Ioan aurel pop

•l I. C. Filitti, Opere, p. 431 (in notele editorului); I). Gr. Pleşia, La noblesti p. 190 191.

•2 Radu Popa, op. cil., passim ; X. lorga, Sate şi preoţi, p. 131.

63 Ioan A. Pop, Încercări, p. 39—52.

"Măria Holbau, Deposedări, p. 57—131.

65 IC. Porunii), Pictura românească, p. 9 — 42.

48

se înţeleagă cele mai multe documente, adică o feudalitate românească desprinsă din sinul obştilor (chiar dacă mai apără interesele estora), ; rintr-un proces propriu şi intern ele evoluţie a societăţii româneşti, iar pe cnezii de pe domeniile feudale (deveniţi intermediari întje oameiui Itjr şi noii stăpîni) îi privim ea decăzuţi din statului lor

^preeminenţă social-economică, adică obligaţi la involuţie, atunci

poate suprinde clar impactul feudalismului local românesc, aflat ale le a da naştere statului sau statelor, cu feudalismul de model ,r usV in, pe care încerca să-1 impună regatul maghiar. Dacă în'secolele KII —XIV cnezii transilvăneni mai erau primi inter pares, dacă rămăseseră doar membri mai de vază ai obştii, dacă mai erau aleşi că admitem că titlul lor incumba doar o funcţie administrativă, atunci germenii inegalităţii economice, juridic:.1, culturale din socie-1 / feudală românească ar însemna să nu aibă corespondent social. ceea ce ne- duce cu gîndul la o situaţie absolut ilogică. împotriva unei asemenea interpretări se ridică nu numai argumentele logice, ci şi mărturiile documentare. Procesul de feudalizare a societăţii româneşti, cu o vechime anterioară consemnării etapelor sale în izvoarele scrise, aşa cum este el reflectat în documente, u-a putut fi determinat de modelul feudeal apusean, deoarece acest model are cele mai slabe ecouri tocmai în regiunile cu cea mai viguroasă şi cea mai puternică cnezime';ii. Or, în aceste regiuni, primele mărturii scrise vorbesc despre cnezi care stăpînesc din vechime cnezatele, adică proprietăţile lor ereditare, pe care le pot înstrăina, împărţi, zălogi etc. în aceste cnezate apar supuşi numiţi iobagioncs, populi sau altfel, care prestează servicii pentru cnez, îi datorează cote patrimoniale din roadele muncii lor şi îi duc daruri.

Desigur, cnezul nu este un nobil, deşi la 1366, regele Ludovic I îl asimilează (în sensul valorii mărturiei la judecată;, pe cel recunoscut în cnezatul său prin diplomă regală cu nobilul adevărat al regatului, dar este un feudal în formare, care stăpîneşte sate ori părţi de sate, şi pentru care muncesc supuşii săi. Recunoaşterea cnezului ca stăpîn în cnezatul său nu reprezintă la început o schimbare de fond. ci transformarea unui feudal tradiţional, fără document scris. într-un feudal semioficializat (cînd confirmarea se face cu drept cnezial) sau deplin oficializat, (cînd confirmarea implica înnobilarea). In general, sub aspect economic, cnezii nu au fost mari proprietari, stă-pînind de la părţi de sate pînă la cîteva sate, mai frecvent unul — două sate, adică acea unitate ecouomico-soeială şi juridică care alcătuia un cnezat. Cu timpul, situaţia lor s-a diferenţiat şi mai mult decît am arătat mai sus. în urma credincioaselor servicii, mai ales

"Şt. Pascu, Voievodatul, III, p. 351 — 373; vezi şi contribuţiile privind Hanatuî (M. Holbau, C. Keneşan, I. Caciora, E- Gliick), .Maramureşul (R. Popa;, Haţegul (M. Holbări, R. Popa, A. A. Kusu, I. Drăgan, loan A. Pop).

A — InstiUîţii njedievdle româneşti

■îl-
-militare"7, unii au fost de-a dreptul înnobilaţi, întărindu-li-se cnezatele lor, iar alţii au fost confirmaţi doar ca stăpîni cu drept cnezial. în fine, un alt grup a continuat să-şi stăpînească un timp cnezatele fără să deţină un document scris, pînă în clipa cînd a apărut titularul unui asemenea act (în cele mai multe cazuri chiar ei înşişi, cnezii, obţineau un asemenea act). Cei care puteau avea această soartă: (de

Cu timpul, ca şi în cazul cnezimii sud-carpatice sau est-carpatice, cnezii din Transilvania, în calitatea lor de feudalitate prestatală, nu s-au mai putut menţine sub impactul noilor structuri statale şi feudale şi al prefacerilor din societatea românească. Existenţa lor s-a prelungit însă mai mult în Transilvania, fiindcă ei erau o structură eli-tară românească, iar elita oficială era sau trebuia să fie neromânească şi neortodoxă, spre deosebire de situaţia din Ţara Românească şi Moldova.

