Ion Budai Deleanu

99 De lege ferenda, precizarea prin lege a obligativităţii participării reprezentantului Ministerului Public în contenciosul electoral credem că ar fi deplin justificată, nu atât pentru a înlătura ambiguităţile, cât pentru a marca semnificaţia majoră a contenciosului electoral şi rolul Ministerului Public.

100 Bunăoară, în loc de „contestaţie” s-a spus „cerere” (Hotărârea nr. 1 din 28 august 1992, în CD., p. 349) sau în loc de „cerere de anulare a alegerilor” s-a spus „contestaţie” (Hotărârea nr.38 din 7 octombrie 1992, în C. D., p.442)

101 Hotărârea nr.2 din 1 septembrie 1992, în CD., p.352, nr.2-3.

Expunerea temeiurilor contestaţiei, data şi semnătura contestatorului şi invocarea, dacă este cazul, a persoanei desemnate să-1 reprezinte. Art. 63, alin.2 din aceeaşi lege precizează de asemenea că „contestaţiile se formulează în scris”, de unde s-a dedus că „forma scrisă este o condiţie de valabilitate”102. Totuşi, pornind de la cazul dat, considerăm că atunci când contestaţia orală este formulată în faţa Biroului Electoral Central, cu ocazia pronunţării acestuia, procesul-verbal încheiat de acesta, dacă cuprinde elementele arătate de art.36, alin.5 din Legea nr.68/1992, „acoperă” condiţia formei scrise a contestaţiei'03;

4°. Cu o singură excepţie104, constant Curtea Constituţională, iuvocând temeiurile de drept ale competenţei sale de a soluţiona contestaţia, a menţionat, între altele, şi dispoziţile art.581 C.pr. civ. Mărturisim că n-am înţeles nici necesitatea evocării acestor dispoziţii, nici legătura dintre reglementările procedurale ale ordonanţei preşedinţiale şi cele în materie de contencios electoral în faţa Curţii Constituţionale. Orice motive ar fi stat la baza acestei analogii -urgenţa, judecata fără citarea părţilor etc.

— S-ar fi putut întemeia pe alte dispoziţii legale, mai ales că, spre deosebire de ordonanţa preşedinţială, hotărârea Curţii „abordează fondul” unui „drept electoral”, a unui drept fundamental;

5°. În majoritatea covârşitoare a cazurilor, judecata s-a făcut „fără citarea părţilor”. Urgenţa a impus această soluţie: „Curtea Constituţională soluţioneasză contestaţia în termen de 48 de ore de la înregistrare”; soluţionarea cererii de anulare a alegerilor se face „până la data prevăzută de lege pentru aducerea la cunoştinţă publică a rezultatului alegerilor”. Totuşi, două observaţii credem că pot fi îngăduite: a) Ţinând seama de semnificaţiile şi implicaţiile contenciosului electoral, de faptul că principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare sunt de ordine publică, ca şi de faptul că „citarea în faţa Curţii se poate face şi „telefonic sau prin telegramă, telex ori telefax”, cu condiţia doar ca pe conceptul de citare să se facă menţiune despre procedeul folosit, data şi ora comunicării (art. 16,

102 M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Vida, op. Cit., p.89.

103 în cazul examinat de Curte, procesul-verbal nu cuprindea numele contestatorului şi temeiurile contestaţiei, situaţie în care, într-adevăr, Curtea nu putea să o abordeze în fond.

104 Hotărârea nr. 1 din 28 august 1992, în CD., p.350.

Alin. Ultim din Regulament), judecata fără citarea părţilor nu trebuie să fie regula, ci excepţia; b) Judecata în asemenea condiţii trebuie să se întemeieze pe un text explicit, actuala reglementare fiind contradictorie105;

6°. În două situaţii, sesizarea Curţii Constituţionale, prin contestaţie, s-a făcut direct, nu prin depunerea contestaţiei la Biroul Electoral Central106, motiv pentru care contestaţia a fost respinsă… Opinăm că procedeul este discutabil, întrucât legea nu invalidează expres contestaţia pentru faptul depunerii ei direct la Curtea Constituţională107. Curtea a decis însă că procedeul sesizării ei directe este inadmisibil, întrucât: a) Dispoziţiile art. 1, alin.2 din Legea nr. 69/1992, în legătură cu depunerea contestaţiei al Biroului Elegtoral Central, au caracter imperativ, caracter pe care, „în general”, îl au reglementările legii electorale; b) Caracterul imperativ al dispoziţiilor amintite rezultă şi din faptul că Biroul Electoral Central, odată cu contestaţia, trebuie să înainteze şi dosarul.

Stăruind în opinia noastră, aducem în atenţie următoarele: a) Din faptul că „în general”, normele legii electorale au un caracter imperativ nu se poate deduce, prin extrapolare, că „toate” aceste norme au un asemenea caracter; b) Art. 11, alin.2 din Legea nr. 69/1992 nu invalidează contestaţia prin faptul nedepunerii ei la Biroul Electoral Central, această sancţiune fiind consacrată prin hotărârile Curţii. Or, a devenit o axiomă a dreptului – nu numai a celui penal -„principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei”, principiu care poate – şi trebuie – să fie aplicat, adecvat desigur, dând „incriminării” şi „sancţiunii” sensul potrivit, şi în materia contenciosului electoral, nu mai puţin sensibilă decât cea penală; c) în ipoteza reglementată de art. 11, alin.2 din legea organică, Biroul Electoral Central nu funcţionează

105 Pentru ipoteza excepţiei de neconstituţionalitate, art. 12, alin.5 din Regulament prevede că, „dacă completul de judecată hotărăşte, cu unanimitate de voturi, să respingă excepţia, fără citarea părţilor”, se va pronunţa o decizie, supusă recursului. Ar rezulta că mai întâi trebuie să se decidă soluţia în fond, de respingere a excepţiei, dar citarea părţilor reprezintă o operaţiune procedurală anterioară abordării fondului.

106 A se vedea: Hotărârea nr.4 din 1 septembrie 1992, în CD., p.356, nr.1-5; Hotărârea nr.33 din 11 septembrie 1992, în CD., p. 428, nr.5-6.

107 De altminteri, procurorul a susţinut că art. 11, alin.2 din Legea nr. 69/1992 nu prevede o sancţiune pentru nedepunerea contestaţiei la Biroului Electoral Central. Ca atare, această prevedere nu are caracter imperativ, ci de recomandare. În acelaşi sens, a se vedea: M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Vida, op. Cit., p. 137.

Ca „instanţă de contencios electoral”, ci numai înregistrează contestaţia şi o înaintează, împreună cu dosarul, spre soluţionare Curţii Constituţionale. Dacă ar fi funcţionat ca asemenea „instanţă”, exercitarea căii de atac direct la Curtea Constituţională ar fi fost, într-adevăr, imposibilă, din numai două, dar suficiente motive: în prezenţa mai miiltor grade de jurisdicţie, exercitarea căii de atac nu se poate face omissio medio; în faţa Curţii Constituţionale s-ar fi atacat, în mod necesar, inevitabil, hotărârea pronunţată la nivelul primului grad de jurisdicţie, or, în această materie, Curtea funcţionează ca „primă şi ultimă instanţă”; d) Atunci când, în condiţiile funcţionării mai multor grade de jurisdicţie, s-a prevăzut, imperativ, cerinţa depunerii cererii pentru declanşarea controlului ierarhic la instanţa a cărei hotărâre se atacă, s-a precizat de asemenea că această condiţie este prevăzută sub sancţiunea nulităţii, ceea ce nu este cazul în ipoteza reglementată de art. 11, alin.2 din Legea nr.69/1992; e) Dosarul care face obiectul contestaţiei poate fi pur şi simplu cerut de Curtea Constituţională, atunci când ea înregistrează contestaţia; f) Tocmai în considerarea faptului că – aşa cum proclama însăşi Curtea Constituţională -reglementările legii electorale, „prin natura lor, se referă nemijlocit la un interes public”, logic, moral şi democratic este ca garanţiile instituite prin lege pentru protecţia subiectelor de drept, implicate în procesul electoral, să nu fie restrânse în detrimentul acestor subiecte atunci când se urmăreşte valorificarea lor;

7°. Atunci când Curtea Constituţională a ajuns la concluzia că nu este competentă să soluţioneze contestaţia ce i-a fost adresată, într-o primă perioadă, soluţia ei a constat în „respingerea contestaţiei ca greşit despusă”108, iar într-o a doua perioadă şi constant, în „declinarea competenţei „, fie în favoarea tribunalului109, fie în favoarea Biroului Electoral Central110, după caz.

Soluţiile Curţii Constituţionale atrag atenţia sub câteva aspecte.

108 Hotărârea nr.4 din 1 septembrie 1992, în CD., p. 358

109 Hotărârea nr. 11 din 7 septembrie 1992, în C. D., p.379.

„Hotărârile nr. 35 din 4 octombrie 1992, în CD., p. 435; nr. 36 din 4 octombrie 1992, în CD., p. 438; nr.38 din 7 octombrie 1992, în CD., p. 444; nr. 39 din 8 octombrie 1992, în CD., p. 446; nr.40 din 14 octombrie 1992, în „Monitorul Oficial al României”, nr. 260 din 19 octombrie 1992.

Declinarea competenţei în favoarea tribunalului s-a făcut întrucât, în cazul examinat, fiind vorba despre contestarea unei candidaturi pentru Senat, într-adevăr, potrivit art. 36, alin.3 din Legea nr.68/1992, contestaţia se soluţionează de tribunal'11. Declinarea competenţei în favoarea Biroului Electoral Central, invocându-se şi art. 158, alin.3 C.pr. civ., s-a făcut întrucât, în cazurile examinate, fiind vorba despre contestarea unor operaţiuni legate de alegerile parlamentare, într-adevăr, potrivit art. 25, alin. 1, litera „f” din Legea nr. 68/1992, competenţa revine Biroului Electoral Central.

Problema care stăruie este aceea de a şti dacă între Curtea Constituţională şi instanţele judecătoreşti sau alte organe cu activitate jurisdicţională funcţionează instituţia declinării de competenţă. Principial, răspunsul este afirmativ112 şi el s-ar putea întemeia din perspective diferite, dar conjuncte: a) în sensul art. 16 din Legea nr.47/1992, înscris între „dispoziţiile comune” cu privire la „competenţa Curţii Constituţionale”, procedura jurisdicţională prevăzută în legea organică a Curţii „se completează cu regulile procedurii civile”, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale. Art.22, alin.3 C.pr. civ.113 confirmă legal şi ideea că poate exista chiar conflict de competenţă între instanţele judecătoreşti şi „alte organe cu activitate jurisdicţională”; b) Se poate spune că, prin Constituţie şi prin legea organică, structural a fost articulat un sistem de organe de jurisdicţie, cu natură juridică diferită, dar aparţinând aceluiaşi sistem, chemat să rezolve prolemele de contencios electoral şi, în interiorul acestui „'ân prezenţa acestui text, explicit, cuprins în art.36, alin.3 din legea electorală, mărturisim că iarăşi n-am înţeles de ce în motivarea soluţiei de declinare s-a invocat şi art.581, alin.2 C.pr. civ., potrivit căruia „cererea de ordonanţă preşedinţială se introduce la instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului”. Contestaţia nu este o cerere de ordonanţă, pentru a dispune o măsură vremelnică, fără abordarea fondului litigiului, ci ea este o adevărată acţiune în contencios electoral.

112 Cu multă vreme în urmă, instanţa supremă de atunci a decis că numai când se constată că cererea este de competenţa unui organ al statului fără activitate jurisdicţională nu se va pronunţa declinarea competenţei, ci respectiva cerere va fi respinsă ca inadmisibilă (Trib. Supr., col. civ. nr.30/1966, în „Culegere de decizii”, 1996, p. 268).

113 Textul a fost însă introdus prin Legea nr. 59/1993. Dar chiar în lipsa lui, concluzia era aceeaşi, atât pe baza fostului art.22 C.pr. civ., cât şi a practicii judiciare, care, prin analogie, a extins aplicarea acestui articol.

Sistem, funcţionează bineînţeles, ca îndeobşte, declinarea de competenţă; c) Se poate spune de asemenea că, funcţional, toate aceste organe au aceeaşi natură juridică – ele sunt organe de jurisdicţie. Iar în procesul activităţii lor jurisdicţionale, declinarea de competenţă este, adeseori, inevitabilă şi ea trebuie tratată ca un fenomen natural, intrinsec sistemului şi activităţii jurisdicţionale.

