Introducere – scurte consideraţii privind situaţia instanţei în anul 2014
Caracterul de titlu executoriu al hotărârilor comisiilor judeţene de aplicare a Legii nr.290/2003
Yüklə 0,78 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Aspectul privind timbrajul în privința cererilor având ca obiect transformare amendă, formulate de o regie autonomă – interpertarea prevederilor art.19, art.27 și art.30 din O.U.G. nr.80/2013
- Aspectul privind soluționarea contestațiilor la executare formulate de contestatoarea Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care se invocă dispozițiile O.U.G. nr.10/2014
- I.3.5.SITUAŢIA PREGĂTIRII PROFESIONALE A JUDECĂTORILOR ŞI PERSONALULUI AUXILIAR
- CAPITOLUL II- PRINCIPALELE MODIFICĂRI LEGISLATIVE CU IMPACT ASUPRA ACTIVITĂŢII INSTANŢEI ÎN CURSUL ANULUI 2013
1. Caracterul de titlu executoriu al hotărârilor comisiilor judeţene de aplicare a Legii nr.290/2003 Judecătoria sector 5 Bucureşti a fost învestită cu soluţionarea mai multor cereri de încuviinţare a executării silite formulate împotriva debitoarei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, titlurile executorii invocate fiind hotărâri ale comisiilor judeţene de aplicare a Legii nr. 290/2003. Într-o opinie, majoritară, s-a apreciat că hotărârile comisiilor judeţene de aplicare a Legii nr. 290/2003 au caracterul de titlu executoriu, prin urmare se poate încuviinţa executarea silită în temeiul acestora. Într-o altă opinie, minoritară, s-a apreciat că hotărârile comisiilor judeţene de aplicare a Legii nr. 290/2003 nu au caracterul de titlu executoriu în lipsa unei dispoziţii legale exprese, prin urmare cererea de încuviinţare a executării silite trebuie respinsă ca neîntemeiată. Într-o altă opinie, minoritară, s-a apreciat că hotărârile comisiilor judeţene de aplicare a Legii nr. 290/2003 nu au caracterul de titlu executoriu, însă, în contextul unei incertitudini jurisprudenţiale la nivelul Judecătoriei sector 5 Bucureşti se impune încuviinţarea executării silite, invocându-se în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Faimblat c. României, Beian c. României, Tudor Tudor c. României, Viaşu c. României, Maria Atanasiu c. României. 2. Data de la care curge dobânda legală solicitată pe cale separată pentru preţul actualizat/preţul de piaţă al imobilului datorat de Ministerul Finanţelor Publice în temeiul art. 50 alin. 2/ art. 50 ind. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti anterioare, definitive şi irevocabile Pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București au fost înregistrate mai multe cereri de chemare în judecată prin care s-a solicitat pe cale separată acordarea dobânzii legale aferente preţului actualizat sau preţului de piaţă al imobilului la care Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat către reclamant prin hotărâri judecătoreşti anterioare, definitive şi irevocabile, în temeiul art. 50 alin. 2 sau al art. 50 ind. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 şi care a fost achitat cu întârziere. În ce priveşte momentul de la care începe să curgă dobânda legală, prin cererile de chemare în judecată s-a solicitat acordarea acesteia începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată iniţiale, prin care reclamantul a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice plata preţului actualizat sau a preţului de piaţă. Completurile de judecată învestite cu aceste cereri au fost unanime în a considera că o astfel de cerere este întemeiată, însă au existat soluţii diferite în ce priveşte momentul de la care dobânda legală solicitată pe cale separată este datorată.
