Ioan lăCĂTUŞU

Provocări, oportunităţi şi perspective de supravieţuire.
A. Aspecte specifice ale convieţuirii interetnice, izvorâte din raportul inversat majoritate-minoritate, existent în judeţele Covasna şi Harghita.

În localităţile monoetnice româneşti din întreaga ţară, inclusiv cele din judeţele Covasna şi Harghita, locuitorii formează, de regulă, comunităţi omogene din punct de vedere lingvistic, cultural şi, în majoritatea cazurilor, confesional. În calitate de cetăţeni ai localităţii ei îşi achită obligaţiile cetăţeneşti ce le revin (de la plata impozitelor şi taxelor, până la paza obştească, întreţinerea şi buna gospodărire a aşezării ş.a.).

Conducerea localităţii, prin consilierii aleşi şi funcţionarii publici asigură pentru toţi cetăţenii satisfacerea principalelor trebuinţe, interese şi aspiraţii ale acestora, inclusiv cele identitare - învăţământ, cultură, spiritualitate. Activitatea instituţiilor locale - Biserică, şcoală, cămine culturale, biblioteci ş.a. - este completată de societatea civilă, care prin programele şi proiectele promovate de ONG-uri (singure, sau în parteneriat cu instituţiile locale şi judeţene), caută să pună în valoare, în primul rând, ceea ce este specific şi reprezentativ pentru patrimoniul cultural-spiritual local, moştenit de la înaintaşi.

La fel se întâmplă şi în localităţile monoetnice maghiare, unde condiţia de minoritar este estompată de existenţa unei concentrări de populaţie de aceeaşi etnie, comunitatea fiind capabilă, prin intermediul cadrului legislativ şi instituţional românesc, prin autoorganizare comunitară şi cu sprijinul statului ungar, să-şi păstreze şi să-şi afirme identitatea lingvistică, culturală şi confesională specifică.

În localităţile etnic mixte, din ţară şi din zonă, în care ponderea etnicilor este aproximativ egală, interesele generale cetăţeneşti sunt soluţionate la fel ca şi în localităţile monoetnice, iar cele identitare specifice fiecărei etnii, într-un mod aparte. În aceste localităţi există, de regulă, posibilitatea unei reprezentări echitabile a tuturor etniilor în conducerea locală, având loc o monitorizare reciprocă şi un spirit de competiţie interetnică privind accesul la resursele locale, desfăşurarea vieţii economice, culturale şi comunitare, prezenţa în spaţiu public, afirmarea valorilor reprezentative ale fiecărei etnii.

O serie de cercetări sociologice realizate în zonă au pus în evidenţă faptul că, în localităţile etnic mixte din judeţele Covasna şi Harghita, cu populaţie maghiară numeric majoritară, în care există comunităţi româneşti reduse numeric, interesele generale cetăţeneşti ale românilor de aici sunt soluţionate la fel ca şi a celorlalţi locuitori ai aşezării, iar cele identitare specifice, în majoritatea cazurilor nu-şi găsesc o rezolvare corespunzătoare. (Lăcătuşu, 2002)

În cazurile similare din localităţi aflate în afara ţării, românii, având statutul de minoritate, beneficiază (sau ar trebui să beneficieze) de cadrul legislativ şi instituţional necesar prezervării şi afirmării identităţii lingvistice, culturale şi confesionale. În situaţiile asemănătoare, existente în celelalte judeţe ale ţări, unde populaţia românească este majoritară la nivelul judeţului (ex. jud. Braşov), populaţia minoritară la nivel naţional, dar numeric majoritară la nivelul unor localităţi, manifestă grija cuvenită pentru prezervarea identităţii populaţiei româneşti.

În comunităţile româneşti cu un număr mic de membri din localităţile etnic mixte din judeţele Covasna şi Harghita, românii au probleme cu şcolarizarea copiilor în limba română, cu asigurarea asistenţei religioase, cu reprezentarea în organele administraţiei locale, ei fiind marginalizaţi, de cele mai multe ori, în mod deliberat. Cei care încearcă “să ridice glasul” se confruntă cu presiuni, ameninţări, şicane, fiind expuşi riscului de a fi etichetaţi “naţionalişti”. De obicei se urmăreşte discreditarea puţinilor lideri români cunoscuţi pentru activitatea lor pe linia afirmării identităţii naţionale. În aceste condiţii, majoritatea membrilor comunităţilor româneşti reduse numeric adoptă o “strategie de supravieţuire” care presupune eliminarea oricăror urme de viaţă naţională.

