Insula din ziua de ieri umberto eco

Monolog despre Pluralitatea Lumilor
Ne vom fi amintind ― sper, deoarece Roberto luase de la romancierii veacului său obiceiul de a povesti atîtea istorii la un loc încît la un moment dat e greu să le mai înnozi firele ― că din prima-i vizită în lumea coralilor eroul nostru îşi luase cu el "sosia unui bolovan", aceea care i se păruse o hîrcă, poate chiar a părintelui Caspar.

Acum, ca să uite drăgostelile Liliei cu Ferrante, şedea pe punte în asfinţit, contemplînd obiectul şi studiindu-i alcătuirea.

Nu semăna cu o hîrcă. Era mai degrabă un fagure mineral compus din poligoane neregulate, însă nu poligoanele erau unităţile elementare ale ţesutului lui: fiece poligon arăta în centru-i o simetrie cu raze de fire foarte fine printre care apăreau ― cînd îţi coborai genele ― nişte intervale care poate că formau alte poligoane şi, dacă ochiul ar fi putut pătrunde şi mai departe, ar fi observat poate că laturile acelor mici poligoane erau făcute din alte poligoane şi mai mici, pînă ce ― împărţind părţile în părţi de părţi ― ajungeai în punctul în care te-ai fi oprit în faţa unor părţi ce nu se mai puteau divide în continuare, care sînt atomii. Dar fiindcă Roberto nu ştia pînă la ce punct ar fi putut să se dividă materia, nu-i era clar pînă unde anume ochiul său ― care, vai, nu era ca al linxului, pentru că nu poseda lentila aceea cu care Caspar putea să distingă pînă şi micile jivine ale ciumei ― ar fi putut să coboare în abis continuînd să găsească noi forme înlăuntrul formelor inutile.

Pînă şi capul abatelui, aşa cum strigase în noaptea aceea Saint-Savin în timpul duelului, putea fi o lume pentru păduchii lui ― oh, ce mult se gîndise Roberto, auzind cuvintele acelea, la lumea în care vieţuiau, insecte bătute de noroc, păduchii Anei Maria (sau Francesca) Novareza! Dar fiindcă nici păduchii nu sînt atomi, ci universuri fără capăt pentru atomii care îi compun, poate că înlăuntrul corpului unui păduche mai există alte animale şi mai mici care trăiesc acolo într-o lume spaţioasă. Şi poate că însăşi carnea mea ― gîndea Roberto ― şi sîngele meu nu sînt decît întreţeseri de animale foarte mici, care, mişcîndu-se, îmi împrumută mişcarea, lăsîndu-se conduse de voinţa mea care lor le serveşte de vizitiu. Iar animalele mele se întreabă încotro le duc eu acum, supunîndu-le alternării prospeţimii marine cu arşiţele solare şi, pierdute în acest du-te-vino de clime instabile, sînt tot aşa de nesigure de destinul lor pe cît sînt şi eu.

Şi dacă alte animale încă şi mai mici care trăiesc în universul acestora despre care am vorbit chiar acum s-or simţi aruncate într-un spaţiu la fel de nelimitat?

De ce ar trebui să nu cred că-i aşa? Numai pentru că n-am ştiut niciodată nimic despre ele? Cum îmi spuneau prietenii mei de la Paris, cine s-ar găsi pe turla lui Notre-Dame şi ar privi de departe foburgul Saint-Denis n-ar putea crede niciodată că pata aceea incertă este locuită de fiinţe ca şi noi. Noi îl vedem pe Jupiter, care e foarte mare, dar cei de pe Jupiter nu ne văd pe noi, şi nu pot nici măcar să creadă în existenţa noastră. Şi pînă mai ieri aş fi bănuit eu vreodată că sub mare ― nu pe o planetă îndepărtată, sau pe o picătură de apă, ci într-o parte a însuşi universului nostru ― există o Altă Lume?