În motivarea acestei opinii, s-a arătat că potrivit art. 1088 alin. 1 şi 2 C. civ. de la 1864, dobânda legală aferentă unei obligaţii care are ca obiect o sumă de bani se datorează din ziua introducerii cererii de chemare în judecată prin care se solicită acea sumă de bani, afară de cazurile în care dobânda curge de drept. Se mai reţine că obligaţia pârâtului Ministerul Finanţelor Publice de plată a sumei de bani constând în plata preţului actualizat sau plata preţului de piaţă, în temeiul art. 50 alin. 2 şi art. 50 ind. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 are ca fundament juridic restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul unui act anulat, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat între stat şi chiriaş, în baza Legii nr. 112/1995. Având în vedere desfiinţarea acestui contract, plata preţului făcută de către reclamant (fost chiriaş) reprezintă o plată nedatorată, începând cu momentul desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare de către instanţă, cu reţinerea bunei sau relei credinţe a părţilor, motiv pentru care se impune restituirea conform dispoziţiilor art. 50 alin. 2 sau al art. 50 ind. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, creanţa reclamantului constând în preţul actualizat sau preţul de piaţă al imobilului reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă anterior introducerii cererii de chemare în judecată prin care se solicită obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata acesteia, hotărârea instanţei de judecată fiind necesară reclamantului numai pentru a obţine un titlu executoriu. Instanţa mai reţine că creanţa reclamantului este lichidă în sensul în care este determinabilă, criteriile pentru determinarea ei fiind prevăzute în cuprinsul art. 50 şi 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001 şi în normele metodologice aferente, respectiv actualizarea preţului cu rata inflaţiei sau, după caz, determinarea preţului de piaţă al imobilului conform standardelor internaţionale de evaluare. Aşadar, reţinerea preţului de piaţă sau a preţului actualizat de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice după rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare încheiat între stat şi reclamant, în calitate de chiriaş, în temeiul Legii nr. 112/1995, este lipsit de temei juridic şi produce reclamantului un prejudiciu constând în lipsa de folosinţă a banilor, pentru care datorează daune-interese la nivelul dobânzii legale, care va curge de la data cererii de chemare în judecată prin care se solicită restituirea acestor sume, conform regulii generale prev. de art. 1088 alin. 1 şi 2 C. civ. de la 1864.
Astfel, în situaţia în care se solicită dobânda legală aferentă preţului actualizat, aceasta se datorează de la data introducerii cererii de chemare în judecată iniţiale prin care s-a solicitat restituirea preţului actualizat al imobilului, pentru aceleaşi motive expuse la pct. I. În ce priveşte însă situaţia în care se solicită dobânda legală aferentă preţului de piaţă, s-a apreciat că aceasta se datorează numai de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata acestuia către reclamant. În motivare, s-a reţinut că anterior pronunţării şi rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat la plata acestei sume către reclamant, creanţa reclamantului, deşi certă, nu este lichidă, întrucât potrivit art. 50 ind. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, preţul de piaţă al imobilului se stabileşte prin expertiză. În plus, având în vedere că reclamantului i se restituie preţul de piaţă al imobilului, calculat la data efectuării raportului de expertiză în cadrul litigiului, acesta nu justifică un prejudiciu anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti. 3. Aplicarea în timp a dispozițiilor privind taxele judiciare de timbru aferente cererilor formulate după intrarea în vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr.80/2013, în cadrul unei acțiuni introduse în timpul în care erau în vigoare dispozițiile Legii nr.146/1997 – interpertarea prevederilor art.55 din O.U.G. nr.80/2013 Dată fiind disticția făcută de legiuitor între cereri și acțiuni, din cuprinsul dispozițiilor art.55 din O.U.G. nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru (în continuare, O.U.G. nr.80/2013), conform cărora “pentru cererile și acțiunile introduse până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, timbrul judiciar se aplică, respectiv taxele judiciare de timbru se stabilesc și se plătesc în cuantumul prevăzut de legea în vigoare la data introducerii lor”, în cadrul Judecătoriei Sectorului 5 București a fost generată o practică neunitară în privința aplicării acestui articol în ipoteza acțiunilor introduse în timpul când erau în vigoare dispozițiile Legii nr.146/1997, în cadrul cărora s-au formulat cereri (accesorii, incidentale) după intrarea în vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr.80/2013 – problema fiind dacă aceste cereri ar trebuie supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de noua reglementare, fiind vorba despre cereri introduse cât timp este în vigoare noua lege (O.U.G. nr.80/2013) sau ar trebui supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de vechea reglementare, fiind vorba, prin ipoteză, de o acțiune