Ion Budai Deleanu

~ Implicit se referă la dreptul la învăţătură şi art. 18, pct. 4 din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice.

~” Pe larg, a se vedea: J. Velu, R. Ergec, op. Cit., p. 631 şi urm.

Instaura un sistem educativ bazat pe valori dogmatice şi sectare, în pofida convingerilor părinţilor; convingerile părinţilor trebuie respectate numai dacă ele sunt compatibile cu valorile unei societăţi democratice; dreptul părinţilor la respectarea convingerilor lor este străin de dreptul de a cere să se facă învăţământul într-o altă limbă decât aceea a statului223.

8°. Dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 33) a fost introdus, ca drept fundamental distinct, prin decizia Adunării Constituante. Într-adevăr, un drept atât de important nu putea fi expediat prin reglementări implicite. Garantându-se dreptul la ocrotirea sănătăţii, corelativ acestui drept este înscrisă obligaţia statului să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice.

Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente sau maternitate, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor parlamentare, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice ori mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.

Dreptul la ocrotirea sănătăţii nu este reglementat ca drept distinct în Declaraţia Universală, în cele două Pacte internaţionale sau în Convenţia europeană. El rezultă însă din alte reglementări ale documentelor juridice internaţionale arătate, precum şi din unele documente fără forţă juridică.

Dreptul la sănătate este indiscutabil un drept fundamental al omului. El a fost prevăzut în Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în preambulul căreia s-a spus: „O stare de perfectă sănătate pe care poate s-o atingă un om constituie un drept fundamental al oricărei fiinţe umane, indiferent de rasă, religie, vederi politice, situaţie economică sau socială” (s.n.). Art. 25 al Declaraţiei

223 Decizia din 23 iunie 1968, seria A, nr. 6, p. 32, pct. 6 în problema lingvistică belgiană. Convenţia nu garantează „drepturile minorităţilor naţionale” ca atare, ci cele ale persoanelor aparţinând minorităţilor, inclusiv de a nu fi discriminate pe considerentul apartenenţei lor la o minoritate. „Afacerea lingvistică belgiană” a adus în atenţie tocmai problema discriminării fondată pe limbă. Între altele, Curtea europeană a arătat că regimul lingvistic al învăţământului are ca scop realizarea unităţii lingvistice, adică un interes public şi că nu poate fi vorba de un privilegiu lingvistic în învăţământ. (Pentru ample referinţe, inclusiv bibliografice asupra Deciziei din 23 iunie 1968, a se vedea: J. Velu, R. Ergec, op. Cit, nr. 163, p. 128 -130, nr. 785, p. 642, nr. 1190, p. 1024 – 1025).

Universale arată că „orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii sale”; art. 12 al Pactului internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale evocă „dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge”.

Referiri la componentele dreptului la sănătate întâlnim şi în alte documente, chiar fără forţă juridică224.

Din reglementarea naţională şi internaţională rezultă, credem, câteva concluzii: a) Dreptul la ocrotirea sănătăţii poate fi evaluat atât ca drept individual, cât şi ca drept colectiv; b) Corespunzător acestui drept, statului, autorităţilor sale, persoanelor private le revin atât obligaţii negative, de abstenţiune, cât şi obligaţii pozitive, de acţiune; c) Unele obligaţii ale autorităţilor publice sunt de rezultat, altele sunt de mijloace; d) Dreptul la ocrotirea sănătăţii se află în interconexiune cu alte drepturi fundamentale; e) Dreptul la sănătate îmbracă noi aspecte în condiţiile toxicomaniei şi a traficului cu stupefiante225.

9°. Dreptul la un nivel de trai decent (art. 43) este corelat cu obligaţia statului de a lua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială care să fie de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai satisfăcător226. Nici nu putea fi altfel. Asigurarea unui nivel de trai satisfăcător – mai ales în condiţiile unei economii convulsive şi tranzitorii – este o aspiraţie, realizabilă progresiv, prin măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială. Totuşi, dreptul la un nivel de „trai decent” este un drept fundamental, nu o simplă problemă de politică economică şi socială”27.

