Ioan Ramurean Si Milan Sesam

Dintre icoanele miraculoase pomenim îndeosebi la Athos şi în Rusia multe variante dedicate Maicii Domnului precum: Maica Domnului de la Ivir; Cea cu trei mâini, Cea cu Pruncul; Cea mai largă decât cerurile; Maica Domnului din Kazan; Maica Domnului din Vladimir; Maica Domnului de la Neamţu etc.; foarte populari au devenit Sf. Nicolae, Sf. Pan-telimon, Sf. Spiridon, şi alţii, ale căror moaşte se aduceau adeseori şi în nordul Dunării în vreme de ciumă sau de alte primejdii pentru izbăvire şi ajutor. Poporul credea profund în Dumnezeu, mergea în pelerinaj la Locurile Sfinte de la Ierusalim, Sinai, Athos, Peşterile Kievului etc. A existat o bogată tradiţie a pelerinajelor individuale, nu colective, cum arată vechile documente slave sau greceşti.

Desigur, viaţa morală a popoarelor ortodoxe şi-a avut şi părţile ei întunecate. Lipsa unei discipline mai severe e scoasă în evidenţă de cronicile bizantine şi ruseşti, care descriu multe lupte fratricide, răpiri, ucideri, viaţă desfrânată, ş.a., mai ales în centrele mari, în Bizanţ, Te-salonic, Kiev, Moscova, Novgorod etc. Poporul respecta mai mult pre-scripţiunile morale, dar era în schimb ispitit de credinţe deşarte, de vrăjitorie, magie, superstiţii, apoi de beţie, furt, comerţ cu sclavi şi alte obiceiuri păgâne, nu numai în unele părţi ale Rusiei, unde creştinismul încă nu se răspândise temeinic în această perioadă, ci cam peste tot. Potrivit temperamentului şi lipsei de cultură mai deosebite a înflorit formalismul şi ritualismul. Pentru mulţi, dar mai ales pentru monahi, evlavia se reducea la repetarea permanentă a rugăciunii minţii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fii milostiv mie păcătosul”, în Bizanţ se ducea o viaţă rafinată, plină de lux şi de plăceri. Grecii, simţindu-se superiori din punct de vedere cultural, dispreţuiau 3e celelalte popoare, căutând să exploateze prin politică abilă adeseori: hiar şi unele Biserici ortodoxe.

Dar este de subliniat şi faptul că în întreg Imperiul bizantin şi în: elelalte ţări ortodoxe, în care s-a imprimat pecetea influenţei bizan-ine, poporul credincios s-a format şi a rămas mai evlavios, cu o Biserică nai democrată, deci mai aproape de popor decât a fost Biserica papală, ată de ce, jugul de 250 de ani al tătarilor peste creştinii ruşi (240- t80), deşi a lăsat urme nefaste în viaţa religioasă a lor – întocmai ca i convieţuirea cu mahomedanii: diferitele imoralităţi – totuşi, în >ofida tuturor grelelor încercări prin care a trecut poporul credincios, îiserica ortodoxă a fost singura care a ştiut să-1 mângâie. Figuri ca! F. Sava (f 1236) la sârbi, sau Sf. Serghie de la Radonej (f 1390) pentru uşi, rămân adânc întipărite în mintea şi în inima popoarelor lor. Evlavia rtodoxă a rodit multe fapte de binefacere, începând de la spitalele imperiale de genul celui făcut de Ioan II Comnen (1118-1143) lj mânăstirea Pantocrator din Constantinopol şi până la bolniţele mân^ rilor Deceani, Bacikova, Cozia şi ale celor de la Athos etc.

— J a nu mai vorbi de întreaga operă de ridicare şi restaurare a mânăstir de la Sfintele Locuri. 1

Putem spune că perioada aceasta cunoaşte o îmbogăţire a cult cu multe obiceiuri creştine: serbări de hramuri, frumosul obicei „sla sau serbarea patronului familiei, completarea slujbei litiei de patriai Philotheos Kokkinos (f 1376), sfeştanii la câmp şi locuinţe, pomei pentru morţi ş.a. In Evul mediu s-a făcut şi completarea celor pa posturi (canonistul Teodor Balsamon (f 1205) şi sinoadele locale 1 amănunte în această privinţă) şi fixarea normelor de executare a cân rilor bisericeşti; mulţimea imnografilor din perioada aceasta^ ca ş cJntăreţilor explică bogăţia şi fineţea muzicii uneori apropiate de me diile populare, care au ştiut să mângâie şi să lege atât de strâns sufla credincioşilor de Biserica lor.