introdusă cât timp era în vigoare vechea lege (Legea nr.146/1997). Într-o opinie, majoritară, s-a apreciat că dispozițiile O.U.G. nr.80/2013 sunt aplicabile doar cererilor (accesorii, incidentale) din cadrul unei acțiuni introduse după momentul intrării în vigoare a acestor dispoziții legale, iar nu și cererilor (accesorii, incidentale) formulate după intrarea în vigoare a acestor dispoziții, însă din cadrul unei acțiuni introduse cât timp erau în vigoare prevederile Legii nr.147/1996 – toate acestea plecând de la faptul că orice cerere, principală, accesorie, adițională ori incidentală, care se formulează în cadrul unui proces aflat în curs de desfășurare, nu reprezintă decât o formă de manifestare a acțiunii civile, care le înglobează pe toate acestea. Într-o altă opinie, minoritară, s-a apreciat că dispozițiile O.U.G. nr.80/2013 sunt aplicabile atât cererilor (accesorii, incidentale) din cadrul unei acțiuni introduse după momentul intrării în vigoare a acestor dispoziții legale, cât și cererilor (accesorii, incidentale) formulate după intrarea în vigoare a acestor dispoziții, însă din cadrul unei acțiuni introduse cât timp erau în vigoare prevederile Legii nr.147/1996 – toate acestea plecând de la o interpretare gramaticală a dispozițiilor art.55 din O.U.G. nr.80/2013, în care legiuitorul a făcut distincție între cereri introduse și acțiuni introduse. 4. Momentul plăţii cauţiunii în cazul cererii de suspendare provizorie a executării silite întemeiate pe art. 718 alin. 7 C.pr.civ. Pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București au fost înregistrate mai multe cereri de suspendare provizorie a executării silite întemeiate pe art. 718 alin. 1 Cpc, accesorii unor contestaţii la executare. Completele de judecată învestite cu aceste cereri au adoptat soluţii diferite în ce priveşte momentul la care trebuie plătită cauţiunea de către petentul care a formulat o astfel de cerere, având în vedere atât dispoziţiile art. 718 alin. 7 Cpc, dar şi liberul acces la justiţie, reglementat de Constituţia României şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În motivarea acestei opinii, s-a avut în vedere interpretarea gramaticală a textului art. 718 alin. 7 C.pr.civ. Într-o altă opinie, s-a apreciat că se impune analiza compatibilităţii cerinței dreptului național care pretinde debitorului titular al cererii de suspendare provizorie a executării silite să depună cauțiunea pentru a se dispune suspendarea provizorie a executării silite cu dreptul justițiabilului debitor de a avea acces liber la instanță, drept consfințit prin art. 21 din Constituția României și art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale. 5. Aspectul privind timbrajul în privința cererilor având ca obiect transformare amendă, formulate de o regie autonomă – interpertarea prevederilor art.19, art.27 și art.30 din O.U.G. nr.80/2013 Practia neunitară semnalată a fost generată pornind de la modificarea legislativă în privința timbrajului în materie contravențională (în general), respectiv a cererilor de transformare amendă (în particular), și anume: - în anterioara Lege nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aceste cereri intrau sub incidența dispozițiilor art.15 lit.i, care prevedeau scutirea tuturor cererilor referitoare la “sancționarea contravenienților”, în timp ce - în actualul act normativ privind taxele judiciare de timbru, la art.19 din O.U.G. nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru (în continuare, O.U.G. nr.80/2013), legiuitorul a prevăzut că “în materie contravențională, plângerea împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, precum și calea de atac împotriva hotărârii pronunțate se taxează cu 20 lei”, pentru ca - în art.53 din O.U.G. nr.80/2013 să se prevadă că “articolul 36 din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.180/2002, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și va avea următorul cuprins: << Art.36. – Pentru plângerea împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, pentru recursul formulat împotriva hotărârii judecătorești prin care s-a soluționat plângerea, precum și pentru orice alte cereri incidente (s.n.) se percep taxele judiciare de timbru prevăzute de lege >>” Urmare a acestor modificări legislative , s-a ajuns la interpretarea neunitară a dispozițiilor art.30 din O.U.G. nr.80/2013, în privința cererilor având ca obiect transformare amendă, formulate de o regie autonomă, și anume, dacă aceasta este sau nu o instituție publică, formulând o cerere având ca obiect venituri publice, în sensul art.30 din același act normativ, pentru a putea beneficia de scutirea reglementată de aceste dispoziții. Într-o opinie, care este majoritară, s-a apreciat că cererile având ca obiect transformare amendă, formulate de o regie autonomă, nu sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru (lor neaplicându-li-se dispozițiile art.30 din O.U.G. nr.80/2013, întrucât nu este vorba despre o “instituție publică”, deci nu se pune problema nici a unui venit public), urmând ca în privința lor să fie aplicabile dispozițiile art.27 din O.U.G. nr.80/2013 – care stabilesc, pentru orice alte cereri neevaluabile în bani, o taxă de 20 lei – , pe de o parte, întrucât, în materie contravențională, potrivit noii reglementări privind