224 De exemplu, Declaraţia universală pentru eliminarea definitivă a foametei şi subnutrifiei, din 1947; Declaraţia Conferinţei Naţiunilor Unite asupra mediului din 1977; Convenţiile şi Declaraţiile Naţiunilor Unite asupra mediului şi dezvoltării, adoptate Ja Conferinfa de la Rio de Janeiro din 1992,

225 România a aderat, prin Decretul nr. 626/1973, la Convenţia unică a stupefiantelor, care a fost adoptată la New York în 1961, şi la Protocolul la această Convenţie, adoptat la Viena în 1971.

Locuţiunea „trai decent” este improprie pentru a exprima sensul dreptului fundamental în discuţie.

În domeniul drepturilor sociale şi economice stăruie încă marea problemă – care a ftcut obiectul unor aprinse polemici la momentul redactării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a Pactului internaţional relativ la drepturile economice, sociale Şi culturale – de a defini obligaţiile statului corespunzătoare acestor drepturi. În Prezent, aceste obligaţii sunt vagi. (Pe larg şi pentru unele consideraţii de lege

Protecţia socială este asigurată prin consacrarea dreptului la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, Ia ajutor de şomaj şi la alte forme de asistenţă socială prevăzute de lege.

Art. 43 din Constituţie exprimă, în esenţă, dezideratele cuprinse în art. 22 al Declaraţiei Universale, cu privire la „dreptul la securitate socială”, şi art. 25 al Declaraţiei, cu privire la „dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii (persoanei), bunăstării proprii şi a familiei”.

Dreptul la securitate socială228 poate fi examinat din două perspective: a) în sens restrâns sau dintr-o perspectivă comutativă, el înseamnă securitatea muncii şi a muncitorului, iar în anumite condiţii chiar a familiei lui (de exemplu, implicarea societăţii în determinarea condiţiilor de muncă, de angajare şi salarizare, asigurarea pentru incapacitate de muncă din cauza bătrâneţii, invalidităţii etc); b) în sens larg, el înseamnă asigurarea satisfacerii trebuinţelor ireductibile, a unor condiţii minime de bază, pentru existenţa fiecărui individ.

Cele două perspective de abordare a acestui drept nu sunt ireconciliabile, iar ţările democratice dezvoltate tind la sinteza acestora. Art. 22 din Declaraţia Universală precizează că persoana, titulară a dreptului la securitate socială, este „îndreptăţită să obţină satisfacerea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea şi libera dezvoltare a personalităţii sale, prin efort naţional şi cooperare internaţională, ţinându-se seama de organizarea şi de resursele fiecărei ţări”. Rezultă limpede că în interiorul categoriei obligaţiilor corelative acestui drept trebuie să se distingă între obligaţiile de rezultat („satisfacerea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea şi libera dezvoltare a personalităţii”) şi obligaţiile de mijloace („efort naţional şi cooperare”, în raport cu resursele ţării).

Dreptul la un nivel de viaţă corespunzător cuprinde – cum precizează art. 25 din Declaraţie – „hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, ferenda, a se vedea: Asbjorn Eide, Le droit ă une alimnentation suffisante en tant que droit de l'homme, în „Droits de l'homme”, nr. 1, 1989, Centrul pentru drepturile omului de la Geneva.)

228 Pe larg, a se vedea: J. Jacques Dupeyroux, Droit de la securite sociale, 6e ed., Dalloz, Paris, 1975.

Îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare„. Asociat acestui drept este cel consacrat în acelaşi art. 25: „dreptul la asigurare în caz de şomaj, de boală, de invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă ca urmare a unor împrejurări independente de voinţa” persoanei. Unele prevederi exprimă încă deziderate, altele însă drepturi subiective certe şi reale.