B. În Apus. Epoca de linişte prin care a trecut în acest timp Iun apuseană a permis o dezvoltare mai favorabilă a cultului decât în 1 sărit, cel puţin în privinţa bogăţiei de forme şi a proporţiilor, mai măr şi mai spectaculoase.

În privinţa textului Liturghiei, înregistrăm în acest timp în Aj o înlăturare sistematică a vechilor şi venerabilelor liturghii locale: a broziană, galicană, mozarabică şi britanică. Înlăturarea lor şi înlocuij cu „niissa romană” nu s-a putut face însă deplin şi nici fără pro te sou reacţii, căci de pildă Liturghia ambroziană era răspândită prin se< lele XIII, XIV până la nord de Alpi, la Augsburg şi Praga, iar în seco ai XVI-lea reuşita reformelor arhiepiscopului milanez Carol Borrorr (1538-1584) se datoreşte în mare parte restaurării vechii Liturg: ambroziene.

Din culmea autorităţii de care dispunea, papalitatea obligă, şi grele pedepse, participarea la cult şi începând cu sinodul IV din L teran (1215) spovedirea şi cuminecarea devin obligatorii măcar o da pe an, la Paşti. Dar adeseori se aud plângeri că mulţi preoţi nu săvârşea decât foarte rar în an Liturghia. Acolo unde se săvârşea des, exisă învinuirea că motivul principal al acestei dese săvârşiri a Sfintei Eu haristii era dorinţa de câştig pentru că adesea se omiteau anumite păr 10 – Istoria Bisericească Universală Voi. II la multe misse care se săvârşeau într-o singură zi (Missa sicca). Drept reacţie, s-a introdus atunci dispoziţia de a se. Arăta poporului pâinea consacrată (Agnus Dei), uz care a rămas până azi, dar neînţelegând de cele mai multe ori nici limba, nici acţiunile sau simbolurile atât de reduse ale missei romane, poporul a ajuns să creadă în mod superstiţios că, dacă cineva a văzut într-o zi Trupul Domnului sau icoana Sfântuluî Cristophoros, înseamnă că în acea zi îi va merge bine.

În legătură cu taina Sfintei Euharistii, care nu era atât de frecventă ca înainte, se constată generalizarea împărtăşirii numai cu o sin- „ şură specie: cu ostia şi se suprimă, cu totul arbitrar, potirul pentru ^opii şi mireni, fapt care a produs reacţii dure, adesea chiar violente; a aceea a husiţilor în secolul al XV-lea. Această practică a fost explicată prin teoria concomitentei, dar motivul adevărat ar fi fost, mai iegrabă, noul obicei al procesiunilor cu Trupul Domnului pe străzi, care procesiuni, începând din secolul al XlII-lea, ajung cele mai pompoase d mai frecvente manifestări ale pietăţii apusene din Evul mediu.

În legătură cu Sfintele Taine, al căror număr se fixează la 7, mai iles în urma răspândirii manualului de dogmatică al lui Petru Lombardul f 1160), s-au introdus o serie de inovaţii cu mari efecte în viaţa ulte-ioară a Bisericii. Întâi de toate, în urma influenţei raţionaliste a sco-asticii, concepţia despre Taine a dus la prea multă schematizare şi bstractizare. S-a afirmat prea mult caracterul obiectiv al Tainei, a cărei aloare e redusă la săvârşirea exterioară corectă a ei (opus operatum), ără să se pună destul accent şi pe latura subiectivă a săvârşitorului i a primitorului, fapt ce s-a putut constata adesea şi în Bisericile rtodoxe.