Autorii care au susţinut desprinderea tîrzie a cnezilor din cadrul obştilor sau chiar statutul lor originar şi fundamental de fruntaşi aleşi ai acestor comunităţi săteşti, precum şi aceia care au exprimat „teoria" tendenţioasă a situaţiei cnezilor de şefi de colonizare ai

*' Şt. Pascu, Rolul cnezilor. passim.

"Idem. Voievodatul, III, p. 430-432; loan A. Pop, Statutul cneiilor, p. 102- U5.

"D, Prodan, Boieri, p. 168-170.

50
I

ropiânilor, veniţi în Transilvania în secolele XIII —XIV70, au adus caj argument, tacit sau direct formulat, si împrejurarea că aceştia ap^r masiv în documente abia în veacurile XIV — XV. Argumentul însă nu este valabil. Cum se ştie, regii din dinastia arpadiană — deşi încă din vremea lor, după Ştefan I (997—1038), Ungaria era prioritar un stat catolic cu structuri feudale de tip occidental — s-au văzut giliţiţ să respecte, în general, rînduielile social — economice, juridice şi confesionale ale populaţiilor şi popoarelor supuse, deci şi ale românilor, cu organizarea lor socială bazată pe ins valachicum"1. Astfel,. şi românii au fost consideraţi ca „naţiune" în sensul medieval de grup privilegiat, fruntaşii lor, în care este imposibil să-i vedem pe conducătorii obştilor săteşti, participînd la activitatea instituţiilor poli-tico-militare ale Transilvaniei, inclusiv la adunările ţării (cel puţin în două rînduri, la 1291 şi 1355)'2. Pînă la venirea Angevinilor, cu precădere pînă la domnia lui Ludovic 1 (1342—1382), proprietatea asupra pămîntului şi titularii ei români se bucurau de o recunoaştere tacită, nefiind nevoie decît în cazuri cu totul excepţionale de o confirmare regală scrisă. Documentul nu are obiect atîta timp cît nu se produc transformări importante. Probabil, prin calitatea lor de proprietari, prin statutul superior de care se bucurau în societate,, cnezii erau adesea asimilaţi celorlalţi feudali ai regatului — nobilii. Noua dinastie angevină, poate nu atît de acut sub primul său reprezentant, avea să modifice fundamental această stare de lucruri, în eforturile sale de reîntărire a autorităţii regale. Tocmai tendinţa de asimilare a cnezilor români posesori de cnezate cu nobilimea regatului, îl determină pe Ludovic I să introducă la 1366 segregaţia de ordin social, etnic şi religios : numai cnezii confirmaţi prin diplomă regală în cnezatele lor erau aidoma nobililor (mărturia lor la judecată era echivalentă cu cea a unui nobil) ; numai catolicii erau nobili adevăraţi şi numai cei cu document de donaţie erau proprietari reali ai pămîntului73. Ca mai toate măsurile luate în societatea feudală plină, de particularisme, nici acestea n-au avut efectul scontat de autorităţi, situaţiile anterioare păstrîndu-se în unele regiuni, tocmai acolo unde penetraţia străină a fost mai tîrzie şi incompletă, decenii de-a rîndul (chiar mai mult de un secol)74. Un rezultat al acestei concepţii, care tindea să aplice principiile cele mai pure ale dreptului feudal occidental, să considere, în virtutea prerogativei de dominium etni-nens, că tot pămîntul ţării aparţinea suveranului, care putea dispune în acest sens după bunul plac şi fără consimţămîntul căruia orice pro -

'• Vezi Erdâly torttnete, voi. I, Budapesta, 1986, passim.

" I. Băltariu, op. cit., p. 28—47.

"A. Decei, Contribution. p. 16 şi urm.

"Ş. Papacostea, La fondation. p. 396—407.