timbrajul, regula a devenit timbrarea acestor cereri (a se vedea art.36 din O.G. nr.2/2001, astfel cum a fost modificat prin art.53 din O.U.G. nr.80/2013), iar, pe de altă parte, în lipsă de orice altă dispoziție care să stabilească taxa judiciară de timbru în privința acestor cereri de transformare amendă. Într-o altă opinie, minoritară, s-a apreciat că cererile având ca obiect transformare amendă, formulate de o regie autonomă, sunt scutite de la plata taxelor judiciare de timbru, pe de o parte, întrucât lor nu le sunt aplicabile dispozițiile art.19 din O.U.G. nr.80/2013, care stabilesc o taxă judiciară de timbru de 20 lei doar aferent plângerii împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, precum și căii de atac împotriva hotărârii pronunțate, dispoziții de strictă interpretare și aplicare, iar pe de altă parte, întrucât lor li se aplică dispozițiile art.229 C.pr.fisc./art.30 din O.U.G. nr.80/2013, apreciindu-se, în esență, că solicitarea de transformare a amenzii este o măsură de administrare a creanțelor fiscale, fiind, deci, scutită de taxă. 6. Aspectul privind încuviințarea executării silite a obligației stabilite prin titlul reprezentat de procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției, comunicat prin afișare la domiciliul/sediul debitorului Practica neunitară semnalată a fost generată pornind de la interpretarea dispozițiilor art.37 din O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor (în continaure, O.G. nr.2/2001), potrivit cărora “procesul-verbal neatacat în termenul prevăzut la art.31, precum și hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a soluționat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate”, având în vedere și dispozițiile art.31 alin.1 din O.G. nr.2/2001, conform cărora “împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia”, raportat la prevederile art.27 din același act normativ, potrivit cărora “comunicarea procesului-verbal și a înștiințării de plată se face prin poștă, cu aviz de primire, sau prin afișare la domiciliul sau sediul contravenientului. Operațiunea de afișare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel puțin un martor”, toate acestea având în vedere interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, în decizia nr.10/10.06.2013 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, conform căreia modalitatea de comunicare a procesului-verbal de contravenție și a înștiințării de plată, prin afișare la domiciliul sau sediul contravenientului, este subsidiară comunicării prin poștă, cu aviz de primire. Cerința comunicării procesului-verbal de contravenție și a înștiințării de plată este îndeplinită și în situația refuzului expres al primirii corespondenței, consemnat în procesul-verbal încheiat de funcționarul poștal. Urmare a acestor dispoziții legale, s-a ajuns la interpretarea neunitară a dispozițiilor art.37 din O.G. nr.2/2001, în cazul unui proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției, comunicat prin afișare la domiciliul/sediul debitorului, în sensul dacă la momentul încuviințării executării silite se verifică, pentru a valora titlu executoriu, modalitatea prin care s-a efectuat comunicarea procesului-verbal, sau această verificare se poate efectua doar într-o eventuală contestație la executare, promovată de debitorul nemulțumit de modalitatea în care s-a efectuat comunicarea respectivului proces-verbal.
În această opinie, se consideră, implicit, că în acest moment, al soluționării cererii de încuviințare a executării silite, nu trebuie verificat aspectul privind modalitatea în care s-a efectuat comunicarea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției. Într-o altă opinie, minoritară, s-a apreciat că reprezintă titlu executoriu, din punctul de vedere care ne interesează, doar procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției comunicat prin poștă, cu aviz de primire, în interpretarea confirmată şi prin cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia de admitere a recursului în interesul legii. 7. Aspectul privind determinarea criteriilor în funcţie de care se stabileşte numărul de ore de muncă la care va fi obligat contravenientul a le presta în folosul comunităţii în cazul cererilor de transformare a amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, când acesta nu a achitat amenda stabilită prin procesul verbal de contravenţie în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite Practica neunitară semnalată a fost generată de inexistenţa unor criterii legale în funcţie de care să fie determinat numărul de ore de muncă în folosul comunităţii la care va fi obligat contravenientul în cazul în care acesta nu a achitat amenda contravenţională în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite. Potrivit art. 9 alin.3 din O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, „în cazul în care contravenientul persoană fizică nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, organul de specialitate al unităţii administrativ-teritoriale prevăzut la art. 39 alin.2 lit.a în a cărui rază teritorială domiciliază contravenientul va sesiza instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie domiciliază acesta, în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama de partea din amendă care a fost achitată.”
