Introducere în politicile publice

Analiştii pot folosi anumite proceduri pentru stabilirea preţului unor astfel de bunuri:

1. Preţuri comparabile. Aici analistul foloseşte preţuri pentru bunuri comparabile sau similare de pe piaţă. De exemplu, în estimarea beneficiilor economice ale timpului economisit prin realizarea unui nou sistem semafoare în intersecţiile aglomerate, analistul ar putea folosi ratele de salariu din zonă pentru a măsura în valoare monetară timpul economisit prin folosirea noilor facilităţi de transport. Această includere a timpului de lucru şi a loisir-ului se bazează pe presupunerea (considerată însă de mulţi ca îndoielnică) că timpul economisit din călătorie ar fi putut fi folosit la câştigarea unui venit.

2. Alegerea consumatorului. Aici analistul estimează valoarea unor elemente dificil de măsurat monetar prin observarea comportamentului consumatorului în situaţii în care diverse persoane sunt silite să aleagă bani şi un bun care în mod obişnuit nu se poate măsura monetar. De exemplu, aprecierea valorii timpului poate fi făcută prin observarea alegerilor făcute de cineva atunci când are de ales între o călătorie cu un mijloc de transport rapid, dar scump, şi unul, mai puţin rapid, dar mai ieftin. Aceasta ar putea ajuta la stabilirea a cât de gata sunt consumatorii să plătească pentru reducerea timpului călătoriei, presupunându-se că ei deţin informaţii complete despre relaţia dintre timp şi costuri şi că alternativele sunt egale sub toate celelalte aspecte.

3. Cererea derivată. Aici valoarea bunurilor pentru care nu există preţuri de piaţă (de exemplu, mulţumirea pentru existenţa parcurilor aflate în grija guvernului şi a zonelor de agrement pentru care nu se plăteşte nici o taxă) se poate estima pe baza costurilor indirecte plătite. O curbă a cererii (care reprezintă diverse combinaţii preţ-cantitate la care consumatorii vor folosi un serviciu) poate deriva din costurile plătite de consumatori. Aceste costuri indirecte sunt considerate a fi preţurile reale pentru folosirea parcurilor şi a zonelor de agrement. Această procedură ar presupune că singurul scop al călătoriei este agrementul.

4. Analiza prin chestionar. Aici analistul studiază cetăţenii cu ajutorul interviului sau cerându-le să completeze chestionare trimise prin poştă. Cei care răspund indică la ce nivel al costurilor ar fi gata să plătească pentru un serviciu dat (de exemplu, transportul cu autobuzul). Punctul slab al acestei proceduri constă în problema blatiştilor (free riders): situaţia în care consumatorul va pretinde că nu doreşte să plătească pentru un serviciu în speranţa că va beneficia de acest serviciu, iar alţii vor plăti pentru el.

5. Costul de compensaţie. Analistul estimează valoarea unor bunuri - îndeosebi a celor care produc costuri externe nedorite (externalităţi negative) - prin intermediul preţurilor pentru acţiunile cerute în vederea corectării lor. De exemplu, costurile pagubelor ecologice ar putea fi stabilite în raport cu preţurile programelor de purificare a apei, de evitare a zgomotului etc. În mod asemănător, beneficiile unui program antipoluare ar putea fi apreciate pe baza costurilor medicale care ar putea fi evitate, deoarece datorită poluării oamenii pot contacta cancer la plămâni, emfizem şi alte boli cronice.

Cartografierea constrângerilor este o procedură de identificare şi clasificare a limitelor şi obstacolelor care stau în calea realizării obiectivelor politicii şi programului. În general, constrângerile sunt împărţite în următoarele categorii:

1. Constrângeri fizice. Atingerea obiectivelor poate fi limitată de etapa de dezvoltare a cunoaşterii şi tehnologiei. De exemplu, reducerea poluării prin folosirea energiei solare este constrânsă de nivelul actual scăzut al dezvoltării tehnologiei solare. 2. Constrângeri legale. Legislaţia, legile proprietăţii şi regulamentele agenţiei care răspunde de implementarea politicii respective limitează adesea încercările de atingere a obiectivelor. 3. Constrângeri organizatorice. Structura organizatorică şi procesele folosite pentru aplicarea politicilor pot limita eforturile de atingere a obiectivelor. De exemplu, centralizarea excesivă, proasta conducere şi moralul scăzut limitează eficienţa politicilor publice. 4. Constrângeri politice sau birocratice. Diferite constrângeri politice pat impune limitări asupra punerii în aplicare şi acceptării iniţiale a politicilor. Ele se reflectă în inerţia organizaţională şi tendinţele de evitare a problemelor prin luarea de decizii suplimentare. De exemplu, pot trece ani până când anumite probleme (protecţia consumatorului, protecţia mediului, conservarea energiei) sunt cuprinse pe agenda de lucru a instituţiilor publice. 5. Constrângeri distribuţionale. Politicile publice concepute în scopul de a furniza în mod eficient servicii sociale sunt deseori limitate de necesitatea de a asigura o distribuţie echitabilă a costurilor şi beneficiilor între diverse grupuri. Politicile care realizează cele mai mari beneficii sunt în mod frecvent cele care produc cea mai mică echitate socială (şi invers!). 6. Constrângeri bugetare. Bugetele guvernului sunt limitate, cerând astfel ca obiectivele să fie luate în considerare în lumina resurselor mici. Bugetele fixe creează probleme, drept pentru care analiştii sunt siliţi să ia în considerare alternative care maximizează eficacitatea în limitele resurselor disponibile.

O modalitate eficace de identificare şi clasificare a constrângerilor este de a construi un arbore al constrângerilor, adică o reprezentare grafică a limitelor şi obstacolelor care stau în calea atingerii obiectivelor. Un astfel de arbore al constrângerilor trebuie apoi comparat cu arborele obiectivelor.