10°. Dreptul copiilor şi al tinerilor de a li se asigura un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea aspiraţiilor lor legitime (art. 45). Acest drept fundamental desemnează de fapt un sistem de drepturi, care sunt consacrate disparat în diversele legi substanţiale şi procedurale. Constituţia identifică însă câteva dintre măsurile de protecţie sau de sprijin considerate ca esenţiale. Astfel, statul acordă alocaţii de stat pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege. In raporturile juridice de muncă, legea fundamentală interzice angajarea ca salariaţi a minorilor sub vârsta de 15 ani. Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi ce le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise.

Autorităţile publice sunt obligate să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.

Art. 25, pct. 2 din Declaraţia Universală proclamă că „mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire specială”. Art. 10, pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, detaliind prevederile Declaraţiei Universale, obligă statele-părţi să ia măsuri speciale de ocrotire şi de asistenţă în favoarea „tuturor copiilor şi adolescenţilor, fără nici o discriminare din motive de filiaţiune sau din alte motive; copiii şi adolescenţii trebuie ocrotiţi împotriva exploatării economice şi sociale; folosirea lor la lucrări de natură a le dăuna moralitatea sau sănătatea, de a le pune viaţa în primejdie sau de a dăuna dezvoltării lor normale trebuie sancţionate prin lege”. Statele trebuie, de asemenea, să stabilească limite de vârstă sub care folosirea muncii salariate a copiilor va fi interzisă şi sancţionată prin lege.

Alte documente internaţionale se referă de asemenea, în mod special, la protecţia copilului şi adolescentului229.

11°. Dreptul persoanelor handicapate de a se bucura de o protecţie specială (art. 46). Statul are obligaţia să asigure realizarea unei politici naţionale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învăţământ, de instruire şi de integrare socială a handicapaţilor, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.

Declaraţia drepturilor persoanelor handicapate230 enumera principalele drepturi ce revin acestor persoane231: respectul demnităţii umane; beneficiul aceloraşi drepturi civile şi politice ca şi alte fiinţe umane; măsuri speciale care să-i permită cea mai largă autonomie posibilă; tratamente medicale, psihologice şi funcţionale, ajutoare, educaţie şi readaptare; securitatea economică şi socială şi un nivel de viaţă decent; respectarea nevoilor sale în toate etapele planificării economice şi sociale; dreptul de a trăi în cadrul familiei sale sau într-un cămin care să o înlocuiască; protecţia împotriva oricărei exploatări, reglementări sau tratament discriminatoriu, abuziv sau degradant; asistenţă legală calificată.

12°. Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii îşi găsesc, de asemenea, consacrarea constituţională (art. 38). În condiţiile economiei de piaţă, dreptul la muncă are garanţii limitate. Au însă deplină relevanţă prevederile constituţionale având ca obiect libertatea de alegere a profesiei şi a locului de muncă, precum şi stabilirea duratei normale a zilei de lucru, în medie, la cel mult 8 ore.

Măsurile de protecţie socială a muncii privesc securitatea şi igiena muncii, munca femeilor şi a tinerilor, salariul minim pe economie, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea

229 Menţionăm în acest sens: Declaraţia drepturilor copilului, adoptată de O. N. U. la 20 noiembrie 1959; Declaraţia asupra principiilor sociale şi juridice aplicabile protecţiei şi bunăstării copiilor, cu referire specială la încurajarea practicilor în materia adopţiunii şi plasamentului familial, pe plan naţional şi multinaţional, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale din 3 decembrie 1986; Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală la 20 noiembrie 1989 şi ratificată de România la 28 septembrie 1990.

230 Declaraţia a fost adoptată de Adunarea Generală a O. N. U. la 9 decembrie 1975.

231 Termenul „handicapat” desemnează orice persoană aflată în incapacitate de a-şi asigura în totalitate sau în parte necesităţile unei vieţi individuale sau sociale normale, datorită deficienţei congenitale sau datorită altor cauze, a capacităţilor fizice sau mentale.

