Ioan aurel pop



Yüklə 1,55 Mb.
səhifə23/28
tarix27.10.2017
ölçüsü1,55 Mb.
#15734
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   28
388 Ibidem, p. 176-177.

363 Ibidem, p, 177.

364 I. Puşcariu, op. cit., p.

366 Ibidem, p. 146, nr. 50.

151.

205
adunării boierilor ţării. Se dezvăluie o lume total diferită de cea a oficialităţii transilvane: o Iară cu legi proprii, al cărei stâpin se cheamă dominus terrc, ai cărei feudali ad hoc se cheamă boieri, unde „înnobilările", recte boieririle se consfinţesc nu de principele Transilvaniei, ci de „sfatul" celor 12 boieri (prezidaţi de un oficial cu rol, cel mai adesea, pasiv), după legi străvechi, cărora influenţele dreptului apusean nu îe-au putut estompa tenta locală, feudală românească. Chiar dacă aceşti boieri, pentru oficialitate erau un fel de semifeudali, nefiind trecuţi de-a dreptul în rîndul adevăraţilor nobili ai regatului şi (după 1541) ai principatului, chiar dacă erau trataţi cu dispreţ uneori, pentru români ei sînt, evident, elita social-politică. Cită mîndrie cuprinde expresia „adevărat şi legiuit boier" al ţării sau hotărîrea că Xeagoe Strîmbul şi urmaşii săi nu vor mai fi siliţi la sarcinile şi slujbele vecinilor şi se vor bucura de prerogativele boiereşti !



Tot înaintea scaunului boierilor şi tot într-o marţi, 7 august 1593, Balthasar Bâthory confirmă pe Dobrin de Bucium ca stâpîn peste moşia sa boeronală din Mărgineni, ce reprezenta jumătate din sfertul acelui boeronat. De asemenea, „domnul ţării" cere provizorului cetăţii şi celor 12 boieri din scaun (ca şi cum s-ar adresa unui ioc de adeverire) să-î pună pe acest Dobrin în stăpînire, iuxta consuclu-diwcm eiusdem terre nostre Fogaras antiquam. . .366. în alt scaun boieresc, de marţi, 4 iulie 1597, Măria Christierna confirmă pe Mate; Penciu de Veneţia de Jos în vechiul său drept de boier şi poruu-ceşte provizorului cetăţii, oficialilor „districtului sau ţării noastre Făgăraş", precum şi celor 12 boieri asesori — juraţi să nu mai ceară, nici un fel de cens, taxă şi contribuţie, ordinare sau extraordinare, de la Matei Penciu, a cărui parte de boierit din Veneţia este, astfel, recunoscută cu imunitate367. Privilegiul acesta este confirmat la 20 iulie 1630 de Ecaterina de Brandenburg, care îi ridică la nobilitate pe urmaşii lui Matei Penciu (pe Ioan, Ştefan, Radul, Dumitru, Matei,. Oprea, fiii lui Solomon, fiul lui Matei), sub cuvînt că se trăgeau din neamul lui Ştefan Mailat368.

în continuare, mai sînt consemnate documentar în veacul al XVII-lea vreo cinci adunări boiereşti de judecată, din care vom rezuma doar trei, care ni se par mai semnificative şi aruncă o lumină asupra perioadei de dinainte de 1600. Astfel, marţi, 26 aprilie 1606, Gabriel Haller, căpitanul cetăţii şi al districtului, prezidează un scaun de judecată înaintea căruia are loc o înţelegere între urmaşii lui Aldea Bica (pomenit mai sus; trăise cu circa un secol, înainte), pe baza unei învoieli mai vechi de schimbare între ei a boe-~

"6 Ibidem, p. 152-154, nr. 52. *" Ibidem, p. 158-160, nr. 53. "8 Vezi P. Binder, op. cit., passim.