"Şt. PaScu, Voievodatul. III, p. 394 ţi urm.; A. A. Kusu, Un formular pasjfmv

5!
pr-ietate devenea nesigură (proprietarul riscînd în orice clipă pierdere/a bunului său), s-a văzut însă cu acuitate din secolul XIV începîud; înmulţirea bruscă a documentelor referitoare la proprietatea funciară româneasca .si la deţinătorii sâi — enezii şi (mai rar) voievozi}''5, diezii, cei mai mulţi dintre ei fără să posede document de confirmare pentru cnezatele lor, s-au grăbit şi mulţi au reuşit sa-şi „legalizeze" situaţia de proprietari, spre a nu se vedea asimilaţi cu primarii satelor. De aceea vor şi apare iu actul scris, cu precădere, dupâ a-această perioadă de cumpănă. Ceilalţi cnezi, care aveau deja deasupra lor un nou stăpîn feudal privilegiat, din regiunile unde aceasta suprapunere se petrecuse anterior, nu şi-au mai putut, decît în cazuri cu totul excepţionale, modifica statutul de supuşi. Ki şi~au mai păstrat mult timp un anumit prestigiu şi o anumită autoritate în satele lor, ca şi voie\rozii, conservîndu-se şi împărţirea în cnezate şi voievodate a marilor domenii feudale7", dar au devenit adesea oameni ai noului lor stăpîn, rolul îndeplinit de ei semănînd tot mai mult cu o funcţie subalternă. Prin aceasta, dubla natură a cuezului şi a cnezatului, care implică deopotrivă atribuţii administraţii" ~ judecătoreşti şi proprietatea asupra pămîntului (dotninium) se frînge şi dispare calitatea esenţială de stăpîn. De aceea, unii autori, simţind nevoia să facă o distincţie, i-au si numit pe aceşti cnezi, privaţi de calitatea aceasta fundamentală de stăpîni şi rămaşi doar în funcţie — pseudocnezi77. Mai tîrziu, în secolele XVI—XVII, mulţi dintre aceştia nici nu mai sînt urmaşi direcţi ai vechilor cnezi stăpîni de odinioară, fiind numiţi sau revocaţi după voia proprietarului satului îobăgesc78. în virtutea acestei duble naturi (ce incumba atribuţii administrativ — judecătoreşti şi calitatea de proprietar) şi în urma despărţirii unui aspect de celălalt (prin înmulţirea cnezilor ce îndeplineau doar o funcţie si prin asimilarea celor recunoscuţi ca proprietari cu nobilii),

• există cîteva documente în care cnezatul de pe un domeniu regal

apare ca şi cum ar comporta un honos sau honor, fiind privit şi aici

doar ca dregătorie (keneziatus seu officiolatus)19. Este în fond o fic

ţiune juridică, prin care enezii liberi de pe domeniile regale, nere

cunoscuţi ca nobili, îşi pot administra cnezatele în numele suveranu

lui, beneficiind de venituri şi foloase (emolumenta, uHlitatcs) şi chiar

• de uzufructul posesiunii considerate regale. Aceasta împrejurare nu

infirmă statutul de stăpîn al cnezului pe pămîntul său, dar îl încad

rează în noile rigori ale actului scris, îngrădindu~i relativ forma de

•exercitare. .Situaţia este analoagă cu boeronatele ţării Făgăraşului,

M Dan Gr. Pleşia, op. cit., p. 188.

"X>. Prodan, Iobăgia XVI, II, passim; Şt. Pascu, Voievodalul, III, p. 525 ţi urm.; loan A. Pop, Statutul cnezilor, p. 114—115; idem. Realităţi silijtsnc, p. 293 — 299. "I. Băltariu, op. cit., p. 197-200. '" V. Prodan, Iobăgia XVII, I, p. 113 ţi urm. '• Dinu C. Arion, op- cit., p. 132-137.
cupă ce acestea au ajuns în raîinile unor noi stăpîni oficiali feudali83. jL ji şi aceste honora sau officiolatus erau stipulate în documente ribmai io favoarea persoanelor care prezentau local preeminenţa ere-

■ !lt:.ră a proprietăţii pămiutului, din care decurgea dreptul de jude

cată asupra supuşilor. Hărăzirile de acest iei ale cnezatelor şi boero-

■ ajtelor, prin sublinierea mimai a unei laturi a lor, erau un mijloc de

a avita asimilarea deplină cu nobilitatea, cu toate că unele persoane

ncadrate astfel au putut ajunge nobili.

nr.5. CO.VCMZH

în lumina acestor consideraţii şi mărturii documentare analizate, socitatt-a românească iie apare cu o structură socială feudală relativ bhie conturată în perioada premergătoare ,şi contemporană procesului de agregare statală. Xici sub aspectul logicii istorice nu se putea să fie altfel, deoarece, după cum se ştie, clasa feudală creează statul medieval, care, la riudul său, îşi transformă apoi structurile feudale după propriile necesităţi. Pe de altă parte, clin acest punct de vedere, izvoarele documentare nu fac decît să confirme procesul adine de stratificare socială, reflectat pregnant de sursele narative şi arheologice, încă din secolele IX — X. Din rîndul membrilor clasei superioare în formare, desprinşi, majoritatea, din cadrul comunităţilor săteşti (cnezi, juzi, voievozi, jupani, potentes, maiores Icrrac etc), cnezii, conform izvoarelor narative şi documentare (atît de redacţie slavo — română cît şi latină), reprezintă tipul cel mai răspîndit pe întreg teritoriul românesc sau prototipul acestei feudalităţi prestatale şi statale timpurii. Termenul de jude (cu varianta muntenească judec), de origine latină, pare să fi fost copleşit în urma contactelor cu slavii de larga utilizare a termenului analog, preluat de la aceştia, deşi iniţial identitatea şi coexistenţa jude — cnez este evidentă, mai ales în lumina corespondenţei judecie — cnezat în Moldova. în Transilvania, termenul de jude pare să se fi perpetuat, dobîndind şi înţelesul de primar al satului, al oraşului, de membru al unui for de judecată, de fruntaş al nobilimii din comitate, însărcinat cu anumite atribuţii etc, sub influenţa folosirii latinei ca limbă cultă şi de cancelarie. Voievozii, aleşi adesea dintre cnezi (cum dovedeşte diploma ioanită sau situaţia Maramureşului) şi numiţi de români şi duci (singular ducă81), aveau în primul rînd atribuţii militare. Cuvîntul jupan, rar

" Ibidem, p. 136.

11 Cînd ungurii, după ce au intrat in Panonia (locuită de români ţi slavi), au ocupat cetatea Ung, au găsit acolo un comandant (,,comite") numit I^aborcj, căruia localnicii. In limba lor, îi spuneau duca (in lingua eorum duca vocabatur). Cf. G. Pop» I,isseanu, Izvoarele, p. 35, 85. Trebuie sâ fie vorba despre români, deoarece slavii iţi numeau comandanţii militari voievozi.

53
utilizat în general, a ajuns să-i denumească uneori, imediat după întemeierea statelor feudale româneşti independente, pe cei mai mari feudali, câteodată rudele domnului82. în Transilvania o parte dintre ene-zii care şi-au ctitorit lăcaşuri de cult ortodoxe s-au numit pe sine jupani, iar pe soţiile lor jupaniţe, în tablourile votive clin secolele XIV şi XV83. Dar cei mai mulţi, în situaţii similare, s-au denumit cnezi, Cnezirnea, ca realitate general — românească, reprezintă, in marea majoritate, pînă în veacul XV o clasă socială sau o pătură socială în curs de formare ca clasă feudală prestatală şi statală timpurie. Esenţa ei este unică, aşa cum unică este şi natura feudalismului în societatea românească. Mărturiile privind cnezimea, departe de d susţine ideea existenţei a trei forme ale feudalismului românesc, cui;:. s-a afirmat84, subliniază unitatea de structură a civilizaţiei noastre medievale, în ciuda unor particularităţi dezvoltate în urma evoluţiei statale separate (este cazul, cu precădere, al Transilvaniei)8'. Cum s-a văzut, în Ţara Românească, cnezii erau, în general, la început, membri ai clasei sociale a feudalilor, stăpini de pămînt şi de vecini, ale căror posesiuni, prin moşteniri repetate s-au divizat şi micşorat mereu, numele de cnez fiind transmis apoi tot mai multor urmaşi ai primului sau primilor proprietari. Din feudal, în secolele XIV" — XV — parţial XVI, cnezul de la sud de Carpaţi a ajuns să desemneze la sfîrşitul veacului XVI şi nuni tîrziu pe ţăranul liber, mic proprietar, ameninţat mereu cu rumânirea. Tot acum, tîrziu, în veacul XVII, acţiunea de eliberare din rumînie s-a numit tot mai des cnezire, ca o amintire a vechiului statut de prestanţă şi libertate al cnezilor. O dovadă a acestui statut este şi un document datat probabil la 1407, în care Mircea cel Bătrîn hotărăşte ca satele mănăstirii Tismana să nu poată fi de ocină şi de ohabă „nici unui cnez sau boier al domnie: sale"8H. Deci cnezul este pus înaintea boierului, în calitatea lui de vechi stăpîn de sate. Nici în Moldova, nimic nu contrazice calitatea de stăpîn a cnezului, înainte ca domnia să aşeze deasupra acestuia un nou proprietar cu hrisov, iar înţelesul teritorial al judeciilor care: se transformă în urice, alături de statutul de mici feudali al cnezilor români din Polonia, pledează în favoarea acestei calităţi. Formula „unde a fost" sau „unde este" cnez ori jude cutare nu o poate să aibă doar sensul de identificare a satelor87, din moment ce foştii sau actualii cnezi sînt arătaţi mereu în paralel şi în legătură cu noii stăpîni, impus* de domnie. Din cele mai multe documente pare să rezulte

"IX C. Giurescu, Ţara Romanească, p. 218-219.

"M. Porumb, Pictura romanească, p. 22—23.

*♦ II. H. Stahl, Controverse, p. 269.

" Şt. Paseu, Voievodatul, I —III, passiin.

" DIR. B. p. 52, nr. 36.

"Cum susţine H. H. Stahl, Controverse, p. 2)4—215.

54
i-ă vechi stăpîniri tradiţionale, obişnuielniee sînt puse faţă în faţă ca altele noi, oficializate de stat. Ca în orice ţară feudală, nici în Moldova, ilu statul a creat stăpînirea feudală. Insă statul a întărit ,şi a încadrat această stăpînire în noi rigori, pretinse de raporturile feudo-vasalice, domnul răsplătindu-şi cu moşii credincioşii (în dauna vechilor stăpîni) care, ca şi în Ţara Românească, se vor numi cel mai frecvent boieri. Dar amintirea calităţii social-economice superioare a enezilor se va perpetua şi la răsărit de Carpaţi. Astfel, soţiile de boieri se vor numi frecvent cncaghine în Moldova88, iar cronicarul Azarie afirmă într-un loc, gîndindu-se la boieri, eă doamna Ruxandra cu mii de binefaceri i-a cinstit pe cneji80. Desigur, în Ţara Românească şi Moldova multe sate au rămas libere, iiind locuite de moşneni şi de răzeşi în tot evul mediu şi, o parte, chiar în epoca modernă, structurile comunitare, de obşte păstrîndu-se nu numai aici, ei şi în satele aservite de către feudali, dar de nicăieri nu rezultă (ca şi în cazul satelor aservite din Transilvania) că în secolele XIV—XVI cnezii mai erau, ea ab initio, numai fruntaşi ai acestor comunităţi libere sau aservite. Dacă în Transilvania apar şi în această postură de fruntaşi ai satului aservit, cu statut de ţărani dependenţi sau de mici proprietari cu anumite atribuţii militare pe domeniile cetăţilor etc, faptul nu reprezintă o situaţie originară, ci o decădere şi o uzurpare a vechilor lor preeminenţe. Dovada este, cum s-a arătat, că acolo unde stăpînirea străină a pătruns tîrziu şi incomplet, cnezii au rămas ceea ce au fost înainte de impactul cu rigorile actului scris : stăpîni ereditari de pămîut şi de supuşi, după ce anterior se desprinseseră din rîndul acestor comunităţi care-i investiseră cu unele funcţii. în aceeaşi postură de stăpîni s-au menţinut şi în afara arcului carpatic, pînă cînd domnia, promo-vînd o nouă feudalitate, pentru care a fost consacrat numele de boier, a determinat disoluţia cnezimii, care, ca feudalitate prestatală, nu-şi mai avea locul în noile structuri. Desigur, mai ales în Moldova, desprinderea păturii feudale nu era generală, păstrîndu-se pînă tîrziu puternice structuri egalitare în ocoalele sau uniunile de obşti ale Cîm-pulungului, Tigheciului, Vrancei. Dar nu se poate admite, în preajma întemeierii, că aceste structuri erau unice şi că nu se ridicase o pătură socială suprapusă. în cadrul acesteia, un rol important, trebuie să fi avut cnezii. în afara arcului Carpaţilor, disoluţia cnezimii s-a produs mai rapid iu raport cu Transilvania, unde, în ciuda măsurilor de uniformizare preconizate de autorităţi, deosebirile etno — lingvistice şi confesionale au împiedicat derularea liniară a procesului. Cu toate că şi la sud şi răsărit de Carpaţi, instituţia statală a promovat o nouă feudalitate, adecvată noii etape din evoluţia orînduirii social — economice pe care o reprezenta, faptul s-a petrecut pe ace-