Botezul se făcea la început prin întreita scufundare; abia mai târziu pare uzul prin turnare sau stropire. În schimb, în secolul al XH-lea,: >rmula veche impersonală a acţiunii harice e înlocuită la Botez cu una sprimată la persoana I: „ego te baptizo…”; la Mirungere: „signo te…”; npedimentele la căsătorie privind gradele de rudenie au suferit modi-cări. Intrucât nu se admitea divorţul, s-a ajuns la soluţia anormală a: parării soţilor în încăperi sau case diferite. Maslul primeşte semniii-iţia restrictivă de „extrema unctio”. A devenit obligatoriu celibatul, ire premerge Hirotoniei şi care nu s-a putut introduce de la început i toate ţările' catolice, în pofida măsurilor drastice ale papei Grigorie VH-lea (1073-1085); abia în secolul al XlII-lea s-a generalizat, iar începutul secolului al XV-lea, multe glasuri au cerut abolirea lui. Ît despre simonie, ea a fost înlăturată pe un timp, cât a durat apogeul iterii papale, dar a reînviat într-o formă brutală în timpul marii hisme papale (1378-1417) de la Avignon şi mai ales pe vremea papilor ^naşterii.

Cea mai mare influenţă în Apus a avut-o Taina Pocăinţei şi tre-lie să subliniem îndeosebi obligativitatea şi asprimea cu care se cerea deplinirea ei. Cine nu se spovedea era exclus din comunitatea creş-iă, ceea ce atrăgea după sine pierderea oricărui drept public în stat, şcoli, în bresle etc. Pentru orice păcat de moarte se dădea canon greu, cărui îndeplinire cerea uneori ani de zile, rugăciuni, milostenii, post, pelerinaj etc; într-o vreme când excomunicarea, interdictul şi inchizi acţionau frecvent şi drastic.

Odată cu introducerea noilor concepţii şi uzanţe liturgice, cum era folosirea „rozariului” cu sute şi mii de „Ave, Măria…” şi „Pater noste practicarea de posturi cu milostenii, cu liturghii plătite, cu indulgeri mai ales cele plenare odată pe an sau pe viaţa întreagă, apoi mergei în cruciade etc, s-a ajuns să se creadă în chip aberant că astfel] iartă nu numai păcatele trecute, ci şi cele viitoare, ba şi cele strai] ale altor persoane, ale celor din purgatoriu. Accentul a început să pună nu atât pe inima frântă şi smerită în pocăinţă sinceră şi reală, pe acte care pot aduce satisfacţii. Aşa s-au născut indulgenţele c*L se credea că aduc mântuirea prin bani sau prin alte acte externe. S-clâdit şi executat multe biserici somptuoase, spitale, şcoli şi alte lucr; importante pe baza indulgenţelor. Acestea erau acordate mereu cu oc zia fiecărui pelerinaj, dar mai ales a celor din anii jubiliari, când vene la Roma sute de mii de oameni din întreaga lume catolică. Puterea iertare a unor indulgenţe se calcula cu miile de ani. Fără îndoială această „infectare mercantilă” trebuia să fie fatală Bisericii apuser

Cultul sfinţilor ia o mare amploare mai ales după ce s-a elabor teoria tezaurului de merite prisositoare ale sfinţilor. Canonizările reza vate, începând cu anul 1171, personal papilor, erau atât consacrări numele Bisericii întregi, dar mai ales festivităţi spectaculoase cu proc rori, avocaţi, martori etc, adesea legate de lumescul epocii. Dacă nu canoniza dintr-o dată, se pregătea opinia publică prin beatificare. Via sfinţilor se populariza prin colecţii de manuscrise şi mai târziu căi tipărite (Legenda aurea, Liber Patrum, Passionale, Liber Martirum etc prin cicluri întregi (Biblia pauperum), sau prin scenarizări teatrale s; reprezentări de mistere, într-adevăr pline adesea de alegorii şi învăţ minte morale, dar nu rare ori presărate de uşurătăţi şi deşertăciu: omeneşti. Dacă în veacurile XI-XIII sfinţii erau luaţi ca patroni ţărilor, oraşelor şi bisericilor, în schimb în secolele XIV-XVI se obsen o atitudine individualistă şi de exploatare a mijloacelor harice în fol< personal, egoist şi pentru ferirea de necazuri şi boli. Totodată, se ex; gera cultul moaştelor, din care unii prinţi numărau cu miile. Între e se numărau şi obiecte inventate: bucăţi din rugul arzând al lui Mois din toiagul lui Aaron, din ieslea din Betleem, bucăţi de aţă cu care cusut Maica Domnului etc.

Multă vâlvă a stârnit atitudinea Bisericii faţă de vrăjitoriile şi crâ dintele oculte: astrologie, chiromanţie, necromanţie, amulete etc, foarij răspândite în Evul mediu. Biserica apuseană a condamnat adeseori ass menea credinţe şi în 1484 a publicat şi un manual special pentru cor baterea acestor tare păgâneşti („Malâeus maleficarum” şi bula papalj „Summis desiderantesyy), iar Inocenţiu al VUI-lea (1484-1492) a ceri unor cardinali executarea de misiuni, care s-a făcut cu foarte mare vâh şi adesea cu cruzime.

Creştinătatea apuseană a cunoscut în Evul mediu multe figuri creş tine venerabile, cu viaţă de reală sfinţenie, dar şi o sumedenie de excese de grosolănii, de cruzimi, de imoralităţi-şi de fanatism. Alături de jert

A PATRA

^elnicia şi curăţenia unor pelerini sau a unor cavaleri de înalt nivel Tioral, Evul mediu e plin de jafuri, crime şi de aventuri imorale care, iireşte, nu pot fi încadrate în creştinism, dar se foloseau de creştinism. E drept că încă de la plecarea în prima cruciadă (1096-1099) s-au ntrodus măsuri de educaţie a moravurilor şi de protejare a celor slabi. ¦ Treuga Del„ sau „armistiţiul sfânt” a fost mult predicat: în zilele de niercuri seara până luni dimineaţa, precum şi în post, la Paşti, la >ăciun, nimeni n-avea voie se. Ia arma, să lupte sau să se răzbune. Utfel trebuia să suporte excomunicarea sau interdictul (adică interdicţia; rin care nimeni n-avea voie să vorbească cu cel pedepsit astfel).

Unele din „abcesele” Evului mediu erau instrumentele de tortură: pânzurătoarea la drumul mare, stâlpul ruşinii în piaţă sau în faţa bise-ieii şi temniţa.

Sunt cunoscute excesele antisemite din timpul cruciadelor (900 evrei cişi în Meinz în cruciada I), cruzimile cu care se tratau cei acuzaţi de răjitorii sau de erezii, la care se înglobau, începând din secolul al IIII-lea, desfrâul şi sodomia. (Din acestea deducem rit de adânc de-Izută era societatea apuseană în acele vremuri).

S-a scris mult în legătură cu „amurgul Evului mediu”, aşa cum îl cdea, de exemplu, un J. Huizinga, în dorul după o viaţă mai frumoasă mai plăcută pentru că, „în spiritul unei evlavii bazată pe criterii de >rmă ori de cantitate, se îngăduiau omului stilizări oricât de libertine i dragoste, în câştig venal, într-o viaţă comodă”. Pe la 1402 un scriitor

; renume ca Jean Ch. Gerson (1362-1429), membru al Universităţii n Paris, pornea lupta deschisă împotriva modului de viaţă, aşa cum nese din „Le Roman de la Rose”, celebrul „catehism cavaleresc al mştiinţei plecate spre tranzacţii de orice fel”, „ciumă şi izvor a toată moralitatea”. Laicizarea, frivolitatea, întâlnirea în acelaşi caracter a ăsăturilor celei mai habotnice evlavii cu pofta nebună după lux, după aceri nepermise, aşa cum ne amintesc de pildă viaţa ducelui de Burindia, Filip cel Bun (1419-1469), ori a scriitorului „cruciat” Filip de ezieres (f 1405), sau cum au fost cazurile, care au provocat atâta scan-

1, ale „papilor Renaşterii” dintre 1455-1521, toate acestea ne fac să ţelegem că, dacă Reforma n-a putut fi făcută de Biserica însăşi, ea urma să fie realizată implacabil de reformatori care, din nefericire, i se vor mulţumi numai cu planuri utopice ca Savonaroâa (f 1498) u ca „humiliaţii” din Evul mediu, ci vor răsturna lucrurile complet, pând de Biserică mulţimi nenumărate de creştini şi ducându-le spre

*me din ce în ce mai profane şi mai liberale, până la diluarea creşlismului spre descreştinare. Materialismul şi hedonismul puseră stăâire tot mai deplin pe evlavia colectivă.

În aceste împrejurări, într-o epocă de transformări umaniste atât puternice, nu-i de mirare că-şi făcuse drum ideea că lucrurile nu ii puteau continua astfel şi, pentru a se îndrepta, era necesară o „tună puternică care să trezească Biserica şi s-o oprească de la o strâmare tot mai dureroasă. Şi aceasta a venit sub chipul Reformei) testante.

J. Danvillier, Histoire et institution des Eglises orientales au moyen îge, Loj dres, 1983; Hans-Georg Beck, Geschichte der Orthodoxen Kirche im byzanlinischii Reich, Gottingen, 1980; E. Timiadis, Le monachisme orthodoxe, Paris, 1981.

Paul Lemerle, Le monde de Byzance. Histoire et instiiutions, London, 197! J Gouillard, Etude sur Ia vie religieuse ă Byzance, Paris, 1975 şi 1981; D. A. Z kytinos, Byzance, Etat, societe, economie. Preface par Helene Ahnveiller, Londo 1973; Steven. Runciman, The last byzantine Reiiaissance, Cambridge, 1970; idei The Grcat Chuich în captivity. A sludy o! The Patriarchate of Constantinople Iro tke eve oi the turkish conqucst to the greek war ol independcnce, Cambridge, 196L L. Bouyer, La spiritualite orthodoxe of Ia spiritualite protestante et anglicane, Pari 1965; trad. Engleză, London, 1969; L. Bouyer, J. Leclercq, Fr. Vandenbroucke, Hi toire de Ia spiritualite chretienne. II. La spiritualite au Moyen Age, Paris, 1961 Jacques Le Goff, Civilizaţia Occidentului Medieval, trad. Şi note de Măria Holba Bucureşti, 1970. Recenzie Pr. prof. I. Rămureanu, în „Ortodoxia”, XXIV (1972), nr. p 265-270; Idem, Pour un autre Moyen Age. Tcmps, travail et culture en Occ dent, Paris, 1977; G. Walten, La vie quotidienne ă Byzance au siecle des Comnen (1031-1180), Paris, 1966; G. Richard, Orient et Occident au Moyen Age. Coniac et relations (XII-XV s.), London, 1976; J. Hausherr, Hesychasme et priere, Rom 1966.

Paul Evdokimov, Les îges de la vie spirituelle, Paris, Lithielleux, 1961; Lou Brehier, Ie monde byzantin, t. II, III, Paris, 1950; idem, L'Eglise et I'Orient a Moyen Age, Paris, 1928; idem, Mnnuel d'art byzantin, 2, voi., Paris, 1925-1923 Ph. Konkoules, V/e et civilisaiion byzantines, 7 voi. Athenes, 1948-1950; E. Ehrhan Die homiletische Literatur der griechischen Kirche, 3 voi., Berlin, 1941-1945 J. Hollnsteiner, D/e Kirche im Ringen um die christliche Gemeinschait (12-75 Jahr. Freiburg im Breisgau, 1940.

N. Iorga, Histoire de la vie byzantine, voi. I-III, Bucarest, 1934; Trad. Î româneşte de Măria Holban, Bucureşti, 1974.

Ch. Diehl, Ia societe byzantine ă l'epoque des Comnene, Paris, 1929.

În limba română:

Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. I, Bucureşt 1980, p. 234-389; Teodor M. Popescu, Pr. prof. T. Bodogae, prof. Gh. Stănesci Istoria bisericească universală, t. II, Bucureşti, 1956, p. 120-132; Euseviu Popovid Istoria bisericească universală, trad. De At. Mironescu, t. II, ed. 2-a, Bucureşti, 192'j p. 109-117.

Bibliografie pentru istoria Liturghiilor răsăritene şi apusene:

J.- H. Delmais, The Eastern Liturgies, London, 1960; idem, Die Liturgie de Ostkirchen, Aschaffenburg, 1950; N. Liesl, Ies Liturgies catholiques orientales Commenlaires et schemas analytiques avec cartes geographiques, Rome, 1958 E. Amiot, Histoire de la Messe, Paris, 1956. S. Salaville, Liturgies orientales. Notion. Gen&rales, elements principaux, Paris, 1932; N. Paulus, Geschichte des Ablasses în Mittelalter, 3 voi., Freiburg im Breisgau, 1922-1923; Ad. Franz, Die Messe deutschen Mittelalter, Miinchen, 1902.