Pe lângă comunităţile româneşti constituite ca atare, grupate în jurul unor biserici proprii, în majoritatea localităţilor monoetnice maghiare din cele două judeţe există mici grupuri de români, alcătuite din câteva familii (unele etnic mixte), cât şi români care trăiesc izolaţi. Majoritatea acestora sunt “integraţi” lingvistic şi cultural în comunităţile maghiare din localităţile în care trăiesc. La fel ca şi în cazul românilor din Ungaria, în multe localităţi din judeţele Covasna şi Harghita, în care maghiarii deţin ponderi însemnate în totalul populaţiei, membrii micilor comunităţi româneşti suferă încă de “complexul de a fi român”. Dintre cauzele unei asemenea stări de fapt enumerăm: atitudinea refractară faţă de alteritate din partea maghiară, lipsa solidarităţii românilor din zonă şi din ţară cu membrii acestor mici comunităţi şi nu în ultimul rând slăbirea suportului comunitar al populaţiei româneşti din aceste localităţi. (Bădescu, Ilie, 2002). ONG-urile româneşti nu reuşesc să polarizeze atenţia conaţionalilor, micşorându-şi aderenţa în rândurile populaţiei de condiţie mijlocie, care reprezintă segmentul majoritar, mai ales în localităţile rurale.

Trecând în revistă problemele actuale cu care se confruntă comunităţile româneşti din Covasna şi Harghita, Ioan Roman enumeră câteva dimensiuni negative ale vieţii comunitare româneşti din arealul menţionat: pierderea conştiinţei identităţii naţionale prin renunţarea la limbă şi la tradiţii (îndeosebi a românilor din localităţile etnic-mixte); amplificarea discriminărilor obiective-derivate din statutul de minoritate numerică şi din lipsa unei politici coerente a guvernelor româneşti de după 1989; dispersia energiilor pozitive ale comunităţii româneşti pe obiective individuale, ceea ce conduce la existenţa în sine în locul existenţei pentru sine; atomizarea idealurilor prin fixarea unor obiective mărunte, uşor de atins, care “să nu deranjeze”, de cele mai multe ori idilic-sămănătoriste, care nu contribuie cu nimic la îmbunătăţirea stării economice a membrilor comunităţii; sustragerea profesorilor şi a intelectualităţii tehnice româneşti din oraşe şi declinarea preocupărilor privind interesele comunitare şi naţionale; limitarea activităţii preoţilor numai la programul liturgic şi neimplicarea în mobilizarea credincioşilor la schimbarea stării de lucruri necorespunzătoare în care se complac; lipsa exerciţiului democratic care face ca majoritatea cetăţenilor de etnie română din zonă să nu ştie să ceară administraţiei să-i satisfacă cerinţele existenţei normale, iar dacă aceasta nu o face, să-i ceară socoteală; gestionarea defectuoasă, chiar neştiinţa exploatării statutului de minoritate; incapacitatea societăţii civile româneşti de a gestiona drepturile şi libertăţile oferite de legile proprii şi documentele internaţionale la care a aderat România. (Roman, 2001)

Din cercetarea noastră a rezultat că, în ultimele două secole, românii din fostele scaune secuieşti şi-au construit, şi le-a fost indus, un mod specific de supravieţuire, un comportament adecvat convieţuirii cu majoritatea locală maghiară, caracterizat prin: cunoaşterea limbii maghiare, întreţinerea unor relaţii bune cu instituţiile şi personalităţile administraţiei locale, practicarea unui discurs şi a unui comportament “moderat” de afirmare a identităţii româneşti, compromisuri şi concesii făcute, în numele bunei convieţuirii. Activismul redus al românilor din comunităţile mici şi-a pus amprenta şi asupra capacităţii lor de a întreprinde acţiuni eficiente pentru susţinerea propriilor interese identitare, sporindu-le vulnerabilitatea la procesul de maghiarizare. La nivelul memoriei colective, sunt prezente actele de maximă intoleranţă din anii 1944-1945, 1956, 1989-1990, ele reprezentând “cicatrici nevindecate”, ce exercită o adevărată “teroare a istoriei”. Ne aflăm deci, în faţa unei “românităţi rănite” care are nevoie urgentă de un “tratament adecvat” pentru însănătoşirea ei. Pentru reuşita muncii “medicilor de familie” din zonă este nevoie de sprijinul calificat, competenţa şi autoritatea “medicilor” de la Bucureşti. (Lăcătuşu, 2002)

B. Câteva provocări ce aşteaptă o gestionare corespunzătoare şi soluţii durabile: