Ion Budai Deleanu

După aceste câteva considerente preliminarii şi de principiu, în cele ce urmează am face unele adnotări de detaliu în legăură cu procedura soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.

7°. Excepţia de neconstituţionalitate nu este simplamente o excepţie procesuală, în sensul atribuit acesteia de art. 137 C.pr. civ., decât cel mult sub aspectul calificării ei ca incident care apare în cursul unui proces. Deşi, cu unele concesii, în anumite limite sau sub unele aspecte, efectele invocării excepţiei de neconstituţionalitate par identice sau apropiate de cele ale excepţiei procesuale (bunăoară, efectul întârzierii judecăţii, dacă instanţa dispune suspendarea acesteia), n-ar fi posibilă încadrarea stricto sensu a excepţiei de neconstituţionalitate nici în categoria aşa-ziselor „excepţii procedurale”, nici în categoria „excepţiilor de fond”67. Excepţia de inadmisibilitatea legală şi formală a acesteia; c) Interdicţia stabilită prin art. 23, alin.3 priveşte deopotrivă şi instanţa, nu numai părţile din litigiu. Dacă, totuşi, în pofida acestor considerente sau din neglijenţă, instanţa va reţine excepţia de neconstituţionalitate invocată şi o va trimite spre rezolvare Curţii Constituţionale, constatarea inadmisiblităţii ei revine desigur Curţii, care poate decide numai pe baza celor reţinute de judecăorul raportor (art.24, alin.2).

67 în sensul ideii că excepţia de neconstituţionalitate nu este pur şi simplu o „excepţie procesuală”, ni se pare semnificativ că, uneori, Curtea s-a referit la excepţia de neconstituţionalitate „sub aspectul dreptului constituţional”. (Decizia nr.14 din 10 neconstituţionalitate pare a se apropia mai mult – rară să se identifice -de „apărările în fond”, invocându-se un mijloc legal de ineficientă a unei dispoziţii, cuprinsă într-o lege sau ordonanţă, care ar urma să se aplice la soluţionarea respectivului litigiu.

În opinia noastră, prin obiectul ei, prin procedura de rezolvare şi prin efectele deciziei asupra excepţiei de neconstituţionalitate, aceasta nu este un mijloc tehnic procesual specific acţiunii penale sau civile – asemenea excepţiilor procesuale – ci un mijloc tehnic aparţinând „instrumentarului” dreptului constituţional, pentru exercitarea controlului de constituţionalitate. Aşa fiind, orice încercare de transpunere mutatis mutandis a regulilor procedurale comune aplicabile excepţiilor procesuale la categoria excepţiilor de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Îşi dovedeşte astfel încă o dată semnificaţia art.16 din Legea nr.47/1992, în sensul căruia procedura jurisdicţională prevăzută de această lege „se completează” cu regulile procedurii civile, „în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale”, iar asupra compatibilităţii „hotărăşte exclusiv Curtea”68;

2°. Totuşi, excepţia de neconstituţionalitate fiind un incident apărut în cursul unui proces, asemănător „chestiunilor prejudiciale” obişnuite, invocarea ei reclamă justificarea unui interes procesual sau chiar de ordin substanţial. A devenit de altfel un loc comun adevărul că nici o cerere în faţa instanţei nu poate fi făcută în lipsa unui interes. Poate tocmai din acest motiv, interesul nu a făcut obiectul unei dispoziţii generale în legea de procedură civilă şi nici în legea organică specială a Curţii Constituţionale69; martie 1993, în CD., p. 152, nr.20; Decizia nr.15 din 10 martie 1993, în CD., p. 156, nr.9)

68 Această „completare” cu legea generală – preciza Curtea într-una din deciziile sale -„se face în măsura în care legea specială tace”. (Decizia nr.61 din 19 octombrie 1993, în CD., p. 312, nr.6.) Bunăoară, potrivit de altfel prevederilor art. 26, alin. 1 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aceasta a decis că în litigiul constituţional nu operează suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului. (Decizia nr. 113 din 14 noiembrie 1995, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 14 din 22 ianuarie 1996.)

69 Uneori, Curtea Constituţională a evocat cerinţa „interesului”. (De exemplu, Decizia nr.4 din 10 februarie 1993, în CD., p. 137, nr.6; Decizia nr.63 din 4 noiembrie 1993, în C. D., p., 324, nr.15). Interesul aparţine, evident, părţii, nu excepţiei. Unele formulări prin care s-a evocat lipsa interesului sunt, din acest motiv, inadecvate.