În limba română:

Pr. prof. Ene Branişte, Liturgica specială pentru Institutele teologice, ed. 2-a Bucureşti, 1985, cu foarte bună bibliografie; Pr. prof. Petre Vintilescu, Liturghiih bizantine privite istoric în structura şi rânduiala lor. Bucureşti, 1943. Bibliografie foarte bună, p. 139-143; V. Mitrofanovici, Liturgica Bisericii ortodoxe. Cursuri universitare prelucrate de T. Tarnavschi şi din nou editate de N. Cotlarduc, 1929

* Bibliografia a fost alcătuită de Pr. prof. T. Bodogae şi Pr. prof. I. Rămureanu.

Cultura teologică în Răsărit. Scriitori din secolele XI-XIII *

Spre deosebire de perioada precedentă, acum înregistrăm o dezvoltare mai mare a ştiinţei teologice. E adevărat că ea nu-i prea originală, ci constă mai mult din prelucrări şi compilaţii. Totuşi, pentru împrejurările grele prin care treceau Biserica bizantină şi celelalte Biserici ortodoxe, activitatea culturală şi teologică este destul de remarcabilă, atât la grecii bizantini, cât şi la slavi şi români, precum şi la nes-torieni şi monofiziţi. Caracterul celor mai multe lucrări scrise în această perioadă este cel pozitiv, pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, înflorind mai ales Dogmatica, Polemica şi Dreptul canonic; în acelaşi timp s-a dezvoltat şi teologia speculativă, atât de inerentă spiritului grec, la început în direcţie mai mult platonică, iar spre sfârşitul perioadei în direcţia aristotelică. Atât de departe s-a mers în cultivarea clasicismului încât profesorul Ioan Italos (sec. XI-XII) a fost condamnat în 1082, sub împăratul Alexios I Comnen (1081-1118) din pricina prea marii lui pasiuni faţă de filosofia lui Platon (429-347 î. Hr.) şi Aristotel (384-322 î. Hr.), iar un ierarh ca Ioan Mabropus (f 1108), mitropolitul Evchaitelor din Pont, a scris după 1047 un imn adresat Mântuitorului, în care cerea să pună pe Platon şi pe Plutarh printre creştini. Alături a înflorit mult şi teologia contemplativă-mistică şi istoriografia, atât cea bisericească cât şi cea profană. Exegeza şi Omiletica a ufost cultivate, în schimb, prea puţin.

Un impuls deosebit a dat în această privinţă organizarea Universităţii din Bizanţ de către împăratul Constantin al IX-lea Monomahul 1042-1055) în 1045, cu două secţii: Filosofie, condusă de savantul VEichail Psellos (1018 – f 1078), şi Drept, sub conducerea lui Ioan Kjphilinos, viitor patriarh ecumenic (1064-1075). La cea dintâi se preda: ultură generală, la a doua se pregăteau funcţionari. Foarte adesea pro-esorii din ambele şcoli erau călugări ca Michail Psellos în secolul XT, Sustaţiu arhiepiscop al Thesalonicului (1115-1194) şi Nikifor Blemide f 1272) în secolul XIII, toţi spirite enciclopedice. În provincie, clericii lin jurul mitropoliilor şi din mânăstiri au dat cei mai mulţi teologi: Uhosul, Peci, Târnovo cu mânăstirile sale, Lavrele Pecerska şi Ser-'hievska în Rusia, iar la români, Tismana, Neamţu, Putna. Dar fireşte ă tonul fundamental îl dau împăraţii înşişi şi curţile lor, unde se dis-uta teologie foarte multă; unii împăraţi asistau la sinoade, căutând ă-şi impună punctul lor de vedere, pe care şi-1 exprimau în cărţi şi ratate speciale, scrise în timpul domniei ori al retragerii la mânăstire, etragere care încheia uneori viaţa împăraţilor, prinţilor, prinţeselor ori marilor demnitari căzuţi în dizgraţie, şi care încorona adeseori, ca o îte metafizică, ajutată şi de spiritul religios al vremii, vieţi celebre de îvăţaţi, militari, nobili sau a unor oameni de origine modestă. Bizanţul fost, fără îndoială, superior Apusului din punct de vedere cultural. Deci şi în teologie cel puţin până în secolul al XlII-lea, iar în ce pri-

* Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodogae.