206
jenatului Voivodeni cu boeronatul Sîmbăta de Sus, plus jumătate •din Sîmbăta Mică389. Aceşti urmaşi ai lui Aldea Bica se numesc, la fel ca-n secolele trecute, Alexandru, Standul, Oprea, Radul, Stoica' Comşa, Coman ş.a. La 1625, principele Gabriel Bethlen, în Caşovia, confirmă un contract încheiat în scaunul boieresc al Făgăraşului în anul 1607, prin care Şerban de Voila (Boier) cumpăra de la nepoata sa, Stanca lui Dobrin de Voila, casa părintească şi cele ce ţin de ea (pămînturi, fînaţe, mori, munţi, vecini şi ţigani), pentru 70 de florini370. Un alt scaun de judecată, din 1630, este important prin unul din procesele aduse în faţa sa, anume pricina dintre boierii din Pojorta şi sătenii din Breaza. Aceştia din urmă contestă faptul că ar fi vecini ai boierilor din Pojorta şi că le-ar datora acestora clacă. Pentru a fi crezuţi, boierii din Pojorta s-au angajat să aducă pentru jurămînt 50 (împreună cu ei) de boieri de omenie din ţară, care să depună mărturie că Breaza era clădită pe boieritul lor şi că toţi locuitorii ei erau vecinii lor. Cei din Pojorta aduc însă nu 50, ci 100 de boieri gata pentru jurămîut. Scaunul a ales dintre ei 50 din 20 de sate, iar aceştia au jurat în favoarea părţii care i-a adus. Astfel, scaunul de judecată a eliberat boierilor din Pojorta document nou de întărire în boieritul lor (ce cuprindea şi Breaza371). Ca-n toate ţinuturile româneşti, decizia scaunului făgărăsean s-a dat şi în acest caz pe baza mărturiei jurătorilor adeveritori acordaţi uneia din părţi.

Şirul acestor documente dovedeşte largul evantai de atribuţii şi competenţe ale adunărilor boiereşti din ţara Făgăraşului. încă înainte de a se impune statornic stăpînirea voievozilor şi apoi a principilor Transilvaniei asupra ţării Oltului, juzii, juraţii, bătrînii şi stăp:mi pomenitei ţări se întruneau în împrejurări anume spre a concmce, administra, legifera şi judeca. Aceşti fruntaşi apărau interesele supuşilor lor atunci cînd aceştia veneau în conflict cu exteriorul mai ales cu saşii colonizaţi în vecinătate. Ei, juzii, juraţii şi boierii vegheau la păstrarea hotarelor ţării lor, atunci cînd străinii voiau să frîngă sau să modifice aceste fruntarii. Tot ei promovau strinsele legături cu Ţara cea mare, la întemeierea căreia contribuiseră şi vechii lor voievozi, iar, la nevoie, pregăteau şi conduceau revoltele de solidarizare cu domnii munteni, cînd presiunile autorităţilor transilvănene se accentuau. Boierii ţării erau cei mai buni păstrători ai legii celei vechi, feudalizaţi încă înainte de veacul XIII, sub influenţa marilor transformări social-economice din societatea românească, de la cumpăna mileniilor unu şi doi. Cînd, în urma răscoalei făgăraşene din 1508, autorităţile recurg la noi metode,

389 A. Veress, op. cit., VII, p. 266-268, nr. 239.

370 I. Puşcariu, op. cit., p. 206-209, nr. 65; D. Prodan, op. cit., p. 177.

371N. Densuşiarm, Monumente, p. 22—23; D. Prodan, op. cit., p. 178—179.

207
de compromis, spre a-şi putea exercita stăpînirea şi a cvitr. tendinţele centrifugale, adunarea boierilor ţării are roiul principal in codificarea cutumei sub forma statutelor. După desprinderea din Ţara Românească, autoritatea fruntaşilor ţării se restrînge şi se ad^ptetvă noilor împrejurări, dar nu există eveniment mai important în vi:"!;-internă făgărăşeană în care boierimea să nu aibă un cuvînt de spus. Vechile adunări cu atribuţii şi competenţe largi devin de-acuni, a-proape exclusiv, scaune de judecată, în care rolul principalii aveau cei 12 boieri juraţi. Ziua de întrunire a scaunului este aproape invarinbi conform mărturiilor culese pe parcursul a mai bine de un secol, marţea. Procesele judecate au avut în atenţie, în general, stăpînirea asupra pământului, fie că este vorba despre cauze civile, fie penale. Un şir de procese aduse înaintea boierilor juraţi se referă la situaţi,! unor moşii ai căror stăpîni au participat la răscoala din 1508: este vorba despre boieri din Ucea, Cîrţişoara, Arpaş, Mîndra, Şinei.