88 R. Rosetti, Despre originea, p. 166—169. 88 I. Bogdan, Cronicile, p. 147.

55
Jasi fond de civilizaţie, cu multe elemente de continuitate în rapor^ cu etapa prestatală. în Transih*ania, cucerirea arpadianâ a adu.' noi structuri feudale oficiale din afară, pe care, ulterior, dinastii.! angevină le-a întărit şi mai mult în rigorile lor. Asimilarea cnezimii româneşti cu noua feudalitate a statului s-a lovit aici şi de radicalele deosebiri confesionale şi etno-lingvistice. De la situaţia de cnez tk recunoscut sau admis tacit în cnezatul său piuă la situaţia de nobil s-a trecut prin eîteva faze intermediare: cnez confirmat, cnez tm biî, nobil român (nobiLs valaclti). C\. i care n-au ace. plat sacrificiile pretinse de acest „eursus honorum" ori nu s-au putut înscrie pe- ': iectoria lui din cauza suprapunerii feudalităţii străine, fie ea au i n cut munţii iii ţările româneşti rămase libere, cum au făcut Bogdan lin Cuhea (cu ai săi) sau alţii din Făgăraş, fie că au coborit pe se ira socială, jună la treapta de supus. In toate cele trei ţări române, Jiu punctul de vedere al .statutului său de feudalitate pre-statală, eneziaiea urmează un proces de disoluţie, de destrămare. Pentru cei care acced spre nobilitate şi boierie, disoluţia înseamnă ascendenţă pe scara socială la rangul de feudalitate oficial recunoscută, deşi statutul ce lor mai mulţi va fi de feudalitate mica şi mijlocie. Pentru ceilalţi disoluţia marchează ireversibil decăderea. Xu există enezi de îi; haţegan, maramureşan sau muntenesc8", aşa după cum enezii nu au fost nici colonizatori de oameni sau întemeietori de sate în esenţa lor, cum s-a afirmat uneori tendenţios, făeîndu-se şi o apropiere ue justificată între cuezi şi sculteţii (Schtiltheisscn) germani (şefi ai colo niştilor germani stabiliţi în l ngaria şi Polonia)91. Dacă uneori au cop ■ dus acţiuni de roire a satelor, faptul acesta ne apare ca derivat sau secundar in raport cu statutul lor esenţial, Aceste acţiuni de rom sau de repopulare a unor sate ori de creştere a numărului locuitorilor unor aşezări sînt aspecte fireşti în toată lumeţi medievală : ele s-au petrecut în cazul nostru în interiorul spaţiului locuit de români sau. în imediata lui apropiere (de aceea, credem că, datorită interpr 'fă rilor ce se pot da, termenii de colonizare sau, mai ales, de emigrare sînt nepotriviţi) şi nu din aceste acţiuni decurge, în esenţă, calitatea de stăpîn a diezului. K drept, că, uneori, prin asemenea, acte, pentru care obţineau adesea acordul oficialităţii, enezii îşi sporeau posesiunile şi obţineau anumite avantaje, pe care le aveau, de altfel. în mare parte şi în satele lor stăpînite din vechime.

In concluzie se poate afirma că cnezimea românească, desprinsă dm cadrul comunităţilor săteşti în urma unui îndelungat proces de diferenţiere de avere şi apoi socială, proces care era în plină desfăşurare Ia începutul mileniului al doilea (dacă acei cancsi, pomeniţi de

50

" Şt. Pascu, Voievodatul, III, p. 'A72.

n D. Gr. Pleşia, La nobtesse, p. 189 190, nota II.
Rogenus, ar ii fost ideatici cu cnezii, atunci c- semnificativ faptul că acest călugăr italian ii numeşte miuorcs şi işti domini92}, este iacă ia veacurile XIV şi XV, în ceri mai mare parte, o clasă socială feudală îa români, aflată pe calea aaor importante transformări şi diferenţieri, care se vor accentua în veacurile următoare"3. în ciuda acestui i] t, ca o dovadă a trăiniciei cnezimii şi a instituţiilor legate de ea, numele de enez şi realitatea, pe care el o exprimă îşi prelungeşte existenţa ii: Transilvania pîaă la începutul veacului XIX"1, ca un simbol al străvechiului său statut de libertate românească.