Jnuncii în condiţii grele, precum şi alte situaţii specifice. La muncă egală, femeile au salariul egal cu al bărbaţilor 2.

Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.

Una dintre garanţiile dreptului la muncă o constituie interzicerea muncii forţate (art. 39). Nu constituie însă muncă forţată: a) Serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu, din motive religioase233; b) Munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată; c) Prestaţiile impuse de situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege”34.

Art. 4, pct. 2 şi 3 din Convenţia europeană, după ce precizează că „nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie”, enumera situaţiile în care nu este considerată „muncă

232 S-a considerat că dispoziţiile „imperative” privind limitele diferite de vârstă pentru pensionarea bărbaţilor şi a femeilor sunt discriminatorii. Nici alte instanţe de justiţie constituţională (cea din Austria şi cea din Germania) n-au putut încă găsi o soluţie satisfăcătoare. (A se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale, nr. 107 din 1 noiembrie 1995, în fond, şi Decizia nr. 27 din 12 martie 1996, în recurs). În orice caz, modificarea naturii normelor cu privire la pensionarea femeilor la o altă limită de vârstă, din norme imperative în norme dispozitive, excede competenţei Curţii Constituţionale, care nu este – cum constant a spus-o în deciziile ei – „legislator pozitiv”. Totodată, dispoziţiile art. 16, alin. 1 din Constituţie, coroborat cu cel al art. 4, alin. 2 din legea fundamentală, vizează egalitatea faţă de conţinutul legii, faţă de substanţa acesteia, privind bunăoară şi consacrarea unor drepturi, nu identitatea în tratament juridic cât priveşte exercitarea sau realizarea acelor drepturi. În orice caz, textele amintite vizează „discriminarea negativă”, prohibită, nu şi „discriminarea pozitivă”, ţinând seama de specificitatea unor situaţii sau de scopul realizării unei justiţii distributive, pentru a anula sau pentru a diminua inegalităţile obiective.

Unul dintre grupurile parlamentare a solicitat ca serviciul militar alternativ să fie extins şi la alte categorii de persoane. Dar astfel ar fi fost periclitată obligaţia fundamentală de satisfacere a serviciului militar şi de apărare a ţării, prevăzută de art. 52 din Constituţie, precum şi egalitatea între cetăţeni.

4 Excepţiile prevăzute de art. 39, alin. 2 sunt cele care au fost admise şi de Convenţia 3supra muncii forţate, adoptată de Conferinţa generală a Organizaţiei Internaţionale a Muncii la 28 iunie 1930 şi intrată în vigoare la 1 mai 1932. A se vedea de asemenea: Convenţia nr. 105 privind abolirea muncii forţate, adoptată de Conferinţa Generală a Organizaţiei Internaţionale a Muncii la 25 iunie 1957, ratificată de România prin Pecretul nr. 213/1957, publicat în „Buletinul Oficial”, nr. 4 din 18 ianuarie 1958. Ea a '„locuit Convenţia adoptată la 28 iunie 1930.

Forţată sau obligatorie„, situaţii care sunt arătate şi de art. 39 din Constituţie. Art. 4 din Convenţie s-a inspirat din art. 4 al Declaraţiei Universale şi din art. 8 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Potrivit jurisprudenţei organismelor europene, locuţiunea „muncă forţată sau obligatorie„ implică două elemente constitutive cumulative235: a) Trebuie ca munca sau serviciul să fie îndeplinit contra voinţei persoanei236; b) Obligaţia de a face acea muncă sau acel serviciu să fie injustă sau opresivă sau munca ori serviciul să constituie o încercare evitabilă, cu alte cuvinte inutilă, penibilă sau vexatorie. Cu privire la situaţiile exceptate, reiterăm câteva idei237: deşi textul art. 4 se referă la „deţinuţi„, el se aplică şi persoanelor private de libertate prin alte măsuri decât judiciare, arătate de art. 5 (de exemplu, alienaţii mintal, alcoolicii, toxicomanii, vagabonzii); art. 4 nu implică nici o obligaţie în ce priveşte remunerarea muncii, nici nu interzice munca la întreprinderi private; impunerea unei munci absolut străine de activitatea militară este incompatibilă cu prevederile art. 4; prevederile art. 4 nu implică pentru state obligaţia de a recunoaşte obiectorii de conştiinţă; cazurile de criză sau calamităţi trebuie să fie de gravitate excepţională şi cu un caracter temporar; „obligaţiile civile normale” – la care se referă şi art. 39 din Constituţie – vizează esenţialmente obligaţia de a ajutora pe altul în caz de pericol grav sau obligaţia de a acţiona în faţa unei situaţii care riscă să cauzeze un prejudiciu grav societăţii.