Practica neunitară semnalată a fost generată pornind de la interpretarea dispozițiilor art.2 din O.U.G. nr.10/2014 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 (în continaure, O.U.G. nr.10/2014). Urmare a acestor dispoziții legale, s-a ajuns la interpretarea neunitară a dispozițiilor art.2 din O.U.G. nr.10/2014, în cazul soluționării contestațiilor la executare formulate de către contestatoarea Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în sensul dacă aceste dispoziții legale conduc la constatarea că executările silite demarate în contra acestei autorități sunt nelegale, sau, din contră, că sunt legale, prin aplicarea prioritară a dispozițiilor art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a celor cuprinse în art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în privința omisiunii din partea autorităților de a se conforma într-un termen rezonabil obligației de executare a unor decizii definitive de plată a despăgubirilor, în interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în materie, având în vedere considerentele din Decizia Curții Constituționale nr.528/2013 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr.10/2013 pentru plata eşalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum şi ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.63/24.01.2014.
În această opinie, se consideră, implicit, că este rezonabil termenul de suspendare a plăților despăgubirilor stabilite prin titlurile executorii emise în temeiul Legii nr.230/2003, respectiv al Legii nr.9/1998, și anume, în forma inițială a ordonanței de urgență, pe o perioadă de șase luni, iar în forma actuală a ordonanței de urgență, până la data de 31 decembrie 2014, toate acestea având în vedere perioada scurtă a acestui termen, în comparație cu cel stabilit prin dispozițiile declarate neconstituționale din O.U.G. nr.10/2013 (10 ani), precum și aspectul privind respectarea țintei de deficit bugetar anual. Într-o altă opinie, majoritară, s-a apreciat că sunt neîntemeiate contestațiile la executare formulate de către contestatoarea Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, dispozițiile art.2 din O.U.G. nr.10/2014 fiind contrare dispozițiilor art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a celor cuprinse în art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în privința omisiunii din partea autorităților de a se conforma într-un termen rezonabil obligației de executare a unor decizii definitive de plată a despăgubirilor, în interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în materie, având în vedere considerentele din Decizia Curții Constituționale nr.528/2013 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr.10/2013. 9. Determinarea completurilor de judecată competente să judece cererile având ca obiect contestaţiile la executare sau validările de poprire care vizează titluri executorii pronunţate de completele specializate de minori şi familie. Astfel, s-a pus în discuţie chestiunea dacă competenţa soluţionării unor astfel de cereri aparţine completurilor specializate în materia minori şi familie sau completurilor civile nespecializate. Totodată, practica neunitară s-a semnalat şi în cazul altor tipuri de cereri care au la bază un raport de dreptul familiei însă verificările care trebuie efectuate de instanţa învestită cu soluţionarea lor nu vizează fondul raportului juridic Practica neunitară semnalată a fost generată de împrejurarea că la nivelul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti există completuri specializate în materia minorilor şi familiei care judecă exclusiv cauzele date de Codul Civil în competenţa instanţei de tutelă. Astfel, s-a ridicat problema dacă cererile având ca obiect contestaţie la executare şi validare poprire ce privesc un titlu executoriu emis de un complet specializat în materia minorilor şi a familiei precum şi alte cereri care au la bază un raport de dreptul familiei însă verificările care trebuie efectuate de instanţa învestită cu soluţionarea lor nu vizează fondul raportului juridic intră în competenţa exclusivă a completurilor specializate în această materie.