în general, adunarea boierilor, în acord cu voinţa reprezentanţilor oficialităţii, confiscă pămmturile vinovaţilor şi le dăruieşti, altora, într-un singur caz, tot în scaunul de judecată, se acordă ii r-tarea pentru participarea la răscoală a boierilor din Sinea, iertare datorată însă românului Ştefan Mailat.

Un alt grup de documente se referă la confirmări ale unor stăpîni în boeronatele sau părţi din boeronatele Viştea de Jos şi h Sus, Arpaş, Grid, Recea, Herseni, Rîuşor, Dridif, Marginea, Ven< ţîa etc. Unele confirmări se repetă la intervale variabile de timp, dar, cu excepţia daniilor prilejuite de trădare (cum a fost interpretată participarea la răscoala pomenită mai sus), nu cunoaştem nici o danie reală în favoarea vreunui boier din Făgăraş, semn că toate erau vechi stăpmiri, întărite sau nu cu hrisoave de ia domnii munteni, stăpîuîri pentru care boierii au căutat să obţină şi documente de la noile autorităţi. Unele din aceste confirmări erau însoţite de acordarea sau de recunoaşterea imunităţii, cum se întîmpla cu pămînturile lui Matei Penciu din Veneţia de Jos. în trei cazuri, pentru boeronatele din Arpaş, Marginea, Sinea şi Ohaba, cei 12 boieri juraţi primesc şi sarcina de a proceda la punerea în stăpînire a celor confirmaţi, întocmai cum făceau şi adunările cneziale şi nobiliare româneşti din alte „ţări" româneşti ale Transilvaniei.

Alte procese aduse înaintea adunării boierilor au ca obiect dispute, tranzacţii, învoieli între rude, privind stăpînirea averii părinteşti sau strămoşeşti. Au loc acte de adopţiune filială sau fraternă (înfieri şi înfrăţiri de moşie) în vederea participării la stăpînirea sau moştenirea unor bunuri, cum face Aldea Bica din Voievodeni, care-şi adoptă nepoţii, sau Cîistea de Şercăiţa care-şi adoptă ginerele etc. Alteori, actele de adopţiune nu se produc între rude, ci au ca mobil anumite presiuni economice sau obligaţii ale celui care adoptă. Ast-

208
fel, Oprea Dragomir de Mîndra adoptă în dreptul său de moară pe Toma Boier clin Recea, iar Aldea Dateş din Vad adoptă ca frate pe fostul vecin Neagoe Strîmbul de Şinca.

Tot adunarea boierilor confirmă şi actele de vînzare — cumpărare, fie că se produc între rude (cum face Şerban de Voila, care cumpără de la nepoata lui casa părintească), fie între străini (cum se întîmplâ, probabil, cu vînzarea unei părţi din boieritul Voila in 1543).

într-un singur caz, in 1585, adunarea ridică la treapta boierească pe un vecin, adică, de drept şi de fapt, consfinţeşte un act de înnobilare, dar după principiile dreptului feudal din Ţara Românească, unde boier însemna feudal privilegiat, consacrat de statul feudal. Faptul nu era valabil pentru Transilvania, unde feudalul consacrat de stal era nobilul. Tot principiile dreptului românesc se aplică şi în procesul ciudat din 1630, în care un grup de "boieri îi obligă pe vecinii lor să se recunosacâ în această situaţie de supuşi, apelîud la 100 de alţi boieri, cu rol de jurători — adeveritori şi de martori.

Cum s-a văzut, deşi redusă în atribuţiile şi competenţele sale, adunarea boierilor din Făgăraş a depăşit cu mult roiul unui simplu scaun de judecată supravegheat de oficialitate, situîndu-se adesea pe acelaşi plan cu instituţiile similare româneşti din celelalte părţi ale Transilvaniei. A judecat după principiile dreptului românesc ca-ii Maramureş, Haţeg, sau Banat, a participat ia hotărniciri şi puneri în stăpînire, ca adunarea diezilor maramureşeni, a obţinut recunoaşterea sub formă de privilegii a vechilor obiceiuri ale ţării,, cum au făcut şi românii bănăţeni ş.a. Dar mai presus de toate. a reuşit să păstreze şi să consfinţească prin documente scrise structura social-economieă şi politică a Făgăraşului; boieri, vecini, boero-natc, ţară, regnum, judele, popa, judeţul sînt termeni care acoperă realităţi străvechi, marcă a unei autonomii ce nu a fost nicicînd în evul mediu complet eludată. Adunarea boierilor (lărgită, dar, mai ales, restrînsă sub forma celor 12 asesori juraţi) a jucat, simbolic, rolul sfatului ţării pe lîngă domnul ţării (ce altceva poate să însemne capacitatea de a ridica la rang de boier pe un neprivilegiat sau participările la puneri în stăpînire şi hotărniciri?), iar cînd domnul acesta al ţării era român şi nobil ridicat dintre aceşti boieri, cum s-a întîmplat cu Ştefan Mailat, organizarea românească era cvasi-eompletă, în ciuda desprinderii administrativ-politice de Ţara Românească372. Românul Nicolaus Olahus sublinia pertinent la 1542 auto-

