Ioan lăCĂTUŞU

Autonomia “Ţinutului Secuiesc”, la care astăzi se face atât de insistent trimitere, a fost, înainte de Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, doar simplă organizare administrativă pe scaune, apoi pe comitate. Secuii nu au avut niciodată o autonomie şi o autoadministraţie în regiunea locuită preponderent de ei, aşa cum au avut saşii.

În epoca “luminii”, Curtea de la Viena a vrut să desfiinţeze privilegiile secuimii şi astfel în 1764, după înăbuşirea în sânge a răscoalei din Siculeni-Ciuc, a trecut cu forţa la organizarea regimentelor grănicereşti din Ciuc şi Trei Scaune. Din cauza opresaliilor, mulţi secui s-au refugiat în Moldova, stabilindu-se mai ales în satele catolice.

După înfrângerea Revoluţiei de la 1848-1849, vechea formă de organizare administrativ-teritorială a ţării, Scaunele- care nu presupunea o autonomie politică şi administrativă-, a fost desfiinţată, instaurându-se timp de aproape 5 ani stare de asediu şi o administraţie militară, care a durat până la 4 iunie 1850, când teritorial Transilvania a fost împărţită în 10 Prefecturi, secuii fiind înglobaţi în Prefectura Odorhei, cuprinzând o populaţie de 174.127 locuitori din 200 de localităţi. În 1860 s-au reînfiinţat vechile Scaune, dar restauraţia a durat puţin, deoarece după dualismul austro-ungar, prin Legea XXXIII din 1876, teritoriul Transilvaniei a fost reorganizat în Comitate (judeţe), pe teritoriul Secuimii luând fiinţă Comitatele Mureş, Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune.

Un alt argument folosit de către cei care astăzi susţin autonomia “Ţinutului Secuiesc”, îl constitue existenţa în zonă a unui “bloc compact” de populaţie de etnie maghiară. O analiză atentă a evoluţiei demografice evidenţiază faptul că un asemenea bloc compact nu a existat şi nu există. În timpul pretinsei autonomii, dar şi după aceea, după cum s-a mai arătat, în zonă a avut loc un intens proces de asimilare etnică, prin maghiarizare, care a cuprins deopotrivă atât pe români, cât şi pe ţigani, evrei, armeni, germani.

În ceea ce-i priveşte pe români, procesul de secuizare a lor s-a produs de-a lungul secolelor lent, pe cale paşnică şi naturală, dar au existat şi presiuni şi constrângeri de natură etnică şi confesională, cum au existat şi momente de constrângere, de trecere forţată a românilor vorbitori de limbă maghiară din satele etnic mixte la religii de expresie maghiară. Cronologic, aceste momente de maximă intoleranţă faţă de confesiunea şi etnia românilor din “Secuime” au avut loc după cum urmează: anii 1848/1849, toamna anului 1916 (după retragerea Armatei române din Ardeal), lunile ce au urmat retragerii administraţiei româneşti; anii care au urmat după Dictatul de la Viena (1940-1944), perioada de după instalarea administraţiei Comisiei aliate de Control (noiembrie 1944-martie 1945), primăvara anului 1990. Prezente în memoria colectivă a românilor din Covasna şi Harghita, aceste momente reprezintă, o “piatră grea” a convieţuirii interetnice, manifestându-se ca o adevărată “teroare a istoriei.” (Pătrunjel, 1999 )

Dacă la nivel comunitar, pe lungi perioade istorice se poate constata dominanţa toleranţei şi coabitării în termenii similitudinilor şi complementarităţilor, la nivelul elitelor politice, cu intensităţi şi variabilităţi istorice se poate constata modelul cultural-politic divergent, resuscitat periodic şi reconfigurat societal în mentalul colectiv de către unele elite politice şi intelectuale maghiare.

Din cercetările noastre, rezultă că există o diferenţă esenţială dintre comportarea majorităţii românilor faţă de maghiari şi cea a majorităţii maghiarilor faţă de români, în momentele de schimbare a apartenenţei de la un stat la altul, sau de regim politic. Astfel, momentele Unirii din 1918, cel al revenirii Ardealului de Nord la Patria mamă din 1944, nu au fost însoţite de acte de răzbunare ale românilor la adresa maghiarilor, pentru suferinţele şi umilinţele reale trăite “sub stăpânire maghiară”. Aceste evenimente, resimţite atât de dureros de maghiari, în plan simbolic şi cel al psihologiei colective, au fost indiscutabil urmate de anumite greşeli şi excese în gestionarea de către autorităţile româneşti a unei zone cu o populaţie maghiară numeric majoritară. Dar, la nivelul comunităţilor locale, românii nu au comis acte de violenţă asupra persoanelor sau instituţiilor identitare maghiare. Nu a fost dărâmată nici o biserică maghiară, nu au avut loc expulzări, deportări, acte de tortură ş.a. În schimb, aşa cum s-a arătat, evenimentele ce au urmat Dictatului de la Viena (septembrie 1940), instalării administraţiei sovietice (noiembrie 1944) şi revoluţiei din decembrie 1989, au fost însoţite de acte de o maximă intoleranţă faţă de români şi românitate, urmate de adevărate epurări etnice.

Cele mai mari şi dramatice schimbări produse în configuraţia etnică şi confesională a românilor din zonă au avut loc după Dictatul de la Viena, din septembrie 1940. Prin arestări, maltratări, terorizări şi expulzări forţate de populaţie, însoţite şi de măsuri de convertire şi trecere de la religia ortodoxă şi greco-catolică, la alte confesiuni de expresie maghiară, numărul românilor a fost atunci drastic diminuat, producându-se o adevărată “purificare etnică” a “ţinutului secuiesc”.

Aşa stând lucrurile, se poate aprecia că zona este un “melting pot” (creuzet), în care mai multe etnii au fost asimilate de către cea maghiară. Şi astăzi, realitatea etno-demografică din judeţele Covasna şi Harghita este departe de imaginea unui grup etnic compact. În cele două judeţe există un număr însemnat de persoane cu dublă ascendenţă identitară (provenite din familii etnic mixte), grupuri cu apartenenţă controversată (cel mai numeros fiind format din ţigani) ş.a.

La acestea mai trebuie adăugată concluzia cercetărilor recente conform căreia, cultura maghiară din zonă este puţin deschisă la interschimburi culturale reciproce, puţin permisivă şi ospitalieră faţă de nevoia celorlalţi de a-şi prezerva şi afirma propria identitate pe care o apreciază ca pe o ameninţare la identitatea maghiară. (Cobianu-Băcanu, 2000)

După ce a trebuit să renunţe la poziţia dominantă ca urmare a destrămării monarhiei austro-ungare şi formării României Mari, liderii maghiarilor din acest spaţiu au avut şi au dificultăţi să accepte noua poziţie de minoritate, continuând să lupte pentru menţinerea sau recâştigarea privilegiilor şi poziţiilor lor dominante. Aşa au procedat, după instaurarea comunismului când, cu sprijinul lui Stalin au reuşit să înfiinţeze Regiunea Autonomă Maghiară, “experiment socialist” de tristă amintire pentru români.