Art. 38, alin. 1 din Constituţie nu garantează dreptul la muncă, ci într-o formulare negativă spune că el „nu poate fi îngrădit”.

235 Jurisprudenţa şi doctrina au adus în atenţie situaţii dintre cele mai surprinzătoare şi complexe. De exemplu: numirea unui avocat din oficiu; trimiterea unui medic să-şi facă profesia într-o anumită zonă, pentru a se remedia penuria de cadre medicale; suspendarea alocaţiei de şomaj pentru refuzul de a accepta o muncă considerată ca fiind convenabilă; împiedicarea unui sportiv profesionist de a se transfera la un alt club etc. (J. Velu, R. Ergec, op. Cit., p. 227 şi urm.)

236 S-a opinat însă că chiar consimţământul prealabil al persoanei nu exclude ipso iure existenţa unei munci forţate sau obligatorii. S-a sugerat, tocmai de aceasta, ca cel deal doilea criteriu să fie considerat un criteriu autonom sau alternativ. (Van Dijk, Van Hoof, Theory and Practice of theEuropean Convention on Human Rights, Anvers, 1984, p. 202 şi urm.) Curtea europeană pare să fi admis „valoarea relativă” a primului criteriu (Decizia Van der Mussele din 23 noiembrie 1983, seria A, nr. 70, P-18, pct. 37.)

237 A se vedea, pe larg: J. Velu, R. Ergec, op. Cit, p. 233.

R

Semnificaţia reală, într-o economie de piaţă, pare a fi deci aceea de „libertate de a munci”238.

Astfel cum rezultă din prevederile art. 38 al Constituţiei, reglementându-se dreptul la muncă, corelativ s-a reglementat totodată şi „dreptul la odihnă”. El este garantat prin stabilirea duratei maxime a zilei de muncă, reducerea duratei zilei de muncă în unele sectoare de activitate sau pentru unele categorii de salariaţi, repaus săptămânal, stabilirea unui concediu anual plătit.

În orice caz, „timpul liber” trebuie apreciat dintr-o perspectivă mai largă, ca parte integrantă a mediului temporal al societăţii, iar nu ca simplu „revers al muncii” sau ca „realitate în sens negativ”.

13°. Dreptul la grevă. „Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale (1). Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate”

