Ioan PÂnzaru

7. REŢELE INTERNAŢIONALE EUROPENE DE ASIGURARE A CALITĂŢII

Raţiunea de a fi a reţelelor internaţionale este aceea că o mai bună cunoaştere a metodelor de acreditare şi de asigurare a calităţii este de natură să ducă la o mai bună recunoaştere reciprocă a titlurilor şi calificărilor. Pe cînd în teorie această recunoaştere ar trebui să fie neîngrădită, în conformitate cu numeroasele acorduri internaţionale care au sancţionat-o¹⁰⁴, în practică există încă multe universităţi unde se ignoră cadrul legal al recunoaşterii diplomelor şi perioadelor de studii. Recunoaşterea în bloc a diplomelor emise de instituţiile de învăţămînt superior ale unui stat este o metodă care n-ar fi recomandată nici de însuşi statul respectiv, deoarece fiecare ţară are probleme cu instituţii care emit diplome a căror valoare în planul competenţelor absolvenţilor lasă loc la dubii. Ar trebui emise liste de instituţii şi de programe de studii care pot fi recunoscute, şi aceasta este chiar munca agenţiilor de acreditare şi de asigurarea calităţii.

În general orice reţea de recunoaştere a diplomelor suferă datorită faptului că în ansamblu credibilitatea ei nu este mai mare decît aceea a sistemului educaţional celui mai puţin credibil dintre cele incluse. De aici o tendinţă spre exclusivism a unor ţări cu standarde ridicate, ceea ce întîrzie realizarea idealului mobilităţii profesionale şi educaţionale în Europa.

Unele reţele au o bază regională, cum este reţeaua agenţiilor de calitate ale ţărilor nordice, reţeaua agenţiilor de acreditare şi calitate din Europa Centrală şi de Est, sau Comitetul de coordonare a învăţămîntului superior din satele baltice. Între guvernele ţărilor baltice s-a încheiat în anul 2000 un acord de recunoaştere regională a diplomelor pentru cele trei cicluri de studii, constituindu-se astfel un Spaţiu baltic al învăţămîntului superior.

Schimburi frecvente între agenţii, cunoaşterea şi diseminarea criteriilor şi procedurilor duc la unificarea concepţiilor despre calitatea învăţămîntului superior şi la adaptarea acestora la diferitele tipuri de instituţii care există în regiune. În această direcţie ţările nordice au obţinut un succes remarcabil, întrucît recunoaşterea reciprocă a titlurilor şi calificărilor este foarte înaintată.

Un alt motiv pentru care se formează reţele de agenţii de calitate este şi acela că relaţiile dintre ele pornesc de la o recunoaştere reciprocă şi duc la o acreditare reciprocă. Într-adevăr, o agenţie de acreditare ar trebui acreditată, pentru a se certifica pertinenţa, obiectivitatea şi echitatea procedurilor ei. Misiunea aceasta înaltă ar putea reveni ministerului naţional de resort, cu inconvenientele evidente, ori unui for internaţional (ceea ce ar pune probleme de suveranitate, educaţia fiind în domeniul privilegiilor regaliene), ori unei reţele de agenţii. Validitatea unui proces de recunoaştere reciprocă a agenţiilor nu este foarte evidentă, totuşi constituie o metodă practică, ce duce la rezultate bune dacă este lăsată să funcţioneze suficient timp. Este însă de văzut dacă recunoaşterea agenţiilor este bine să se facă după un model de grup sau după un model în perechi. Astfel, Comitetul de acreditare ungar a fost evaluat de către Institutul danez pentru evaluare (EVA) şi reciproc, componenta pentru învăţămînt superior a EVA a fost evaluată de către Comitetul ungar. Comisia franceză a titlurilor de inginer a făcut un acord de recunoaştere reciprocă a titlurilor cu Consiliul canadian al inginerilor în 1999.

O altă opţiune ar fi adaptarea unui standard internaţional de calitate cum este ISO. Adaptarea însăşi trebuie însă făcută de echipe de experţi, ceea ce se şi întîmplă la scară naţională. O adaptare a ISO la învăţămîntul superior european (care ar trebui făcută de o echipă internaţională), avînd în vedere diversitatea acestuia şi procesul de convergenţă aflat în curs, nu este însă deocamdată o temă foarte actuală.

Recunoaşterea reciprocă a două agenţii de acreditare şi asigurare a calităţii aduce după sine recunoaşterea tuturor diplomelor şi titlurilor de studii emise de programele acreditate în cele două ţări. Deşi metodologia pentru a se atinge acest obiectiv lipseşte încă, patru dintre ţările nordice (fără Islanda) au lansat un proiect de recunoaştere reciprocă¹⁰⁵ cu propuneri concrete în acest sens, pornind de la criteriile ENQA. Proiectul a hotărît să nu redacteze un raport referitor la practicile celor patru agenţii.