Şi pe de altă parte ce ştiam eu cu numai cîteva luni în urmă despre Pămîntul Austral? Aş fi zis că era gărgăunele geografilor eretici, şi poate cine ştie dacă cei din insulele acestea, în vremuri trecute n-or fi ars vreun filosof de-al lor care susţinea vorbind pe nas că există Monferrato şi Franţa. Şi totuşi eu acum sînt aici şi-i musai să cred că Antipozii există ― şi că, împotriva opiniei unor oameni care odată erau foarte învăţaţi, eu nu merg cu capul în jos. Pur şi simplu locuitorii acestei lumi ocupă pupa, iar noi prora aceluiaşi vas în care, fără să ştim nimic unii despre alţii, sîntem îmbarcaţi şi noi şi ei.

Aşa şi arta de a zbura, e încă necunoscută şi totuşi ― după spusele unui anume domn Godwin despre care-mi vorbea doctorul d'Igby ― într-o zi se va călători pe lună, aşa cum ne-am dus şi în America, chiar dacă mai înainte de Columb nimeni nu bănuia că ar exista continentul acela, nici că într-o zi s-ar fi putut să se cheme astfel.

Asfinţitul lăsase locul serii, apoi nopţii. Luna, Roberto o vedea acum plină în cer, şi putea să-i zărească petele, pe care copiii şi oamenii neştiutori le iau drept ochii şi gura unei feţe blajine.

Ca să-l provoace pe părintele Caspar (în care lume, pe ce planetă a drepţilor era acum bătrînul cel drag?), Roberto îi vorbise despre locuitorii lunii. Dar poate luna să fie cu adevărat locuită? De ce nu, era la fel ca şi Saint-Denis; ce ştie oare seminţia omenească despre lumea care poate să fie pe-acolo?

Roberto argumenta: dacă aflîndu-mă pe lună aş arunca o piatră în sus, ar cădea ea oare pe pămînt? Nu, ar cădea înapoi pe lună. Aşadar luna, ca orice altă planetă sau stea, e un univers care are un centru al ei şi o circumferinţă a ei, iar centrul ăsta atrage toate corpurile care trăiesc în sfera de dominaţie a lumii aceleia, cum se întîmplă şi pe pămînt. Şi atunci de ce n-ar putea să se petreacă şi pe lună toate lucrurile ce se petrec pe pămînt?

Există o atmosferă care înconjoară luna. În Duminica Floriilor de acum patruzeci de ani nu a văzut cineva, după cum mi s-a spus, nişte nouri pe lună? Nu se vede oare pe planeta aceea o mare trepidaţie cînd e gata să aibă loc o eclipsă? Şi ce sînt toate astea dacă nu dovada că acolo este aer? Planetele scot aburi ― şi chiar şi stelele ― ce altceva sînt petele care se spune că există pe soare şi din care se generează stelele căzătoare?

Pe lună cu sigurariţă că există şi apă. Cum să explici altfel petele ei, dacă nu ca pe imaginile unor lacuri (aşa încît cineva a sugerat că aceste lacuri sînt artificiale, operă aproape omenească, aşa sînt de bine desenate şi distribuite la distanţă egală?) Pe de altă parte, dacă luna ar fi fost concepută ca o mare oglindă care serveşte ca să răsfrîngă pe pămînt lumina soarelui, de ce Creatorul ar fi trebuit să împestriţeze oglinda aceea cu pete? Aşadar petele nu sînt imperfecţiuni, ci perfecţiuni, adică iazuri, sau lacuri, sau mări. Iar dacă acolo sus există apă şi aer, e şi viaţă.

Poate o viaţă diferită de a noastră. Poate că apa aceea are gustul (ştiu eu?) de lemn-dulce sau de cardamă, sau bunăoară de piper. Dacă există lumi infinite, aceasta-i dovada infinitei ingeniozităţi a Inginerului universului nostru, dar atunci acest Poet nu cunoaşte limită.

El poate să fi creat lumi locuite peste tot, dar cu creaturi tot mai felurite. Poate că locuitorii soarelui sînt mai solari, mai clari şi mai iluminaţi decît locuitorii pămîntului, care-s grei de materie, iar locuitorii lunii se situează la mijloc. În soare trăiesc făpturi ce-s numai formă, sau Act, cum vrem să zicem, pe pămînt făpturi făcute din Puteri sărăcăcioase ce evoluează, iar pe lună ele sînt in medio fluctuantes, cum s-ar zice, destul de lunatice...