372 N. Iorga, Sate şi preoţi, p. 145-146. 14 — Instituţii medievale româneşti
I

norma ţării. Făgăraşului: „Cetatea este un fel ^ A»,. * răşenii sînt. supuşi boierilor români, care ascultf de d ' ^t ^~ ca de un principe"^. Aşa cum îl înkti^Ll A de^omnul cetăţii cu rinduieH proprii, cu legi si ohicT^lâiT^t mfedlevaIe-


, ea
3 Ap

Apud I. Minea, op

71 T-,
iîJO
C0XSIDERATI1 F1XALE

La capătul acestor investigaţii, sîntem convinşi că forme de solidarizare românească de tipul adunărilor cnezilor şi nobililor român: sau avîndu-i ca ferment pe aceşti fruntaşi ai românilor au mai. existat multe în Transilvania. Le-am analizat pe cele mai semnificative şi pe cele care au putut fi cunoscute conform stadiului actuai al documentaţiei.

Ecouri de mai mică amploare ale lor se găsesc şi în alte regiuni. De pildă, in jur de 1364, toţi românii de pe domeniul Ciceului alcătuiau o comunitate, căreia i se adresează cu rugămintea de supunere, de potolire a tulburărilor, castelanul cetăţii omonime1. Este vorba despre acei români care în veacul XV ii vor avea ca stăpîn pe domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, acela care le va apăra şi consolida instituţiile locale. în 1371, este pomenită comunitatea românilor din Budac (din ţinutul Bistriţei), condusă de cnezul Iulian (Gy— lianus kenezius unacum universitate Olachorum), care protestează pentru execuţia unui român-. La 1464, românii, excluşi din congregaţiile ţării, mai participau, alături de saşi şi maghiari, în adunarea generală a districtului Orăştie, la alegerea judelui, reuşind să-1 impună în această funcţie pe românul Matei3. La 1504, saşii din Orăştie protestau înaintea regelui Ungariei şi a „universităţii" lor clin Sibiu contra alegerii lui Ştefan Românul, fratele lui Xicolaus Olahus, ca jude la Orăştie4, semn al discriminărilor pe care secolul XVI le va promova tot mai des. în acelaşi spirit, după răscoala din 1514, nobilimea maramureşeană, românească în cvasitotalitate, cum s-a văzut, era acuzată în bloc că a ţinut partea „cruciaţilor" (ţăranilor) din zonă5. Cu interesele conaţionalilor lor se identifică şi comunitatea cnezilor din Valea Rodnei, care, în frunte cu preoţii Matei, Alexandru şi Petru, se prezintă în 1523 în deputăţie înaintea juraţilor saşi ai

1 D.R.H., C, XII, p. 201-202, nr. 220.

'Doc. Val., p. 230-233, nr. 188. Vezi şi Şt. Pascu, Voievodatul, III, p. 570-571.

* Hurm. II/2, p. 154, nr. 133. Vezi, despre scaunul Orăştie, Şt. Pascu, op. cit.,

p. 80-81.

4 Ibidem, p. 519, nr. 416.

'A. Fekete Nagy ş.a., Momimenta, p. 225-226, nr. 187; p. 227, nr. 188.

211
Bistriţei cerînd un loc intre satele Telciu şi Hordou ca să facă mănăstire (în locul uneia ruinate), ,,după ritul şi obiceiul lor" (religioşi Mathc pap, Zandor fap ci Peter pap, cum omnibus keneziis Vallis Rodnensis . . . uniim locum monasterio . . . secundum ritum ct consue-.tudinem corum)6.

Mărturiile analizate pe parcursul lucrării arată prezenţa instituţiilor locale româneşti pe întreg teritoriul Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului. Adunările ciiezilor şi nobililor au conservat aceste instituţii şi au menţinut cea mai mare parte a feudalităţii româneşti în sfera de gravitaţie a propriei etnii şi confesiuni. La început, adunările au fost dominate de cnezi — ca feudalitate românească prestatală. Spre finalul .secolului XIV şi în secolul XV, pe măsura ce cnezii devin în parte feudalitate recunoscută de stat (suveran), adică încep să fie numiţi cnezi nobili, nobili sau nobili români (iar în Făgăraş boieri), aceste instituţii au componenţă deopotrivă •cnezială şi nobiliară. Se poate ca, la început, şi unii cnezi înnobilaţi prezenţi în adunări să mai fie numiţi doar cnezi, în virtutea tradiţiei sau ca urmare a faptului că termenul de cnez însemna încă, pentru mediul românesc, tot feudal, adică stăpîn de sate (cnezate). în general însă, în aceşti cnezi membri ai adunărilor şi necaracterizaţi ca nobili, trebuie să-i vedem pe micii feudali români nerecunoscuţi ca stăpîni prin document de donaţie (ei stăpîneau în virtutea unei situaţii de fapt şi de drept cutumiar românesc) sau recunoscuţi cu drept cnezial, ceea ce implica semioficializare şi o serie de obligaţii faţă de o cetate regală (pe care, de altfel, continuau să le aibă şi mulţi dintre cnezii nobili). Trebuie să mai ţinem seamă şi de situaţiile ambigue din punct de vedere al principiilor de drept al regatului, cînd unii feudali stăpîneau unele moşii ale lor în nobiliar, iar pe altele după rînduiala ciiezilor. Oricum ar sta lucrurile, ■din perspectiva internă a societăţii româneşti, şi cnezii şi nobilii cnezi din adunări sînt puşi mereu pe aceeaşi treaptă a elitei so cu putere de decizi" la nivelul autonomiilor locale.

Pomenirea acestor adunări în izvoare nu coincide cu apariţia lor ca instituţii în cadrul societăţii româneşti. înainte de ace ste consemnări, de contaminarea adunărilor cu elemente străine de a emite documente, conducerea lor de către persoane oficiale — castelani, voievozi, vicevoievozi, bani, regi etc, sigilarea documentelor, apelul la locurile de adeverire, prezenţa între membrii cîtorva din ele a unor hospites, preponderenţa elementului nobiliar în cadrul lor ş.a.), de strădania lor de a fi luate în seamă de autorităţi şi, deci, de a deveni coiirparabile eu adunările (congregaţiile) comitatense sau ale voievodatului, instituţiile româneşti au o înde-

• Hurm., XV/l, p. 271, nr. 495, I. Rusu, Citeva date, p. 126. Despre districtul Rodnei sau Năsăudului, vezi Şt. Pascu, op. cit., IV, p. 23—26.

212
longată tradiţie în ,,ţările" româneşti ale căror destine le conduceau. pupă ce voievodatul Transilvaniei a fost reorganizat ca instituţie sub impulsul noilor realităţi de după cucerire, după ce şi Maramureşul tindea să se transforme din voievodat în comitat, după ce Banatul şi Crişana au fost încadrate mai ferm în regat, clasa feudală românească şi-a orientat tot mai vizibil rosturile organizatorice, po-Jitico-administrative şi judiciare spre nivelul local. Aceasta cu atit mai mult cu cît acţiunea de nivelare întreprinsă de autorităţi dobiu-dea şi un tot mai pronunţat caracter confesional, sub forma prozelitismului catolic. Oricum, în veacul XIII, adunările cnezilor din ţara Haţegului, din „ţara" Făgăraşului (adică „ţara românilor'' de la 1222), din „ţara" Maramureşului", din „districtele" (care cuprind administrativ cnezatele, uniunile de cnezate, jupele, voievodatele) bănăţene, din Dobra, dm Valea Rodnei etc. funcţionau, dacă presupunem că din unele dintre acestea (din cele încadrate voievodatului transilvan) au fost desemnaţi fruntaşii românilor pomeniţi în congregaţia de la 1291.

Dar adevărata înflorire, sub forma parţial adaptată rînduielilor

feudale apusene, a acestor instituţii româneşti, s-a produs după jumă

tatea secolului XIV şi în secolul XV, adică atunci cînd feudalii ro

mâni, contestaţi CM factor „constituţional" de stat şi excluşi dintre

stările participant, la congreg: ţii, şi-au concentrat iarăşi interesele

şi preocupările la nivelul autonomiilor româneşti locaie. In această

etapă, reflectată cei mai bine documentar, adunările devin adevărate

forări complexe româneşti care administrează, împart dreptatea,

vi îeazâ la strîngerea dărilor şi la îndeplinirea obligaţiilor supuşilor.

în acelaşi timp, ele analizează încălcările, reliefează abuzurile şi

uzurpările venite din parte; i reprezentanţi ai autorităţilor, trec

în revistă vechile rînduîeîi rom i ti di :poca de libertate ide aceea

numesc aceste rînduieli libertăţi j si aleg delegaţii care să susţină

la rege, voievod, ban, castelan confirmarea, reconfirmarea sau res

pectarea acestor forme de organizare. Aşa au procedat adunările

cnezilor şi nobililor român.' omitatul Bereg (1364 şi ulterior),

din districtul Câpîina — în ţara Grisului Alb (la 1426), din districtul Dobra (la 1434 şi ulterior), din Banat (la 1457 şi ulterior), dm pertinenţele Hunedoarei (ia 1482), din ţara Haţegului (în 1494) ; aşa au procedat şi comunitatea boierilor făgărăşeni (la 1503 şi ulterior) sau adunarea cnezilor Văii Rodnei în 1523. Sînt plîngeri şi cereri care s-au adresat, ca în cazul Banatului sau Beiuşului, cum s-a văzut, Şl de către adunarea cnezilor supuşi pe domeniul unor feudali iaici, respectiv, eciesiastici. Se desprinde tot mai clar concluzia că aceste adunări, indiferent de statutul juridic al teritoriului pe care funcţionau, rezolvau in mod curent problemele societăţii româneşti, asigurau legătura cu oficialitatea şi, în cele mai multe cazuri, apărau interesele

213
autonomiilor româneşti. Rosturile lor judecătoreşti, care ajung copleşitoare şi preponderente în unele regiuni, sînt doar derivate şi devin augmentate sul) influenţa evoluţiei societăţii feudale-. Prin faptul că aceste adunări, atunci cînd se constituie în scaune de judecată, rezolvă aproape invariabil litigii sau tratează probleme de proprietate funciară, se demonstrează caracterul feudal al societăţii româneşti precum şi calitatea majorităţii cnezimii de feudalitate roi .' neaseă, existentă din perioada primelor cristalizări statale.

Este astăzi evident că. în ciuda excluderii dintre stări şi a repudierii lor din congregaţiile Transilvaniei, românii, piuă în veacul XVI cel puţin, nu au fost lipsiţi, aşa cum ar fi vrut autorităţi]' de clasa lor conducătoare. Această elita măruntă, nobiliară şi cnezială, indiferent de gradul de dependenţă la care fusese adusă şi în ciuda discriminărilor (încă din 1366 se spunea că trebuie exterminaţi „mai ales răufăcătorii români"), cu toate diferenţele de stare şi de clasa (care au dus, pe de altă parte, şi la izbucniri violente), a continuat: să reprezinte un factor de solidarizare românească, de apărare a dreptului şi graiului românesc, a întregii spiritualităţi româneşti şi răsar; tene. Faţă de cei relativ puţini care au ajuns mari nobili şi s-an înstrăinat, marea masă a cnezimii şi nobilimii mici şi mijlocii roma neşti a păstrat şi prin aceste adunări locale, care se întruneau periodic, in preajma zilei de tîrg, specificul neamului românesc.

Ar ii greşit să credem că aceste adunări, ca şi autonomiile ro rnâneşti, ca şi clasa feudală a românilor au existat prin graţia autorităţilor, prin bunăvoinţa de care acestea au dat dovadă. A cred' aceste lucruri nu înseamnă altceva decît a transpune pe alt plan şi a continua ceea ce o anumită istoriografie afirma (şi o mai tace încă, volunar sau involuntar) despre feudalismul din Transilvania anume că a fost adus dinspre vest, o dată cu stăpînirea maghiară; peste organizarea comunitară, de obşte a românilor. Este tot HUIT clar faptul că românii aveau o societate feudală incipientă încă din secolul IX, cînd sînt pomenite primele lor formaţiuni statale în Transilvania, ca erau creştini (prin strămoşii lor) încă din perioada sintezei daco-romane, că aveau cetăţi, armată, ierarhie bisericească etc. Tot in veacul IX, atacatorii dinspre Apus se aflau în faza de destrămare a structurilor gentilico-tribale, erau pagini, nu cultivau curent pămîntul şi străbăteau etapa de trecere de la nomadism spre sedentarizare. Procesul rapid de feudalizare pe care l-au traversat vreme de circa un secol, i-a făcut că recepteze, cu mici adaptări, modelul feudal apusean, mai ales german, pe care, de prin 1100 — 1200, s-au străduit să-1 implanteze şi în Transilvania. Numai că aici succesul a fost efemer şi de suprafaţă, tocmai fiindcă românii aveau propria civilizaţie feudală veche, de tradiţie locală răsăriteană şi comună cu cea de la sud şi răsărit de Carpaţi. De aceea, cnezii şi

214
adunările lor, ca si stăpînirile cneziale sau ,,ţările" româneşti sînt realităţi străvechi, recunoscute de autorităţi, fiindcă n-au putut fi complet eludate sau destrămate. Cum altfel s-ar putea explica existenţa adunării cnezilor şi nobililor din Haţeg în paralel (de la un timp) cu adunarea (congregaţia) comitatului Hunedoara (cînd Haţegul făcea parte din comitatul Hunedoara) sau a adunării cnezilor ţării Maramureşului, cînd regalitatea se străduia să organizeze co-initatul maramureşean." Totul prinde contur şi se explică logic şi ştiinţific, dacă ţinem seamă de anterioritatea şi vechimea instituţiilor feudale româneşti, peste care oficialitatea a aşezat sau a voit să aşeze altele.

L,a sud şi la răsărit de Carpaţi, unde „stările" privilegiate — boierimea, clerul, curtenii şi slujitorii etc. — erau româneşti şi se întruneau cîud era nevoie la nivel central, nu au proliferat, ca-n Transilvania, asemenea foruri locale, mai ales din acelea cu aspect protestatar. în Transilvania, dacă ,,starea" sau „naţiunea" românilor a fost împiedicată, de la o vreme, să se afirme şi chiar să existe la nivelul voievodatului, ea s-a retras şi s-a dezvoltat în cadre locale, calchiată pe structurile vechilor „ţări", voievodate, uniuni de cnezate etc. în Banat şi zona Crişurilor, aflate din punct de vedere administrativ în afara voievodatului Transilvaniei, dar unde oficialitatea a înfiinţat comitate, a constituit domenii ale cetăţilor, ale episcopiilor şi ale nobilimii laice, românii şi-au conservat elita mai ales în regiuni retrase, de deal şi de munte, în depresiuni, pe văile superioare ale rîuriîor, adică în zone pe care autorităţile le-au numit districte (dar care erau tot vechi voievodate, jupe, cnezate mari sau de vale etc). Singur Maramureşul are, în acest sens, o situaţie specială, deoarece aici, 'peste vechea ,,ţară" condusă de, un voievod ales de adunarea cnezilor, regalitatea a suprapus aproape exact comitatul {şi Haţegul a fost numit sporadic, la început, comitat, dar a sfîrşit prin a fi denominat totuşi district). I£ste şi motivul pentru care în Maramureş, cu puţine excepţii, adunarea cnezilor ţării, după recunoaşterea oficială a uobilităţii cnezilor, se transformă în congregaţie a comitatului. Ea era alcătuită în eavasitotaîitate din nobilii români, urmaşi ai acelor cuezi care alcăturiseă vechea adunare a „ţării". Sînt nobili conştienţi de preeminenţa lor socială, mîndri de această situaţie, dar modeşti ca putere economică. Poate şt de aceea, dacă nu şi din raţiuni de solidaritate etnică, s-au alăturat (de-ar fi să dăm crezare acuzelor ce li s-au adus) ţăranilor răsculaţi ^a 1514. De altfel, toţi nobilii de sorginte cnezială, adică aceia care au fost şi au continuat să rămînă români, din toate zonele unde ei S-au conservat, au fost apărători ai rînduielilor româneşti, ai vechilor libertăţi, pe care, după cum cerea noua regulă, s-au străduit Sa le transforme în privilegii. Prin aceste privilegii (de care Mara-


Yüklə 1,55 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   28




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin