la focul central care dă viaţă planetei?

Reflectînd în felul ăsta Roberto îşi amintise de o argumentare susţinută de Saint-Savin: noi credem că-i greu să trăieşti pe suprafaţa lunii considerînd că acolo nu există apă, dar poate că acolo apa există în cavităţi subterane, iar natura a săpat pe lună puţurile acelea, care sînt petele pe care noi le vedem. Cine zice că locuitorii lunii nu-şi găsesc adăpost în firidele acelea ca să scape de apropierea insuportabilă a soarelui? Nu trăiau oare pe sub pămînt primii creştini? Şi astfel lunaticii trăiesc permanent în catacombe, care lor li se par nişte locuinţe.

Şi nu înseamnă că trebuie să trăiască pe întuneric. Poate că sînt foarte multe găuri pe coaja satelitului, iar interiorul primeşte lumină din mii de răsuflători, e o noapte străbătută de fîşii de lumină, nu altfel de cum se-ntîmplă pe la noi într-o biserică, sau pe Daphne dedesubtul punţii. Sau nu, poate că la suprafaţă există nişte pietre fosforescente care ziua se îmbibă de lumina soarelui şi apoi o restituie noaptea, iar lunaticii îşi fac provizii de pietre dintr-astea în fiece asfinţit, aşa încît galeriilor lor să fie totdeauna mai luminate decît un palat regal.

Parisul, se gîndise Roberto. Păi nu se ştie oare că, la fel ca şi la Roma, tot oraşul e găurit de catacombe, unde se spune că se refugiază în timpul nopţii răufăcătorii şi calicii?

Calicii, iată ideea pentru a-l salva pe Ferrante! Calicii, despre care se spune că sînt guvernaţi de un rege al lor şi de o mulţime de legi de fier, Calicii, o adunătură de oameni de temut care trăiesc din fapte rele, din tîlhării şi blestemăţii, asasinări, murdării, ticăloşii şi mişelii, prefăcîndu-se că scot cîştig din creştineasca milă!

Idee pe care numai o femeie îndrăgostită o putea concepe! Lilia ― îşi povestea Roberto ― nu s-a dus să se sfătuiască cu oameni de curte sau cu nobili de togă, ci cu ultima dintre cameristele ei, care are de a face fără ruşine cu un căruţaş ce cunoaşte tavernele de prin jurul lui Notre-Dame, unde apar în amurg cerşetorii ce şi-au petrecut ziua gîlcevindu-se pe lîngă portaluri... Iată calea.

Călăuza ei o conduce noaptea tîrziu în biserica Saint-Martin-des-Champs, ridică o piatră din dalajul corului, o ajută să coboare în catacombele Parisului şi să înainteze, la lumina unei torţe, în căutarea Regelui Calicilor.

Şi iat-o deci pe Lilia, travestită în gentilom, androgin mlădios care merge prin tuneluri, pe scări şi prin găuri pe unde se strecoară pisicile, în timp zăreşte prin întunecime, ici, colo, oameni poposiţi printre resturi şi zdrenţe, trupuri schiloade şi feţe însemnate cu negi, bubuliţe, erizipele, rîie uscată, pecingini, abcese şi cancere, toţi tăbărînd cu mîinile întinse, nu se ştie dacă pentru a cere pomană sau ca să spună ― avînd aerul unor uşieri ―: "poftiţi, poftiţi, stăpînul nostru stă şi v-aşteaptă."

Iar stăpînul lor era acolo, în centrul unei încăperi la mii de leghe de suprafaţa oraşului, aşezat pe un butoiaş, avînd în juru-i hoţi de buzunare, escroci, trişori şi saltimbanci, mulţime de ticăloşi din cei mai dedaţi la toate abuzurile şi păcatele.

Cum putea să fie regele Calicilor? Înfăşurat într-o manta descusută, cu fruntea acoperită ca de nişte tuberculi, cu nasul mîncat de un tabes, cu ochii ca de marmură, unul negru şi altul verde, cu privirea de nevăstuică, cu sprîncenele înclinate în jos, cu buza de iepure ce-i descoperea dinţi de lup ascuţiţi şi ieşiţi în afară, cu părul cîrlionţi, cu carnaţia nisipoasă, cu nişte mîini cu degete butucănoase şi cu unghiile încovoiate...

După ce Doamna fu ascultată, acela zisese că avea în slujba lui o armată faţă de care aceea a regelui Franţei nu era decît o garnizoană de provincie. Şi, de departe, mult mai puţin costisitoare: dacă oamenii ăia ar fi fost despăgubiţi într-un mod acceptabil, să zicem dublul a ceea ce ar fi putut ei să adune cerşind în acelaşi răgaz de timp, s-ar fi lăsat omorîţi pentru un platnic atît de generos.

Lilia îşi trăsese de pe deget un rubin (cum se obişnuieşte în astfel de cazuri), întrebînd cu un aer regesc: "Ţi-ajunge asta?"

"Mi-ajunge", zisese Regele Calicilor, mîngîind piatra cu privirea-i de vulpe. "Spuneţi-ne unde". Şi aflînd unde-i locul, adăugase: "Ai mei nu folosesc cai sau trăsuri, dar acolo putem ajunge cu nişte bărci mari, urmînd firul Senei."

Roberto şi-l închipuia pe Ferrante, în amurg, în timp ce stătea de vorbă afară în turnul ruinat al fortuleţului, cu căpitanul Biscarat, care pe neaşteptate îi văzuse sosind. Apăruseră mai întîi pe dune, ca apoi să se înşiruie spre cîmpie.

"Pelerinii de la Sfîntul lacob", remarcase cu dispreţ Biscarat, "şi-ncă din cea mai joasă speţă, sau din cea mai nefericită, căci vin să-şi caute sănătatea cînd sînt deja cu un picior în groapă".

Într-adevăr, pelerinii, într-un şir foarte lung, se apropiau din ce în ce mai mult de costişă, şi se zărea o mulţime de orbi cu mîinile întinse, de schilozi cu cîrjele lor, de leproşi, urduroşi, plini de plăgi şi scrofule, o adunătură de extropiaţi, şchiopi şi şui, de pe care curgeau zdrenţele.

"N-aş vrea să se apropie prea tare, şi să caute adăpost pentru noapte", zisese Biscarat. "Nu ne-ar aduce între ziduri decît murdărie". Şi pusese să se tragă cîteva focuri de muschetă în aer, ca să le dea de-nţeles că sălaşul acela nu era un loc primitor.

Dar era ca şi cum focurile acelea ar fi ţinut loc de chemare. Pe cînd de departe continua să vină de-a valma lume, primii se apropiau tot mai mult de fortăreaţă şi acum li se auzeau mugetele sălbatice.

"Ţineţi-i la distanţă, la naiba", strigase Biscarat, şi pusese să se arunce nişte pîine la picioarele zidului, ca pentru a le spune că la atît se mărginea mila stăpînului locului, şi altceva nu mai puteau să aştepte. Dar gloata aceea mizeră, ce creştea văzînd cu ochi, îşi împinsese propria-i avangardă sub ziduri, călcînd în picioare darul şi privind în sus ca şi cum ar fi căutat ceva mai de soi.

Acum puteau fi văzuţi om cu om, şi nu semănau deloc cu nişte pelerini, nici cu nişte nenorociţi care caută uşurare pentru patimile lor. Fără îndoială ― zicea Biscarat ― erau nişte golani, nişte aventurieri de strînsură. Sau, cel puţin, aşa mai părură a fi, pentru încă puţină vreme, căci era de-acum în amurg, iar vîlceaua şi dunele deveniseră.tot o forfotă cenuşie de căzături dintr-astea.

"La arme, la arme!" strigase Biscarat, care acum ghicise că nu de pelerinaj sau de cerşeală era vorba, ci de asalt. Şi pusese să se tragă cîteva focuri în cei care acum atingeau zidul. Însă, ca şi cum s-ar fi tras într-o turmă de rozători, înadins, ce care soseau din spate îi înghesuiau tot mai tare pe cei dintîi, cei căzuţi erau călcaţi în picioare, folosiţi ca sprijin pentru cei ce-mpingeau din spate, şi acum se şi putea vedea cum primii se agăţau cu mîinile de ieşiturile zidăriei aceleia, vîrîndu-şi degetele prin crăpături, punînd picioarele printre ştirbiturile zidului, apucîndu-se cu ghearele de gratiile de la primele ferestre, strecurîndu-şi membrele lor betegite printre metereze iar între timp o altă parte din pleava aceea se frămînta pe jos ducîndu-se să pună umărul să dărîme poarta cea mare.

Biscarat poruncise să fie baricadată pe dinăuntru, dar drugii, cît erau ei de groşi, de la porţile acelea, deja scîrţîiau sub presiunea corciturilor ălora.

Soldaţii din gardă continuau să tragă, dar puţinii atacatori care cădeau erau imediat vîrîţi sub picioare de alte pîlcuri, acum se zărea numai o viermuială din care la un moment dat începură să se înalţe ca nişte anghile frînghii azvîrlite-n aer şi-şi dădură seama că erau grapine de fier, şi că unele dintre ele se şi agăţaseră cu cîrligele de crenelurile duble. Şi nici n-apuca vreunul dintre soldaţii din gardă să scoată puţin capul ca să desprindă ghiarele acelea de fier, că primii ce reuşiseră să suie îl loveau cu ţepuşe şi cu bastoane, îl agăţau cu laţuri de gît, făcîndu-l să cadă jos, unde dispărea în gloata acelor îndrăciţi din cale-afară de crunţi, fără să-i mai poţi distinge horcăitul de răcnetele celorlalţi.

Pe scurt, cine ar fi putut urmări ceea ce se petrecea acolo între dune, aproape că n-ar mai fi văzut fortul, ci o foşgăială de muşte deasupra unui hoit, o puzderie de albine pe un fagure, o vînzoleală de bondari.

Într-acestea ,de jos se auzise huietul porţii celei mari care se prăbuşea şi buluceala din curte. Biscarat şi gărzile lui se adunaseră în celălalt capăt al turnului ― nu se mai îngrijeau de Ferrante, care se pitulase în golul uşii ce dădea pe scări, nu prea înfricoşat, şi avînd acum presentimentul că aceia îi erau în vreun fel prieteni.

Prietenii respectivi acum ajunseseră la crenelurile duble şi trecuseră de ele, darnici cu vieţile lor, cădeau în faţa ultimelor focuri de muschetă, nepăsîndu-le de piepturile lor treceau peste bariera spadelor întinse, înspăimîntînd gărzile cu ochii lor groaznici, cu feţele lor scălîmbe. Aşa încît soldaţii din garda Cardinalului, în alte'împrejurări oameni de fier, acum îşi lăsau armele să cadă, implorînd mila cerului pentru ceea ce ei credeau că-i o liotă infernală, iar ăia îi culcau mai întîi la pămînt cu ciomegele, apoi se aruncau asupra supravieţuitorilor împărţind scatoalce şi mutînd fălci, dînd pumni în obraz şi în gură şi-i murseeau cu dinţii, îi sfîrtecau cu ghearele, se întreceau dînd frîu liber veninului lor, se repezeau la cei deja morţi, iar pe cîţiva Ferrante îi văzu deschizînd cîte un piept, smulgînd cîte o inimă, şi devorînd-o în strigătele celorlalţi.

Ultimul supravieţuitor rămînea Biscarat, care se bătuse ca un leu. Văzîndu-se acum înfrînt, se aşezase cu spatele la parapet, trăsese cu spada însîngerată o linie dinaintea sa şi strigase: "Icy mourra Biscarat, seul de ceux qui sont avec luy!"

Dar în clipa aceea un orb cu un picior de lemn, care agita o secure, apăruse în capul scării, făcuse un semn, şi pusese capăt măcelului, poruncind să-l lege pe Biscarat. Apoi îl zărise pe Ferrante, recunoscîndu-l tocmai după masca aceea care ar fi trebuit să-l facă de nerecunoscut, îl salutase cu un gest larg al mîini în care ţinea arma, ca şi cum ar fi vrut să măture pămîntul cu pana unei pălării, şi îi spusese: "Domnule, sînteţi liber".

Scosese din manta un mesaj, cu un sigiliu pe care Ferrante îl recunoscuse imediat, şi i-l întinsese.

Era ea, care îl sfătuia să dispună de armata aceea cumplită dar credincioasă, şi s-o aştepte acolo, unde avea să ajungă pînă în zori.

Ferrante, după ce fusese eliberat de masca-i, întîi de toate îi eliberase pe piraţi, şi încheiase cu ei un pact în scris. Trebuiau să pună din nou mîna pe corabie şi să ridice pînzele sub ordinele lui fără să pună întrebări. Recompensă, partea lor dintr-un tezaur mare cît roata carului.

După cum îi era năravul, Ferrante nici nu se gîndea să-şi ţină cuvîntul. Odată regăsit Roberto, ar fi fost de ajuns să-şi denunţe propriul echipaj la prima acostare, şi i-ar fi avut pe toţi spînzuraţi, rămînînd el stăpînul corăbiei.

De milogi nu mai avea nevoie, iar şeful lor, ca un om loial, îi spusese că-şi primiseră plata pentru isprava aceea a lor. Voia să părăsească zona cît mai repede. Se împrăştiară pe uscat şi se întoarseră la Paris cerşind din sat în sat.

Nimic mai uşor acum decît să se urce într-o barcă ce era păstrată în bazinul fortului, ca să ajungă la corabie şi să-i arunce în mare pe singurii doi oameni care stăteau de pază. Biscarat fu pus în lanţuri în cală, deoarece era un ostatec pentru care se putea tocmi. Ferrante îşi îngădui o scurtă odihnă, se întoarse pe ţărm, tocmai la timp ca să poată întîmpina o trăsură din care coborîse Lilia, mai frumoasă ca oricînd în veşmîntu-i bărbătesc.

Roberto crede că tortura cea mai mare trebuie s-o fi simţit ei la gîndul că se vor saluta cu reţinere, fără să se trădeze în faţa piraţilor, care trebuiau să creadă că îmbarcă un tînăr gentilom.

Urcaseră pe corabie, Ferrante controlase ca totul să fie gata pentru ridicat ancora, şi cum aceasta fu ridicată, coborîse în odaia pe care pusese s-o pregătească pentru oaspete.

Aici îl aştepta ea, cu ochii aceia care nu cereau altceva decît să fie iubiţi, cu exuberanţa pletelor mătăsoase ce i se revărsau acum libere pe umeri, gata de sacrificiul cel mai bucuros posibil. O, bucle unduitoare, bucle aurite şi adorate, plete inelate ce zburaţi şăgalnic şi tot şăgalnic rătăciţi ― bîiguia Roberto în locul lui Ferrante...

Chipurile lor se apropiaseră ca să culeagă snopi de săruturi dintr-un lan străvechi semănat cu suspine, şi-n clipa asta Roberto atinse-n gînd buzele acelea de trandafir fraged. Ferrante o săruta pe Lilia, iar Roberto îşi închipuia că el face asta şi că se-nfioară gustînd din coralul acela viu. Însă, chiar atunci, simţea cum ea îi scapă ca o adiere de vînt, îi pierdea căldura pe care credea că o simţise o clipă, şi o vedea rece ca gheaţa într-o oglindă, în alte braţe, pe un pat de nuntă îndepărtat, de pe o altă corabie.

Ca să-i apere pe iubiţi, făcuse să cadă un zăbranic de o străvezime avară, iar trupurile acelea, acum fără veşminte, erau cărţi de o solară necromanţie, ale căror accente sacre se revelau numai celor doi aleşi, ce se citeau silabisindu-se unul pe altul gură-n gură.

Corabia se îndepărta repede, Ferrante profita de asta. Ea îl iubea în persoana lui pe Roberto, în inima căruia aceste imagini cădeau ca o faclă aprinsă pe un mănunchi de spini.

34