Ioan PÂnzaru

2. MANAGEMENTUL CALITĂŢII ÎN INSTITUŢIILE DE ÎNVĂŢĂMÎNT SUPERIOR

O universitate, prin tradiţie, este o instituţie în care toate procesele care au loc se petrec la parametrii cei mai înalţi de calitate, deoarece aici sunt formaţi tinerii care vor duce mai departe dezvoltarea ţării, iar ei trebuie să primească exemplele cele mai bune de practici şi proceduri. Din nefericire, instituţiile actuale de învăţămînt superior nu mai sunt la înălţimea tradiţiei (dacă au fost vreodată). În afară de gestiunea academică, finalizată prin eliberarea diplomei, şi care constituie deci un aspect crucial al funcţionării universităţii, deoarece iregularităţile nu numai că sunt sacţionate prin legea penală, ci duc la un dubiu general asupra calificărilor profesionale, cu pagube atît private cît şi publice – serviciile învăţămîntului superior nu se disting prin vreo calitate deosebită. Universitatea ca administraţie este mediocră.

Este ceva paradoxal în a vedea că serviciile tehnice ale unei universităţi tehnice nu sunt la înălţimea unei firme de mărime medie, că imaginea publică a unei universităţi umaniste este lăsată la voia întîmplării, sau că asistenţa de sănătate oferită studenţilor de la Medicină nu este întotdeauna de nivel excepţional. În multe universităţi, echipamentele folosite pentru formare nu ating nivelul dotărilor dintr-o întreprindere comercială importantă, cazarea studenţilor se află adesea sub standardele minime ale industriei hoteliere, asistenţa juridică este sumară chiar dacă există o catedră de drept, iar managementul lasă de dorit, chiar dacă există o catedră de management. De fapt, profesorii le explică tinerilor cum trebuie să se petreacă lucrurile, dar nu le şi arată printr-un exemplu real. În aceste condiţii, se pune desigur întrebarea ce vor învăţa studenţii să facă în exerciţiul meseriei, dacă profesorii lor n-au fost în stare să le arate în propria instituţie cum trebuie să se petreacă lucrurile într-o organizaţie bine condusă.

Acest dubiu, care priveşte o problemă crucială pentru dezvoltarea unei societăţi în epoca globalizării şi a economiei propulsate de cunoştinţe, nu se punea în societatea primei jumătăţi a secolului al XX-lea, în care universitatea rămînea legată de profesiile liberale: notar, avocat, medic, farmacist. În 1910, dotarea facultăţilor de medicină sau de ştiinţe ilustra nivelul mondial de vîrf. Tehnologizarea societăţii, şi apoi revoluţia managerială din anii 50 a determinat o reorientare a instituţiilor de învăţămînt superior spre o nouă gamă de profesiuni. Creşterea productivităţii muncii a adus după sine necesitatea formării (training) în întreprindere, deoarece cunoştinţele practice capătă o valoare esenţială. Atît timp cît studentul învăţa în facultate teoria unei activităţi, iar aplicarea ei era o activitate în mare măsură euristică sau creatoare (situaţia tipică a inginerului antreprenor care produce şi vinde un dispozitiv desenat de el, sau a profesorului care-şi produce propriul curs), universitatea îşi putea păstra orientarea dată de Humboldt, Monge şi Laplace sub influenţa Luminilor. De cînd însă activităţile industriale şi comerciale sunt reglate la parametri foarte înalţi, sub presiunea concurenţei şi sub îndrumarea unor consultanţi profesionişti, proaspătul absolvent al universităţii teoretice nu mai este decît o materie primă care trebuie fasonată de firmă pe cheltuială de timp şi de bani. Firmele sunt obligate să se înzestreze cu un management al calităţii şi să răspundă unor specificaţii legale din ce în ce mai minuţioase. Absolvenţii angajaţi aud adeseori prima dată de rigorile asigurării calităţii, deoarece universităţile din care provin nu cunoşteau asemenea mecanisme. Ei trebuie formaţi de firmă, mai puţin în termeni de cunoştinţe, cît în termeni de atitudine, orientare şi valori.