3°. Excepţia de neconstituţionalitate trebuie verificată de instanţa în faţa căreia aceasta a fost invocată, sub aspectul „pertinenţei” ei70. Această cerinţă rezultă limpede din cuprinsul art.23, alin.2 din Legea nr.47/1992, întrucât se spune că excepţia ridicată se trimite Curţii Constituţionale spre a se pronunţa asupra ei, dacă de acea excepţie „depinde judecarea cauzei”. Dat fiind caracterul de „incident” al excepţiei de neconstituţionalitate, trebuie, cu alte cuvinte, ca excepţia să se afle într-un oarecare raport cu procesul în care, prin ridicarea ei, s-a creat incidentul de constituţionalitate71.

4. ° Sesizarea Curţii Constituţionale se poate face de judecătorul a quo, de instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate (art.23, alin.4 din Legea nr.47/1992). Această condiţie poate fi motivată sub trei aspecte: a) Excepţia de neconstituţionalitate apare ca fiind un incident creat în faţa unui judecător şi în cadrul unui proces72; b) Instanţa în faţa căreia s-a creat incidentul trebuie să verifice legătura acestuia cu litigiul pe care trebuie să-1 rezolve, iar după obţinerea deciziei Curţii Constituţionale să valorifice rezolvarea dată de către aceasta

(Bunăoară, „această excepţie urmează a fi, de asemenea, respinsă ca nemaiavând nici interes, nici obiect” – Decizia nr.66 din 17 noiembrie 1993, în C. D., p. 336, nr-5)

70 Similar se procedează în sistemul italian, care de asemenea reţine condiţia de „ rilevanză”. (A se vedea: J. C1. Escarras, La saisine de la Cour Constitututionnelle ¦talienne par voie d'exception, în „Revue francaise de droit constitutionnel”, 1991, nr., 4, p.686; L. Favoreu, Les Cours Constitututionnelles, P. U. F., Paris, 1992, p.77-78).

71 J. C1. Escarras, raport, în voi. L' excepţion d' inconstitutionnalite, sous la direction de G. Conac et D. Maus, „Les cahiers constitutionnels de Paris I”, 1-er decembrie 1989, p.27. În dreptul italian trebuie întrunite două condiţii primare pentru a se putea invoca excepţia de neconstituţionalitate: a) Ea să fie ridicată în faţa unui judecător şi în cursul unui proces; b) Ea să satisfacă cerinţele de rilevanză şi de non manifesta infondatezza. Trebuie însă precizat că în dreptul italian termenul „rilevanză” are un sens mai larg decât acela de „pertinent” sau chiar de „chestiune prejudicială”. El exprimă o legătură instrumentală între problema de constituţionalitate şi fondul procesului; trebuie ca răspunsul adus incidentului de constituţionalitate să fie „necesar şi obligatoriu” pentru a tranşa fondul procesului. Mai mult chiar, judecătorul a quo poate fi pus în situaţia de a aprecia „rilevanză” unei chestiuni în toate fazele procesului, nu numai în raport cu normele aplicabile pentru a tranşa litigiul în fond, dar şi în raport de simple reguli de procedură judiciară.

2 în practica italiană aceste două criterii – cel subiectiv, vizând pe judecător şi cel obiectiv, vizând procesul – nu trebuie în mod necesar să fie cumulate, ele putând să fie valorificate alternativ.

'i J excepţiei de neconstituţionalitate pentru tranşarea litigiului principal; c) Relaţia creată între judecătorul a qua şi judecătorul a quem nu este doar una formală, primul trebuind ca, pe baza dezbaterilor contradictorii asupra excepţiei, să înfăţişeze în încheierea sa punctele de vedere ale părţilor şi, în cele din urmă, propria opinie. Judecătorul a quo nu realizează deci un „filtraj” al excepţiilor de neconstituţionalitate73, dar nici nu poate fi doar o simplă „boâte aux lettres”. Cu alte cuvinte, respectând exclusivitatea competenţei Curţii în materie de constituţionalitate, nu poate totuşi să se păstreze în expectativă totală faţă de incidentele ce-i pot influenţa propria hotărâre;

5°. Instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate este obligată să o transmită Curţii Constituţionale pentru a fi rezolvată. Această obligaţie poate fi motivată sub mai multe aspecte: a) Rezolvarea chestiunilor prejudiciale trebuie, în principiu, să premeargă rezolvării fondului litigiului; d) Dacă instanţa a stabilit legătura dintre excepţia de neconstituţionalitate şi litigiul pe care ea trebuie să-1 rezolve, în sensul că de rezolvarea excepţiei „depinde judecarea cauzei”, logic şi inevitabil ea trebuie să facă demersul pentru soluţionarea acelei excepţii; c) Termenii art. 23, alin.2 din legea organică sunt imperativi: „excepţia ridicată se trimite Curţii Constituţionale, spre a se pronunţa asupra constituţionalităţii acelei prevederi”; d) Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România (art. 1, alin. L din Legea nr.47/1992); e) Astfel cum rezultă din prevederile art. 23, alin.2 din legea Curţii, instanţa poate ea însăşi să decidă doar asupra pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate;

6°. Astfel cum s-a mai precizat, sesizarea Curţii Constituţionale se face de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate printr-o încheiere (art.23, alin.4 din legea organică).