Fie, dar o virtuală problemă pare totuşi insolubilă. Ce se întâmplă în cazul unui conflict negativ de competenţă ivit între Curtea Constituţională şi instanţă sau Biroul Electoral Central? Dacă se va da, cine va da regulatorul de competenţă? Niciuna dintre soluţiile pe care le putem închipui nu ni se pare potrivită:

— Întrucât, pe de o parte, Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale şi competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi contestată de nici o autoritate publică (art.3 din Legea nr.47/1992), iar pe de altă parte, deciziile ei – şi hotărârile, ca varietate a acestora – sunt obligatorii (art.145, alin.2 din Constituţie), s-ar putea spune că nu poate exista un conflict de competenţă, instanţa sau, după caz, Biroul Electoral Central, învestit prin declinarea de competenţă din partea Curţii trebuind să procedeze la soluţionarea cazului. Concluzia ar fi însă valabilă doar atunci când învestirea însăşi este legală. Dacă prin învestire, instanţa sau Biroul Electoral Central ar fi pus în situaţia de a îndeplini o atribuţie pe care legea nu i-a conferit-o, atunci nu va putea să se conformeze pur şi simplu hotărârii Curţii Constituţionale de declinare a competenţei în favoarea sa şi, astfel, conflictul negativ de competenţă ar fi creat. Altfel spus şi pe scurt, hotărârile Curţii nu pot să exceadă, prin ceea ce ele dispun, prevederilor constituţionale şi celor cuprinse în legea organică;

— S-ar putea opina în sensul rezolvării conflictului negativ de competenţă de către însăşi Curtea Constituţională. Aceasta în considerarea faptului că ea este „independentă faţă de orice altă autoritate publică” (art. l, alin.2 din legea ei organică) şi „este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale” (art.3, alin.2 din aceeaşi lege). Soluţia n-ar fi însă admisibilă: a) Curtea Constituţională este ea însăşi parte în conflictul de competenţă şi nu poate fi în acelaşi timp şi autorul regulatorului de competenţă; b) Competenţa Curţii este limitată prin Constituţie şi legea ei organică, iar între prerogativele ei nu se înscrie şi rezolvarea unor asemenea conflicte de competenţă;

— O altă posibilă soluţie ar fi rezolvarea conflictului de către Curtea Supremă de Justiţie sau, poate, de către Curtea de Apel, ca instanţă ierarhică superioară celei aflate în conflict, făcându-se deci aplicarea art.22, alin. 3 C.pr. civ. Chiar dacă soluţia ar fi admisibilă pentru situaţia când în conflictul negativ de competenţă se află un tribunal, în orice caz ea nu şi-ar putea găsi aplicare atunci când în conflict se află Biroul Electoral Central. Dar această soluţie nu este admisibilă nici măcar în prima ipoteză: a) Instanţa care ar da regulatorul de competenţă ar avea, implicit, o poziţie supraordonantă faţă de Curtea Constituţională, b) Competenţa materială a instanţei este – şi ea – expresă şi limitativă, iar între prerogativele ei nu figurează şi rezolvarea unor asemenea conflicte.

Problema posibilului conflict negativ de competenţă între Curtea Constituţională, pe de o parte, şi instanţă sau Biroul Electoral Central, pe de altă parte, ne apare deci ca insolubilă. De aceea, în ambianţa actualei reglementări, am opina nu pentru soluţia „declinării competenţei”, ci pentru soluţia „respingerii contestaţiei” ca greşit introdusă sau ca inadmisibilă, urmând ca autorul acesteia să se adreseze organului competent să o rezolve;

8°. Constant şi cu totul întemeiat, Curtea Constituţională a dat expresie principiului – consacrat de altfel legal – că ea se pronunţă numai în drept. Într-adevăr, art. 29 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale precizează: „Curtea nu statuează decât asupra problemelor de drept”. Multe dintre contestaţiile adresate Curţii şi având ca obiect înregistrarea candidaturii unor persoane de către Biroul Electoral Central au pus în discuţie calităţile moral-politice ale acelor persoane. Curtea, în manieră uneori didacticistă, a precizat condiţiile legale pentru ca o persoană să poată candida la funcţia de Preşedinte al României, impedimentele prevăzute de lege şi natura reglementărilor legale, caracterul expres şi limitativ al acestor condiţii şi impedimente, aprecierile morale, politice sau chiar afective trebuind să rămână la discreţia corpului electoral”4.

114 De exemplu: Hotărârea nr. 10 din 7 septembrie 1992, în CD., p. 374-375, nr. 2-4; Hotărârea nr. II din 7 septembrie 1992, în CD., p. 377-379, nr. 4-7; Hotărârea nr. 12 din 7 septembrie 1992, în CD., p. 380-381, nr. 2-4.