Am putea oare trăi în aerul lunii? Poate că nu, căci nouă ne-ar da ameţeli; dealtminteri peştii nu pot trăi în al nostru, şi nici păsările în acela al peştilor. Aerul acela ar trebui să fie mai pur decît al nostru, iar cum al nostru, din cauza densităţii lui, se comportă ca o lentilă naturală care filtrează razele soarelui, Seleniţii probabil că văd soarele cu o claritate mult mai mare. Zorile şi amurgul, ce ne luminează cînd soarele nu este încă sau cînd nu mai este, sînt un dar al aerului nostru care, bogat în impurităţi, îi captează şi îi transmite lumina; e o lumină pe care n-ar trebui s-o avem şi care ne e hărăzită în surplus. Dar făcînd astfel, razele acelea ne pregătesc pentru dobîndirea şi pierderea soarelui puţin cîte puţin. Poate că pe lună, existînd un aer mai fin, sînt zile şi nopţi ce sosesc pe neaşteptate. Soarele se ridică dintr-o dată la orizont ca şi cum s-ar deschide o cortină. Apoi, din lumina cea mai strălucitoare, iată-i cum cad deodată în întunericul cel mai smolit. Însă lunii iar lipsi curcubeul, care e un efect al vaporilor amestecaţi în aer. Dar poate că din aceleaşi motive nu au nici ploi, nici tunete, nici fulgere.

Şi cum vor fi fiind locuitorii planetelor mai apropiate de soare? Focoşi ca maurii, dar cu mult mai spiritualizaţi decît noi. De ce mărime or fi văzînd soarele? Cum pot oare să-i suporte lumina? Poate că acolo metalele se topesc în natură ca fluviile?

Dar există cu adevărat lumi infinite? Pentru o întrebare de felul ăsta la Paris se năştea un duel. Canonicul din Digne zicea că nu ştie. Sau, că studiul fizicii îl înclina să spună că da, pe urmele marelui Epicur. Lumea nu poate fi decît infinită. Atomi ce se aglomerează în gol. Că corpurile există, ne-o atestă senzaţia. Că golul există, ne-o atestă raţiunea. Cum şi unde ar putea altfel să se mişte atomii? De n-ar exista gol, n-ar exista mişcare, afară doar dacă corpurile n-ar pătrunde unele prin altele. Ar fi ridicol să crezi că atunci cînd o muscă împinge cu aripa o particulă de aer, aceasta mută o alta de dinaintea ei, şi aceasta o alta, astfel încît agitaţia picioruşului unui purece, tot mutînd şi mutînd, ar ajunge sa producă un cucui la celalalt capăt al lumii!

Pe de altă parte dacă vidul ar fi infinit, iar numărul atomilor finit, aceştia din urmă n-ar înceta să se mişte peste tot, nu s-ar ciocni niciodată unul de altul (aşa cum două persoane nu s-ar întîlni niciodată, decît printr-o întîmplare de negîndit, dacă s-ar tot învîrti printr-un deşert fără capăt), şi n-ar da naştere compuşilor lor. Iar dacă vidul ar fi finit, el n-ar avea loc să le conţină.

Fireşte, ar fi de ajuns să te gîndeşti la un gol finit locuit de atomi în număr finit. Canonicul îmi spunea că aceasta e opinia cea mai prudentă. De ce să voim ca Dumnezeu să fie obligat, ca un director de trupă, să producă infinite spectacole? El îşi manifestă libertatea lui, în chip veşnic, cu ajutorul creaţiei şi al susţinerii unei singure lumi. Nu există argumente împotriva pluralităţii lumilor, dar nu sînt nici altele, în defavoarea ei. Dumnezeu, care există înainte de lume, a creat un număr suficient de atomi, într-un spaţiu suficient de larg, ca să-şi compună propria-i capodoperă. Din infinita sa perfecţiune face parte şi Geniul Limitei.

Ca să vadă dacă şi cîte lucruri există într-un lucru mort, Roberto se dusese în micul muzeu de pe Daphne, şi aliniase pe punte, dinaintea lui, ca pe tot atîtea astragaluri, toate lucrurile moarte pe care le găsise pe-acolo, fosile, troace, gioarse; îşi plimba ochiul, de la una la alta, continuînd să reflecteze la voia întîmplării despre întîmplare şi despre întîmplări.

Dar cine-mi spune mie (zicea) că Dumnezeu tinde către limită, dacă experienţa îmi dezvăluie continuu noi şi noi lumi, atît sus, cît şi jos? S-ar putea atunci ca nu Dumnezeu, ci lumea să fie infinită şi că a fost întotdeauna şi este mereu aşa, într-o infinită realcătuire a atomilor ei infiniţi într-un gol infinit, după nişte legi pe care încă nu le ştiu, prin imprevizibile dar regulate abateri ale atomilor, care altfel s-ar comporta nebuneşte. Iar atunci lumea ar fi Dumnezeu. Dumnezeu s-ar naşte din eternitate ca univers neţărmurit, iar eu aş fi supus legii sale, fără să ştiu care este.

Prostesc, zic unii: poţi vorbi de infinitatea lui Dumnezeu pentru că nu eşti chemat s-o concepi cu mintea ta, dar numai ca să crezi în ea, cum se crede într-un mister. Dar dacă vrei să vorbeşti de filosofie naturală, această lume infinită va trebui totuşi s-o concepi, şi nu poţi.

Poate. Dar să ne gîndim atunci că lumea e plină şi că e finită. Să încercăm să concepem atunci nimicul care există-n ea după ce lumii îi vine sfîrşitul.

Cînd ne gîndim la nimicul acela, putem oare să ni-l închipuim ca pe un vînt? Nu, pentru că ar trebui să fie cu adevărat nimic, nici măcar vînt. E de conceput, în termeni de filosofie naturală ― nu de credinţă ― un interminabil nimic? E cu mult mai uşor să-ţi închipui o lume care ţine cît vezi cu ochii, aşa cum poeţii pot să-şi imagineze oameni cu coarne sau peşti cu două cozi, prin compunere de părţi deja cunoscute: nu-i nevoie decît să-i adaugi lumii, acolo unde credem că ea se termină, alte părţi (o întindere făcută mereu şi mereu tot din apă şi pămînt, astre şi ceruri) asemănătoare cu cele pe care deja le cunoaştem. Fără limită.

Căci dacă lumea ar fi infinită, însă nimicul, pentru că e nimic, n-ar putea să fie, ce anume ar rămîne dincolo de marginile lumii? Vidul. Şi iată că pentru a nega infinitul am afirmat vidul, care nu poate fi decît infinit; altfel la terminarea lui ar trebui să gîndim iarăşi o nouă şi neaşteptată întindere de nimic. Şi atunci e mai bine să ne gîndim imediat şi în chip liber la vid, şi să-l populăm cu atomi, doar atît că trebuie să-l gîndim ca pe un vid cum nu se poate mai vid.

Roberto descoperea că se bucură de un mare privilegiu, care dădea sens tăgadei lui. Iată-l avînd dovada evidentă a existenţei altor ceruri şi, în acelaşi timp, fără să trebuiască să urce dincolo de sferele cereşti, ghicind multe lumi într-un coral. Era oare nevoie să calculezi în cîte figuri atomii universului puteau să se compună ― şi să-i arzi pe rug pe aceia care spuneau că numărul lor nu era finit ― cînd ar fi fost de ajuns să meditezi ani de zile asupra unuia dintre aceste obiecte marine ca să înţelegi cum anume devierea unui singur atom, fie ea voită de Dumnezeu sau ajutată de întîmplare, putea să dea viaţă unor nebănuite Căi Lactee?

Mîntuirea? Argument fals, ba chiar ― protesta Roberto, care nu voia să aibă necazuri cu iezuiţii cei mai apropiaţi pe care-i întîlnise ― argument al celui ce nu ştie să gîndească atotputernicia Domnului. Cine poate să excludă că în planul creaţiei păcatul originar s-a înfăptuit în acelaşi timp în toate universurile, în moduri diferite şi neaşteptate, şi cu toate astea avînd loc în toate în aceeaşi clipită, şi ca Crist să fi murit pe cruce pentru toţi, pentru Selenarii şi Sirienii şi Coralienii care trăiau pe moleculele pietrei ăsteia ciuruite, cînd ea era încă vie?

În realitate Roberto nu era convins de argumentele lui; compunea ceva făcut din prea multe ingrediente, sau chiar grămădea într-un singur raţionament lucruri auzite din diverse părţi ― şi nu era aşa de nevinovat încît să nu-şi dea seama de asta. De aceea, după ce înfrîngea un posibil adversar, îi dădea din nou cuvîntul şi se identifica cu obiecţiile lui.

Odată, în legătură cu vidul, părintele Caspar îl făcuse să tacă cu un argument la care nu putuse răspunde: vidul e nefiinţă, dar nefiinţa nu este, aşadar vidul nu este. Argumentul era bun, pentru că nega vidul chiar dacă admitea că poate fi gîndit. Într-adevăr, se pot gîndi foarte bine lucruri care nu există. Poate o himeră ce bîzîie în gol să se hrănească cu intenţii secundare? Nu, pentru că himera nu există, în gol nu se aude nici un bîzîit, intenţiile secundare sînt lucruri mentale şi nu ne hrănim cu o pară gîndită. Şi cu toate astea mă gîndesc la o himeră chiar dacă-i himerică, adică nu există. Aşa şi cu vidul.

Roberto îşi amintea de răspunsul unui tînăr de nouăsprezece ani, care într-o zi la Paris fusese învitat la o reuniune a prietenilor săi filosofi, pentru că se spunea că proiectează o maşină capabilă să facă calcule aritmetice. Roberto nu înţelesese bine cum trebuia să funcţioneze maşina, şi-l considerase pe băiatul acela (poate din acreală) prea şters, prea sobru şi prea încrezut pentru vîrsta lui, în timp ce prietenii săi libertini îl învăţau că poţi deveni ştiutor într-un mod mai vesel. Şi aşa de puţin suportase asta încît, ajunşi să vorbească despre vid, tînărul voise să-şi spună şi el părerea, şi chiar cu o anume cutezanţă: "S-a vorbit prea mult de vid pînă acum. Acum eu necesar să fie demonstrat prin experienţă". Şi o spunea ca şi cum datoria aceea într-o bună zi avea să-i revină lui.

Roberto îl întrebase la ce experienţe se gîndea, iar băiatul îi spusese că nu ştia încă. Roberto, ca să-l ruşineze, îi propusese toate obiecţiile filosofice pe care le cunoştea: dacă vidul ar fi, nu ar fi materie (care e plină), nu ar fi spirit, pentru că nu se poate concepe un spirit care să fie gol, nu ar exista Dumnezeu, pentru ca ar fi lipsit pînă şi de sine, nu ar fi nici substanţă nici accident, ar transmite lumina fără să fie hialin... Ce anume ar fi atunci?

Băiatul răspunsese cu o anume siguranţă, ţinînd ochii în jos: "Poate că ar fi ceva la jumătatea drumului între materie şi nimic, şi nu ar face parte nici dintr-una nici din cealaltă. S-ar deosebi de nimic prin dimensiunea lui, de materie prin nemişcarea lui. Ar fi un fel de a nu-fi. Nici presupunere, nici abstracţie. Ar fi (cum aş putea să spun?) un fapt. Pur şi simplu."

"Ce anume este un fapt pur şi simplu, lipsit de orice determinare?" întrebase cu trufie academică Roberto, care de altfel despre subiectul în discuţie nu era prevenit, şi voia şi el să spună lucruri încrezute.

"Nu ştiu să definesc ceea ce este pur şi simplu", răspunsese tînărul. "Pe de altă parte, domnule, cum aţi defini fiinţa? Ca s-o definiţi ar trebui să spuneţi că este ceva. Deci pentru a defini fiinţa trebuie să ziceţi şi este, şi astfel să folosiţi în definiţie termenul de definit. Eu cred că există termeni imposibil de definit, şi poate că vidul e unul dintre aceştia. Dar poate că greşesc."

"Nu greşiţi. Vidul este ca timpul", comentase unul dintre amicii libertini ai lui Roberto. "Timpul nu este numărul mişcării, pentru că mişcarea e aceea care depinde de timp, şi nu invers; este infinit, increat, continuu, nu e un accident în spaţiu... Timpul este, şi gata. Spaţiul este, şi atîta tot."

Cineva protestase, zicînd că un lucru care este şi atîta tot, fără să aibe o esenţă definibilă, este ca şi cum n-ar fi. "Domnilor", spusese atunci Canonicul de Digne, "e adevărat, spaţiul şi timpul nu sînt nici corp nici spirit, sînt imateriale, dacă voiţi, dar asta nu înseamnă că nu sînt reale. Nu sînt accidente şi nu sînt substanţă, şi totuşi au venit înainte de creaţie, înainte de orice substanţă şi de orice accident, şi vor exista şi după distrugerea oricărei substanţe. Sînt inalterabile şi invariabile, orişice lucru aţi pune înlăuntrul lor."

"Dar", obiectase Roberto, "spaţiul este totuşi întins, iar întinderea este proprietate a corpurilor..."

"Nu", replicase prietenul cel libertin, "Faptul că toate corpurile sînt întinse nu înseamnă că tot ceea ce este întins este corp ― aşa cum ar voi nu ştiu care domn, care între altele nu s-ar deranja să-mi răspundă de ce pare că nu mai vrea să se întoarcă din Olanda. Întinderea este dispunerea a tot ce este. Spaţiul este întindere absolută, eternă, infinită, increată, neinscriptibilă, necircumscrisă şi imperisabilă. Ca şi timpul, e fără apunere, neîncetat şi imperisabil, e un fenix arab, un şarpe care-şi muşcă coada..."

"Domnule", zisese Canonicul, "să nu punem însă spaţiul în locul lui Dumnezeu..."

"Domnule", răspunsese libertinul, "nu puteţi să ne sugeraţi nişte idei pe care toţi le considerăm adevărate, şi apoi să pretindeţi să nu tragem din ele ultimele consecinţe. Bănuiesc că la punctul ăsta nu mai avem nevoie de Dumnezeu şi nici de infinitatea sa, deoarece avem deja destule infinituri în toate părţile, ce ne reduc la nişte umbre care durează o singură clipă fără întoarcere. Şi atunci propun să lăsăm deoparte orice teamă, şi să ne ducem cu toţii la birt."

Canonicul, scuturînd din cap, îşi luase rămas bun. Şi la fel şi tînărul, care părea foarte tulburat de discuţiile acelea, cu ochii plecaţi se scuzase şi ceruse permisiunea să se întoarcă acasă.

"Bietul băiat", zisese libertinul, "el construieşte maşini ca să numere infinitul, iar noi l-am înspăimîntat cu tăcerea eternă a prea multor infinituri. Voila, iată sfîrşitul unei frumoase vocaţii."

"N-o să suporte lovitura", zisese un altul dintre pirronieni, "o să caute să încheie pace cu lumea şi-o să sfîrşească printre iezuiţi!"

Roberto se gîndea acum la dialogul acela de acum cîţiva ani. Vidul şi spaţiul erau ca şi timpul, sau timpul ca vidul şi spaţiul; şi deci nu se putea gîndi că, aşa cum există spaţii siderale în care pămîntul nostru apare ca o furnică, şi spaţii ca lumile coralului (furnici ale universului nostru) ― şi totuşi unul într-altul ― tot aşa existau universuri supuse unor timpuri diferite? Nu s-a spus că pe Jupiter o zi durează un an? Trebuie deci să existe universuri care trăiesc şi mor în spaţiul unei clipe, ori supravieţuiesc dincolo de orice capacitate a noastră de a calcula pînă şi dinastiile chinezeşti şi timpul Potopului. Universuri în care toate mişcările şi răspunsul la mişcări să nu ceară timpul orelor şi minutelor, ci pe acela al mileniilor, iar altele în care planetele să se nască şi să moară cît ai bate din pleoape.

Nu exista oare, la distanţă nu prea mare de aici, un loc unde timpul era ieri?

Poate că el intrase deja în unul din universurile astea în care, din momentul în care un atom de apă începuse să roadă scoarţa unui coral mort, şi acela începuse să se fărîmiţeze uşor, trecuseră atîţia ani cît de la naşterea lui Adam pînă la Redempţiune. Şi nu trăia el acum propria-i iubire în timpul acesta, în care Lilia, ca şi Columba de Culoare Portocalie, deveniseră ceva pentru cucerirea cărora avea la dispoziţie de-acum plictisul veacurilor? Nu se pregătea oare să trăiască într-un infinit viitor?

La reflecţii multe şi cam de genul ăsta se simţea împins un tînăr gentilom care de puţină vreme descoperise coralii... Şi cine ştie unde ar fi ajuns dacă ar fi avut spiritul unui adevărat filosof. Dar Roberto filosof nu era, ci îndrăgostit nefericit abia revenit dintr-o călătorie, după toate aparenţele încă neîncununată de succes, către o Insulă ce-i scăpa printre ceţurile reci ale zilei de dinainte.

Era încă un îndrăgostit care, deşi educat la Paris, nu uitase viaţa lui de la ţară. De aceea găsi de cuviinţă să conchidă că timpul la care se gîndea se putea întinde într-o mie de chipuri ca o cocă frămîntată cu gălbenuşuri de ou, aşa cum le văzuse făcînd pe femeile de la Griva. Nu ştiu de ce lui Roberto îi venise în minte această asemănare ― poate faptul că gîndise prea mult îi aţîţase pofta de mîncare sau poate că, înfricoşat de tăcerea eternă a tuturor infiniturilor acelora, ar fi voit să se afle din nou acasă în bucătăria părintească. Dar nu-i trebui mult ca să-şi aducă aminte de alte bunătăţi.

Aşadar, se aflau acolo pateuri umplute cu păsărele de vînat, cu iepuraşi şi cu fazani, aproape la fel cum ai putea zice că pot să existe atîtea lumi una lîngă cealaltă sau una înlăuntrul celeilalte. Dar maică-sa făcea şi torte dintr-acelea pe care le numea nemţeşti, cu mai multe blaturi sau straturi de fructe, despărţite între ele cu unt, zahăr şi scorţişoară. Iar de la ideea asta ea ajunsese să inventeze o tortă sărată, în care printre diferitele straturi de aluat punea acum fie un strat de şuncă, unul de ouă tari tăiate în feliuţe, sau de verdeaţă. Şi asta-l făcea pe Roberto să se gîndească că universul ar putea fi o tavă în care se coceau în acelaşi timp istorii diferite, fiecare cu timpul ei, chiar şi avînd toate aceleaşi personaje. Şi cum în tortă ouăle care-s dedesubt nu ştiu nimic din ce se petrece dincolo de foaia de aluat, cu surorile lor sau cu şunca, ce stau deasupra, tot astfel într-un strat al universului un Roberto nu ştia ce putea face celălalt.

De acord, nu-i ăsta un fel frumos de a judeca, şi pe deasupra, şi cu burta. Dar e evident că el avea deja în minte punctul la care voia să ajungă: în exact acelaşi moment atîţia roberţi diferiţi ar ft putut face lucruri diferite, şi poate că sub nume diferite.

Poate chiar şi sub numele de Ferrante? Şi atunci, aceea pe care el o credea povestea, şi pe care o inventa, a fratelui duşman, nu era oare percepţia obscură a unei lumi în care lui, lui Roberto, i se întîmplau alte lucruri decît lucrul pe care-l trăia acum în timpul şi în lumea asta?

Haide, îşi spunea el, sigur că ai fi vrut să trăieşti tu ceea ce a trăit Ferrante atunci cînd Tweede Daphne şi-a întins pînzele în vînt. Dar asta, se ştie, pentru că există, cum zicea Saint-Savin, gînduri la care nu ne gîndim deloc, care impresionează inima fără ca ea (şi cu atît mai puţin mintea) să-şi dea seama de asta; şi e inevitabil ca unele dintre gîndurile astea ― care uneori nu sînt altceva decît pofte obscure, şi totuşi nu-s ele chiar aşa de obscure ― să se insinueze în universul unui Roman pe care tu crezi că-l concepi din plăcerea de a pune în scenă gîndurile altora... Dar eu sînt eu, iar Ferrante e Ferrante, şi uite-acum am să-mi demonstrez eu lucrul ăsta făcîndu-l să treacă prin aventuri cărora eu n-aş putea deloc să le fiu protagonist ― iar dacă se desfăşoară în vreun univers, atunci e cel al Fanteziei, care nu-i paralel cu nimic.

Şi se complăcu, toată noaptea aceea, uitînd de corali, să conceapă o aventură care avea însă să-l conducă la cea mai sfîşietoare dintre desfătări, la cea mai dulce dintre suferinţe.

35.