Totodată, în sprijinul acestei opinii s-a invocat Decizia XV/15.02.2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, în care s-a reţinut, printre altele, că nu poate fi primit punctul de vedere exprimat în unele hotărâri, conform căruia atunci când este vorba despre o contestaţie la executare propriu-zisă , natura litigiului rămâne fără relevanţă, aceasta cu atât mai mult cu cât există posibilitatea invocării unor apărări de fond în cadrul unei asemenea contestaţii. Într-o altă opinie, care aparţine judecătorilor din cadrul completurilor de minori şi familie, se consideră că de competenţa acestora sunt doar cererile privind executarea hotărârilor judecătoreşti referitoare la minori, prevăzute în art. 909-913 Cod procedură civilă. În acest sens s-a apreciat că atunci când nu sunt invocate motive care să facă necesară aplicarea unor dispoziţii speciale din dreptul familiei, nu există nici un criteriu care să atragă competenţa unui complet specializat în materia drepturilor minorilor şi ale familiei, neavând nicio relevanţă faptul că se invocă o creanţă ce rezultă dintr-o hotărâre judecătorească pronunţată de un complet specializat în judecarea cauzelor cu minori şi familie. De asemenea s-a precizat că soluţionarea contestaţiei la executare nu intră în competenţa completului specializat pe cauze de minori şi familie întrucât în cadrul acesteia se analizează aspectele ce vizează modul de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale privitoare la executarea silită, ce constituie ultima faza a procesului civil, indiferent de natura sau materia juridică în cadrul căreia s-a emis titlul executoriu. Considerăm că se impun şi alte măsuri în vederea unificării practicii judiciare, fiind utilă, din acest punct de vedere, comunicarea, în format electronic, a raportului trimestrial de practică neunitară întocmit de Curtea de Apel, în cadrul căruia se menţionează opinia majoritară pe problemele care au generat o practică neunitară. -adoptarea unor legi clare, care să nu fie susceptibile de interpretări contradictorii. De asemenea, subliniem imperativul unei stabilităţi legislative care să acorde magistraţilor timpul necesar pentru crearea unei practici judiciare unitare. I.3.5.SITUAŢIA PREGĂTIRII PROFESIONALE A JUDECĂTORILOR ŞI PERSONALULUI AUXILIAR In cursul anului 2014, a existat un număr de 34 participări la seminarii in cadrul formarii continue centralizate a magistraţilor din cadrul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti. Deşi judecătorii instanţei au optat pentru seminarii din arii diverse, corespunzând specializării fiecăruia, nu toţi magistraţii au fost selectaţi de către Institutul Naţional al Magistraturii pentru a participa la acestea. Participările au fost în domenii de strictă actualitate (cum este cazul practica neunitară în materie civilă, Noul Cod de Procedură Civilă, Noul Cod Civil, Noul Cod Penal, Noul Cod de Procedură Penală), fie in arii mai puţin cunoscute, pentru a permite familiarizarea judecătorilor cu aplicarea concretă a instrumentelor de drept comunitar sau ale cooperării judiciare internaţionale în materie civilă şi penală. Exemplificăm în acest sens:
Considerând că problemele cunoaşterii practicii judiciare şi unificării acesteia sunt prioritare în activitatea magistraţilor, la nivelul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, au fost organizate întâlniri periodice pentru discutarea temelor stringente de învăţământ profesional. De asemenea, faţă de problemele ridicate de noul cod de procedură civilă şi în vederea creării unei practici unitare încă de la începutul implementării sale, au fost organizate întâlniri săptămânale în cadrul secţiei civile a instanţei. În plus, aceste seminarii din cadrul formării continue descentralizate au vizat probleme de largă aplicare la nivelul Judecătoriei Sectorului 5 ori instituţii noi, deoarece nu toţi magistraţii au avut posibilitatea obiectivă de a participa la seminariile din calendarul acţiunilor de formare continua centralizată. Astfel, au fost organizate următoarele dezbateri: ,, Noutăţi în Noul Cod de procedură civilă privind executarea silită imobiliară,,-referent, judecător Roxana Cozma, ,,Răspunderea penală a persoanei juridice,,-referent, judecător Mirela Păstoreanu, ,,Regimul sancţionator aplicabil minorilor,,-referent, judecător Oana Stela Roşeanu, ,,Restituirea prestaţiilor prin echivalent,,-referent, judecător