9°. O problemă rezolvată de Curtea Constituţională, cu posibile rezonanţe şi în viitor, a fost acea cu privire la aplicarea art.81, alin.4 din Constituţie, potrivit căruia „nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate”; „acestea putând fi şi succesive”. Curtea a formulat următoarele considerente„5, a) Art.149 din Constituţie menţionează că aceasta „intră în vigoare la data aprobării ei prin referendum„. „De aici rezultă că orice judecată cu privire la logica, semnificaţia şi implicaţiile unor texte ale Constituţiei, inclusiv cele care privesc instituţia Preşedintelui României, se analizează şi se interpretează începând cu situaţiile care apar după intrarea ei în vigoare„; b) Art. 15, alin.2 din Constituţie precizează că legea dispune numai pentru viitor, făcând o singură excepţie, în cazul legii penale mai favorabile. „Este de la sine înţeles că acest principiu se aplică şi legii fundamentale”. Ca atare, textul art.81, alin.4 din Constituţie îşi găseşte aplicarea numai pentru viitor;

10°. O soluţie contradictorie sau eliptică, ni se pare, justifică necesitatea elucidării unei probleme de principiu116. Curtea a fost sesizată cu o cerere de anulare a alegerilor prezidenţiale dintr-o circumscripţie electorală. Ea a constatat – corect – că, în raport cu prevederile art.25, alin.3 din Legea nr.68/1992, care, conform dispoziţiilor art. 28, alin. L din Legea nr. 69/1992, se aplică în mod corespunzător şi alegerilor prezidenţiale, cererea este tardivă. Totuşi, examinând-o în fond, Curtea a calificat cererea ca neîntemeiată, interpretând – de asemenea corect – dispoziţile art.24, alin. L din Legea nr.69/1992. Or, dacă Curtea a constatat mai întâi tardivitatea cererii, examinarea ei în fond era inutilă, instanţa putând aborda fondul litigiului numai dacă ea este legal învestită.

Tocmai pentru că s-a procedat astfel, adică paradoxal, soluţia de „respingere a cererii de anulare”, fără indicarea motivului -tardivitatea cererii sau netemeinicia ei – poate fi o sursă de ambiguităţi;

11°. Câteva probleme de ordin procedural – majoritatea dintre acestea împreună cu soluţiile adecvate – rezultă din hotărârile Curţii: a) a) Termenele prevăzute de legea electorală pentru exercitarea căilor „5 A se vedea: Hotărârea nr. 18 din 17 septembrie 1992, în C. D., p.400, nr.3-6. 116 Avem în vedere Hotărârea nr. 36 din 4 octombrie 1992, în CD., p. 436-438.

De atac (contestaţie„7, cerere de anulare”8) sunt termene de decădere; b) Art.86, alin. L din Legea nr.68/1992 instituie pentru aceste termene „sistemul termenului inclusiv” de calcul, ele se calculează „din ziua când încep să curgă, până în ziua când se împlinesc, chiar dacă acestea nu sunt zile lucrătoare”9. Cumulând cele două reguli, am adăuga, extrapolând, că termenele prevăzute de legea electorală nu sunt susceptibile de întrerupere sau de suspendare, nici de repunere în termen; c) Poate fi considerată o curiozitate în această materie admiterea de către Curte, într-o situaţie, a probaţiunii prin interogatoriu120 d) Într-o cauză, autorul sesizării a cerut Curţii Constituţionale să „constate nesoluţionarea de către Curtea Supremă de Justiţie a recursului” introdus la această instanţă. Curtea Constituţională a reţinut, indubitabil corect, că „cererea referitoare la activitatea Curţii Supreme de Justiţie nu intră în competenţa sa de soluţionare”; e) în aceeaşi cauză, Curtea Constituţională a evocat „puterea lucrului judecat” a hotărârilor pronunţate de ea121, accentuând astfel natura jurisdicţională a acestor hotărâri;

12°. In îndeplinirea atribuţiei conferite Curţii Constituţionale de art. 144, alin. L, litera „d” din Constituţie, la sfârşitul alegerilor prezidenţiale, Curtea adoptă două hotărâri distincte: una prin care constată alegerea unui anume candidat în funcţia de Preşedinte al României122, alta prin care se validează alegerea respectivului candidat123.