238 Sensul art. 6, pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale credem că nu este altul, din moment ce se spune că „dreptul la muncă cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a obţine posibilitatea să-şi câştige existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată”. Termenii alternativei nu se exclud; ei pot coexista, dând expresie unor regimuri juridice diferite. De inspiraţie liberală şi individuală, libertatea de a munci poate fi considerată posibilitatea de a desfăşura o activitate socială utilă, lăsată în întregime la discreţia individului. Dintr-un alt unghi sau pe un alt plan, libertatea de a munci dispensează statul de orice obligaţie în acest domeniu: individul e liber să-şi caute sau nu un loc de muncă şi să dispună asupra clauzelor unui contract de muncă. Dreptul la muncă, dimpotrivă, nu este o simplă posibilitate, suficientă sieşi. El implică obligaţii multiple şi complexe pentru stat, între care: organizarea economico-socială de aşa natură încât să permită fiecăruia, potrivit cu capacităţile sale, să-şi găsească un loc de muncă care să-i asigure o existenţă decentă; eventuala repartizare guvernamentală a absolvenţilor unor institute de învăţământ superior, ai şcolilor tehnice şi profesionale; orientarea profesională şi sprijinirea celor interesaţi în alegerea muncii; asigurarea supleţii regimului de concurenţă, frânarea tendinţelor de căutare a profitului egoist, protecţia socială a muncii şi a celui ce munceşte etc. Obligaţiile statului, corelative „drepturi la muncă”, aşa cum sunt prevăzute de art. 38 şi de art. 43 din Constituţie, nu o cuprinde şi pe aceea de a asigura fiecăruia un loc de muncă, obligaţie inerentă unui drept subiectiv fundamental la muncă. „Ajutorul de şomaj” bunăoară este o formă de compensare tocmai a imposibilităţii de a asigura persoanei un loc de muncă. (Pentru o altă „tterpretare, a se vedea: I. Muraru, Ghe. Iancu, op. Cit., 2, p. 22.)

(2). Acestea sunt prevederile art. 40 din Constituţie, în marginea cărora vom face câteva observaţii şi precizări239.

Greva este o formă colectivă protestatară şi revendicativă a salariaţilor, care are ca efect juridic imediat suspensarea contractului de muncă. Acestei forme de acţiune a salariaţilor îi corespunde dreptul la grevă, consacrat prin Constituţie ca drept fundamental.

Exercitarea dreptului la grevă înseamnă încetarea colectivă şi voluntară a lucrului de către salariaţi în vederea satisfacerii de către unitate a unor revendicări de ordin profesional240, revendicări determinate şi comunicate unităţii, dar pe care aceasta a refuzat să le satisfacă. Greva trebuie să se declanşeze şi să se desfăşoare în „condiţiile şi în limitele” prevăzute de lege241.

Legea în materie condiţionează exercitarea dreptului la grevă de parcurgerea unei proceduri prealabile de conciliere a conflictului colectiv de muncă.

Astfel cum precizează art. 24, alin. 2 al Legii nr. 15/1991, „greva nu poate urmări realizarea unor scopuri politice”. Textul este

239 A se vedea şi Legea nr. 15/1991 pentu soluţionarea conflictelor colective de muncă („Monitorul Oficial” al României, nr. 33 din 11 februarie 1991); Lamy social, sous la direction de F. JUUien, Lamy S. A., 1989, nr. 649 – 691, p. 318 – 345; Ş. Beligrădeanu, Dreptul la grevă şi exercitarea lui, în „Dreptul”, nr. 6, 1990; Idem, Legea nr. 15/1991 privind soluţionarea conflictelor de muncă, în „Dreptul”, nr. 2-3, 1991, p. 3-15.

240Printr-un amendament s-a adăugat la alin. 1 al art. 40 sintagma „economice şi sociale”. Art. 1 al Legii nr. 15/1991 se referă la „revendicarea drepturilor economice şi sociale aferente muncii”, dar nu consemnează şi locuţiunea „interese profesionale”. In schimb, art. 24, alin. 1 din lege spune că „greva poate fi declarată numai pentru apărarea intereselor cu caracter economic şi social ale salariaţilor”. Ne întrebăm însă dacă pot exista şi alte interese profesionale decât cele cu caracter economic şi social. Curtea Constituţională a decis că nu există un conflict constituţional între prevederile art. 2 şi ale art. 24 din Legea nr. 15/1991 pentru soluţionarea conflictelor colective de muncă şi prevederile art. 40 din Constituţie. Art. 2 şi art. 24 din legea amintită, referindu-se la interesele profesionale cu caracter economic şi social ale salariaţilor, nu au în vedere o sferă mai restrânsă de interese decât cele enumerate de art. 40 din Constituţie. (Decizia nr. 110 din 8 noiembrie 1995 şi Decizia nr. 20 din 27 februarie 1996).