Veste civilizaţia şi unele tărâmuri de manifestare culturală şi artis' superioritatea aceasta s-a menţinut până la căderea Constantinopolj sub turci în 1453.

În secolul al Xl-lea cei mai importanţi teologi bizantini au Ioan Mabropus, Michail Psellos şi Teofilact al Bulgariei.

Ioan Mabropus (f 1108) la început a fost angajat profesor retorică la Universitatea din Bizanţ, apoi s-a călugărit şi a ajuns epii al Evchaitelor în Asia, unde a murit de bătrâneţe pe la 1108. Lucn iui mai cunoscute, afară de Vieţile sfinţilor (între altele şi institu sărbătorii Sfinţilor Trei Ierarhi), sunt imne, predici şi scrisori.

Teoâilact al Bulgariei (f 1118) a fost arhiepiscop de Ohrida, u a şi murit la 1118; a scris o serie de lucrări originale. Născut în Eul studiază cu Michail Psellos, ajunge diacon la Sf. Sofia, iar sub împă Comneni (1081-1185) e numit arhiepiscop de Ohrida (actualmc Ohrid, în Macedonia – Iugoslavia), în care calitate descrie asprimea ravurilor locale şi deplânge depărtarea de cultura capitalei. Între lucr; sale, în afară de scrisori, amintim Comentariile biblice scrise în genul Iii antiohiene, după Sf. Ioan Chrysostom (f 407) şi Teodoret (f 458) (di acestea avem în româneşte „Cele patrusprezece trimiteri po. Uliney>), cum şi scrierea polemică despre „erorile latinilor” în care – spre de bire' de alţi polemişti – critică orgoliul teologic şi intoleranţa conterr rănilor, socotind că cele două Biserici s-ar putea împăca prin conces reciproce în probleme mai puţin importante; numai în priv adaosului Filioque condamnă greşeala apuseană.

În secolul al XH-lea, secolul Comnenilor (Î08Î-1185) şi Ane Iilor (1185-1204) înregistrăm o adevărată renaştere spirituală în zanţ, întâi de toate, înşişi împăraţii, împărătesele şi fiii lor sunt ac cu condeiul. Mărturisirile lăsate de epopeea Alexiada a Anei C nena (1083-1148), sau amintirile istoricului Ioan Kiraiamos (1 1203), ori voluminoasa istorie a marelui demnitar Nikita Choni (f 1211), sau de cronografia căln. Aărului Ioan Zonaras (sfârşitul XÂI), ne descriu pe mama împăratului Alexios I Comnen (1081-11 Ana Belassena (f 1105), discutând şi corectând probleme de dogme şi patristică până şi în cursul mesei. Împăratul Alexios I Comne îndemnat pe teologi să scrie tratate contra ereticilor, mai ales coi bogomililor; el însuşi a scris sfaturi versificate fiului său, iar i fiica sa, ne-a lăsat în epopeea amintită, Alexiada, nu numai cea însemnată operă istorică a vremii ei, ci totodată şi o bogată croi despre viaţa bisericească a timpului. Împăratul Isac I Comnen (10' 1059) scrie despre poemele homerice, iar împăratul Manuil I Coin (1143-1183) scrie mici tratate dogmatice şi apără astrologia de atc rile clerului – motiv pentru care unii istorici au afirmat că don acestor împăraţi seamănă cu un sacerdoţiu creştin. Desigur, însă, opera lor personală e numai un reflex palici al renaşterii literare, logice şi artistice. Cei mai culţi scriu într-o limbă greacă arhaiz dar se scrie şi în cea populară, de pildă romanele în versuri, epistol satirele, biografiile sau poemele religioase, scrise de poetul popi re se ascunde sub numele lui Teodor Prodromos (1096-1152), în npul dinastiei Comnenilor (108C-1135) şi imitatorii lui de mai târziu. Î altfel, chiar şi unii dintre scriitorii consacraţi scriu adesea şi în nba vulgară.