117 De exemplu: Hotărârile nr. 33, 34, 38/1992, cit. Supra. „'Hotărârea nr. 36 din 4 octombrie 1992, cit. Supra. '„Hotărârea nr. 38 din 7 octombrie 1992, în CD., p. 442, nr.2

120 Hotărârea nr. 5 din 3 septembrie 1992, în CD., p.359

121 Hotărârea nr. 43 din 11 noiembrie 1992, în CD., p. 453, nr.2. 122Ibidem, nr. 3.

123 Hotărârea nr. 41 din 15 octombrie 1992, în CD., p. 447-449.

Secţiunea a 3-a CONTROLUL RESPECTĂRII PROCEDURII PENTRU

ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA

REFERENDUMULUI ŞI CONFIRMAREA

REZULTATELOR ACESTUIA

267. Referendumul în sistemul constituţional românesc.

Democraţia semi-directă este expresia şi rezultatul tentativelor de a atenua consecinţele negative ale „ultra-reprezentativităţii”. Între mijloacele tehnice ale democraţiei semi-directe se înscrie şi referendumul. El reprezintă, în general, forma cea mai frecventă şi, în multe privinţe, cea mai semnificativă de manifestare a democraţiei semi-directe.

În sistemul constituţional românesc au fost instituţionalizate trei categorii de referendum: referendumul constituţional, referendumul pentru demiterea din funcţie a Preşedintelui României, referendumul consultativ.

La aceste forme de „referendum naţional” se adaugă „referendumul local”, introdus prin art. 10 al Legii nr.69/1991, legea administraţiei publice locale, ca procedeu al democraţiei semi-directe şi, totodată, ca mijloc de accentuare a autonomiei locale: „Problemele de interes deosebit din unităţile administrativ-teritoriale se pot supune, în condiţiile legii, aprobării locuitorilor, prin referendum local”.

268. Atribuţiile Curţii Constituţionale în legătură cu referendumul. Art. 144, alin. L, litera „g” din Constituţie, consacrând atribuţiile Curţii Constituţionale în acest domeniu, spune că aceasta „veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia”. Art. 36 din Legea nr. 47/1992 are următorul cuprins: „Procedura pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de exercitare a iniţiativei legislative de către cetăţeni, de verificare a respectării regulilor de organizare şi desfăşurare a referendumului şi de confirmare a rezultatului acestuia se stabileşte prin legile privind reglementarea acestor activităţi”.

În marginea actualei reglementări, putem face doar câteva constatări, sumare: a) Organizarea şi desfăşurarea referendumului, inclusiv confirmarea rezultatelor acestuia, va face obiectul unei legi organice, lege care va detalia desigur şi prerogativele Curţii Constituţionale. În orice caz, Curtea nu va fi solicitată să vegheze asupra operaţiunilor tehnico-materiale ale referendumului, nici măcar asupra legalităţii tuturor actelor şi faptelor referendare, ci, similar cu prerogativele ce-i revin în legătură cu procedura sufragiului prezidenţial, va rezolva neîndoielnic unele dintre acţiunile specifice contenciosului electoral; b) Pe baza atribuţiei conferite prin Constituţie şi prin legea organică, Curtea Constituţională nu este chemată doar să confirme rezultatele referendumului, dar şi să vegheze la organizarea şi desfăşurarea acestuia; c) întrucât Constituţia nu distinge între diferitele forme de referendum pe care ea le consacră, urmează să admitem că atribuţia conferită Curţii Constituţionale în acest domeniu priveşte toate aceste forme de referendum naţional.

Controlul Curţii Constituţionale asupra organizării şi desfăşurării referendumului, precum şi confirmarea de către ea a rezultatelor acestuia, implică două dimensiuni:

1°. Controlul constituţionalităţii legii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului. Este un control ce va fi exercitat de Curtea Constituţională în condiţiile prevăzute de art. 144, litera „a” din Constituţie, un control prealabil şi preventiv, abstract şi politic. Aceasta pentru că: a) Legea organică cu privire la organizarea şi desfăşurarea referendumului este tot o „lege”, iar controlul de constituţionaliate a legilor, înainte de promulgarea acestora, nu face nici o distincţie între legile organice şi cele ordinare; b) Controlul se va exercita, în condiţiile arătate, numai la sesizare, singura excepţie -nesusceptibilă de extrapolare – când Curtea Constituţională exercită controlul din oficiu, priveşte iniţiative de revizuire a Constituţiei; c) Conferirea unor atribuţii în materie referendară, nu poate schimba -prin supoziţie – formele controlului constituţionalităţii legilor aplicate de Curtea Constituţională în baza Constituţiei;