Alexandra Pană, ,,Modalităţi de individualizare judiciară a pedepsei alternative la pedeapsa închisorii,,-judecător referent Mihaela Andrei, ,,Atribuţiile judecătorului de drepturi şi libertăţi,,- judecător referent, Andrei Iugan, ,,Elemente de noutate privind hotărârile judecătoreşti,,-judecător referent, Daniela Stoica, ,,Procedura camerei preliminare,,-judecător referent Mihaela Andrei, ,,Căile de atac. Elemente de noutate,,-judecător referent Ionuţ Niculescu, ,,Dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă privind asigurarea unei practici unitare,,-judecător referent Dariana Pleşanu, ,, Acodrul de recunoaştere a vinovăţiei,,-judecător referent, Dana Ionela Grosu, ,,Procedura specială privind înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune,,-judecător referent Diana Todosi. În ceea ce priveşte personalul auxiliar de specialitate, şi acesta a beneficiat de formarea continuă la nivel central, dar şi în cadrul instanţei, activitatea de pregătire profesională a grefierilor fiind îndrumată în acest an de judecătorii desemnaţi în acest sens, Laura Cristina Moise, în materie civilă şi Mihaela Camelia Andrei , în materie penală. Temele dezbătute în anul 2014, cu colaborarea mai multor grefieri au fost următoarele: ,,Atribuţiile grefierului legate de măsurile preventive în materie penală conform Noului Cod de Procedură Penală,,-grefier referent, Camelia Cioacă, ,,Atribuţiile grefierului în materia cooperării judiciare internaţionale în materie penală – în cadrul Uniunii Europene,,-grefier referent Andreea Dumitriu, ,, Citarea şi comunicarea actelor de procedură în reglementarea Noului Cod de Procedură civilă,,-grfier referent Gabriela Donea, ,,Atribuţiile grefierului în cadrul fazei scrise a soluţionării cererii prevăzute de art. 200 – art. 201 din Noul Cod de Procedură Civilă,,-grefier referent Alexandra Neamţu. Totodată, în cursul anului 2014, grefieri din cadrul instanţei au participat la seminarii, în cadrul programului de pregătire continuă. În acest sens, exemplificăm:
CAPITOLUL II- PRINCIPALELE MODIFICĂRI LEGISLATIVE CU IMPACT ASUPRA ACTIVITĂŢII INSTANŢEI ÎN CURSUL ANULUI 2013 Prin intrarea în vigoare la 1 februarie 2014, a noului Cod penal (Legea nr. 286/2009) şi a noului Cod de procedură penală (Legea nr. 135/2010) practic seria marilor coduri se încheie şi odată cu această amplă reformă legislativă aferentă ultimilor 24 de ani. S-a realizat astfel o reformă juridică prin recodificare, impusă cu precădere de efectele rupturii majore intervenite la nivelul societăţii româneşti după 1989, ca urmare a revenirii la democraţia reprezentativă, trecerii la economia de piaţă şi accederii ţării, în urma aderării la Uniunea Europeană, la sistemul juridic unional-european şi afirmării fenomenului globalizării, inclusiv la nivelul dreptului. Cele două coduri au fost însoțite de alte trei legi fundamentale, absolut necesare pentru implementarea lor: Legea nr. 252/2013 privind organizarea si functionarea sistemului de probatiune, Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a masurilor educative si a altor masuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal și Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Decizia elaborării unui nou Cod penal a avut la bază o serie de neajunsuri existente în fosta reglementare, neajunsuri evidenţiate atât de practică, cât şi de doctrină. Astfel, regimul sancţionator penal reglementat de Codul penal din 1969, supus unor frecvente intervenţii legislative asupra diferitelor instituţii, a condus la o aplicare şi interpretare neunitară, lipsită de coerenţă, a legii penale, cu repercusiuni asupra eficienţei şi finalităţii actului de justiţie. De asemenea, decizia elaborării unui nou Cod penal a avut la bază neajunsurile Legii nr. 301/2004, semnalate de doctrină în intervalul de timp care a urmat publicării sale Elaborarea unui nou Cod penal era cerută şi de necesitatea reaşezării în limite normale a tratamentului sancţionator. În acest sens, practica ultimului deceniu a demonstrat că nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsă este soluţia eficientă pentru combaterea criminalităţii. Astfel, deşi pedeapsa pentru furtul calificat este în legea în vigoare închisoarea de la 3 la 15 ani, această sancţiune legală - nemaiîntâlnită în niciun alt sistem de drept din Uniunea Europeană - nu a dus la o scădere semnificativă a numărului acestor