Lucrul este valabil şi pentru profesiile didactice. Acum o sută de ani, un profesor de liceu era văzut ca matematician, literat, naturalist. Astăzi el trebuie să rezolve multe probleme de o natură mai degrabă psihologică şi pur pedagogică: sensibilizarea elevilor la ştiinţă şi la cultură, educaţia lor sexuală, prevenirea HIV şi SIDA, combaterea excluziunii sociale, egalitatea sexelor, cetăţenia europeană, globalizarea etc. Formarea profesorilor rămîne în multe ţări în urma acestor misiuni, iar instrumentul prin care se transmite această întîrziere (mai mult sau mai puţin voluntar) sunt universităţile.

Ceea ce deosebeşte o universitate de orice alt ofertant de educaţie este complementaritatea formării cu cercetarea. Universităţile sunt locuri unde ştiinţa este produsă, difuzată şi reînnoită. Această poziţie metasistemică a universităţii face ca ei să nu i se poată aplica o evaluare tranzitivă, în care instituţia să joace rolul de obiect supus judecăţii. De fapt, universitatea este chiar locul în care se evaluează validitatea cadrelor judecăţii. Prin urmare, procesul educativ de tip academic trebuie să aibă o dimensiune reflexivă. Cu toate defectele sale, peer review este principalul instrument al evaluării universitare. În Japonia, de pildă, asigurarea calităţii este considerată o funcţie a fiecărei instituţii de învăţămînt superior⁵³. Fiecare universitate îşi stabileşte propriile obiective în ce priveşte educaţia, cercetarea şi serviciile sociale. Universităţile de stat întocmesc un raport anual de evaluare pe care îl trimit NIAD, care îl dă publicităţii după analiză.

În termenii Recomandării Consiliului Europei din 24 septembrie 1998 privind cooperarea europeană în domeniul asigurării calităţii în învăţămîntul superior (98/561/EC), universităţile sunt încurajate să-şi creeze propriile mecanisme interne de asigurare a calităţii, între altele şi pentru a oferi o întemeiere pentru evaluarea externă. Vom urmări în cele ce urmează cîteva caracteristici ale proceselor de management al calităţii din majoritatea ţărilor europene.

Austria

Cele 22 de universităţi austriece sunt evaluate de către Agenţia austriacă pentru evaluarea calităţii. Ele nu trebuie neapărat să se acrediteze, nici la nivel instituţional nici la acela al programului de studii, dar sunt obligate să aibă un sistem intern de management al calităţii. Începînd cu 2007, fiecare universitate va semna un contract de performanţă cu Ministerul Educaţiei, pentru o perioadă de 3 ani, prin care-şi va lua obligaţia să conducă evaluări interne şi externe.

Evaluarea celor 19 instituţiilor vocaţionale, Fachhochschulen (FH), se face de către FHR (Fachhochschulrat, consiliul FH), ducînd la acreditare pe o perioadă de 5 ani. Pentru reacreditare, va fi necesară o evaluare condusă de către o agenţie independentă. Înainte de pregătirea oricărui raport de autoevaluare către FHR se consideră indispensabil ca fiecare instituţie să-şi implementeze propriul sistem intern de management al calităţii, care trebuie să fie deja instituit şi documentat. De altfel, raportul de autoevaluare este elaborat chiar de echipa de management al calităţii din instituţie.

În vederea acreditării unui program de studii, se constituie mai întîi o echipă de dezvoltare formată din minimum patru cadre didactice, dintre care două trebuie să aibă Habilitation⁵⁴, iar două o experienţă profesională în domeniul pentru care se vor pregăti absolvenţii programului. Dacă programul va fi acreditat, acestea vor face parte din echipa de predare.

Echipa va începe prin a descrie amănunţit domeniul profesional vizat. Cerinţele profesionale vor fi prezentate sub forma unui profil al calificării, pe care absolvenţii îl vor dobîndi pentru a îndeplini sarcinile la locul de muncă la un nivel de competenţă adecvat învăţămîntului superior. În planul de învăţămînt se va detalia contribuţia fiecărei discipline la realizarea profilului profesional.

Echipa de dezvoltare poate sau nu să facă parte din comisia de calitate. Aceasta din urmă conduce evaluări anuale de către studenţi ale programului de studiu.