fapte. De altfel, în perioada anilor 2004-2006, aproximativ 80% dintre pedepsele aflate în curs de executare prin privare de libertate pentru furt şi furt calificat erau de cel mult 5 ani închisoare, ceea ce indică faptul că instanţele de judecată nu au simţit nevoia să aplice sancţiuni spre limita superioară maximă prevăzută de lege (12 ani în cazul furtului simplu, respectiv 15 ani, 18 ani şi 20 de ani în cazul furtului calificat). Pe de altă parte, intervalul extrem de larg dintre limita minimă şi cea maximă a pedepsei (de la 1 la 12 ani, de la 3 la 15 ani, de la 4 la 18 ani) a dus în practică la soluţii mult diferite în ceea ce priveşte pedepsele concret aplicate pentru fapte asemănătoare ori la pedepse mari pentru infracţiuni cu o periculozitate scăzută, fapt care nu asigură caracterul previzibil al actului de justiţie. Analiza Codului penal din 1969 a pus în evidenţă un alt imperativ al noilor reglementări din partea specială, şi anume simplificarea pe cât posibil a textelor de incriminare, evitarea suprapunerilor între diferitele incriminări şi evitarea suprapunerilor cu textele părţii generale. Astfel, în cazul în care o circumstanţă este prevăzută în partea generală ca şi circumstanţă agravantă generală, ea nu mai trebuia reluată în conţinutul incriminărilor din partea specială, urmând a se aplica textul general. Pentru asigurarea unităţii în reglementarea infracţiunilor era necesară includerea în conţinutul proiectului Codului penal a unor infracţiuni prevăzute în legi penale speciale şi care au o mai mare frecvenţă în practica judiciară (infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere, infracţiuni informatice, infracţiuni de corupţie etc.). Cu privire la necesitatea noului Cod de Procedură Penală realităţile vieţii juridice au relevat lipsa de celeritate a desfăşurării proceselor penale în general, neîncrederea justiţiabililor în actul de justiţie şi costurile sociale şi umane semnificative, traduse în consumul ridicat de resurse de timp şi financiare. Toate aceste aspecte au dus la instaurarea unui climat de neîncredere în eficienţa actului de justiţie penală. Principalele probleme cu care se confruntă sistemul judiciar penal erau legate de supraîncărcarea parchetelor şi instanţelor, durata excesivă a procedurilor, tergiversarea nejustificată a cauzelor şi nefinalizarea dosarelor din motive procedurale. Dintre acestea, aspectele privind măsura arestării preventive, durata procedurilor, aşezarea competenţelor şi probatoriul în materie penală au constituit obiectul mai multor cauze la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în care România este parte. Aşa fiind, a devenit evidentă necesitatea de a elimina deficienţele care au generat condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în repetate rânduri. În acest context, se dovedea imperios necesară adoptarea noului Cod de procedură penală care să asigure crearea unei jurisprudenţe unitare la nivel naţional, cu respectarea celor mai exigente standarde internaţionale în materie procesual penală, respectiv standardele Curţii Europene a Drepturilor Omului. Urmează acum o etapă tot atât, dacă nu şi mai importantă: cea a aplicării şi culegerii primelor date privind reacţiile vieţii reale la prevederilor noilor reglementări juridice. Anii următori vor arăta în ce măsură elementele de noutate aduse de Noul Cod de Procedură Penală pe linia protecţiei drepturilor persoanelor implicate în procesul penal inclusiv prin introducerea unor noi categorii (precum cea a suspectului) vor putea coexista cu menţinerea liniei inchizitoriale severe caracteristic vechii reglementări, ori dacă modificările operate în materia gradelor de jurisdicţie şi a competenţelor instanţelor judecătoreşti vor contribui la realizarea scopurilor principale al reglementării, constând pe de o parte în optimizarea tehnică a funcţionării justiţiei penale, iar pe de altă parte în restabilirea încrederii societăţii în realizarea de către stat prin intermediul procesului penal a funcţiei dreptului penal însuşi: reafirmarea ordinii sociale ca atare, în pofida negării ei simbolice prin săvârşirea de infracţiuni. Intrarea în vigoare a noii legislaţii penale a determinat creşterea numărului de dosare nou înregistrate pe rolul Secţiei penale a instanţei , în special având ca obiect solicitări de aplicare a legii penale mai favorabile. Yüklə 0,78 Mb. Dostları ilə paylaş:
|