Legea însăşi indică elementele pe care trebuie să le cuprindă încheierea. Aceasta – spune art.23, alin.5 – „va cuprinde punctele de

73 Spre deosebire, bunăoară, de sistemul austriac sau de cel german în care, pe baza unor criterii, se procedează la o asemenea selecţie. Problema se complică şi în sistemul românesc, atunci când instanţa constată lipsa de pertinenţă a excepţiei de neconstituţionalitate.

Vedere ale părţilor pentru susţinerea sau combaterea excepţiei şi opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. În cazurile în care excepţia a fost ridicată din oficiu de instanţă, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precunvşi dovezile necesare”;

7°. În perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate74, instanţa poate dispune, prin încheiere motivată, suspendarea judecăţii. Încheierea este supusă apelului75 în termen de 5 zile de la data pronunţării. Rezultă limpede că suspendarea judecăţii este facultativă. Deşi receptăm motivaţiile acestei soluţii legislative, nu o împărtăşim totuşi, considerând că suspendarea trebuie să fie obligatorie, întrucât: a) Dacă instanţa, reţinând excepţia de neconstituţionalitate şi trimiţând-o spre rezolvare Curţii Constituţionale, a considerat astfel că de prevederea din lege sau din ordonanţă, contestată sub aspectul constituţionalităţii, „depinde judecarea cauzei”, atunci, într-o bună logică juridică, această „dependenţă” nu poate fi ignorată ulterior prin dispoziţia ei, expresă sau implicită, de a nu suspenda judecata. Oricâtă îngăduinţă s-ar manifesta, există aici o flagrantă contradictio în terminis; b) Ignorând pertinenţa excepţiei, instanţa continuând judecata, implicit dă o soluţie excepţiei, deşi ea nu este o autoritate de justiţie constituţională: c) Cu toate că excepţia de neconstituţionalitate este o excepţie de ordine publică, instanţa îi relativizează semnificaţia, din moment ce, în pofida pertinenţei acesteia, ea a continuat judecata pronunţându-se în fond; d) Dacă instanţa, continuând judecata, se pronunţă în fond, făcând aplicarea unei prevederi dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă neconstituţională – calificată şi de ea ca atare, prin încheierea de trimitere a excepţiei la Curtea Constituţională – înseamnă că ea, deliberat, pronunţă o hotărâre ilegală: e) Când excepţia este ridicată din oficiu de instanţă şi este motivată de ea, continuarea judecăţii pare a fi un non sens; f) Nu s-ar putea spune că, prin continuarea judecăţii, se asigură celeritatea justiţiei, căci

74 Formularea legii nu excelează prin rigoare, putându-se înţelege că suspendarea judecăţii poate interveni oricând pe întreaga perioadă a soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate sau că ea poate fi dispusă pentru perioada soluţionării excepţiei. După părerea noastră, ambele interpretări sunt compatibile.

75 Art.23, alin.6 se referă la „recurs”. Legea Curţii Constituţionale a fost însă adoptată anterior modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr.59/1993.

Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate se realizează, în condiţiile legii, într-o procedură dinamică76 g) Suspenând judecata, se previne astfel rejudecarea cauzei, după ce, prin decizia definitivă, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea legii sau ordonnaţei, soluţie indiscutabil preferabilă nu numai pentru că ilegalitatea trebuie prevenită, nu sancţionată post factum, dar şi pentru că rejudecarea rămâne la discreţia părţii care a invocat excepţia: h) Probabil că, lăsând la aprecierea instanţei suspendarea | judecăţii, s-a voit astfel ca ea să aibă posibilitatea de a sancţiona, într-un mod specific, eventuala exercitare abuzivă a dreptului de a invoca excepţia de neconstituţionaliiate. Credem că supoziţia n-ar putea fi reţinută, întrucât, pe de o parte, instanţa realizează un „filtraj” sub aspectul pertinenţei excepţiei, iar pe de alta, întrucât legea a stabilit sancţiuni pentru exercitarea abuzivă a acestui drept procesual77;

8°. Primind încheierea instanţei, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna completul de judecată, alcătuit din 3 judecători, şi pe preşedintele acestuia. Preşedintele completului desemnează pe unul dintre judecători ca raportor. Din acest moment, derularea judecării incidentului de neconstituţionalitate se poate realiza pe două planuri sensibil dferite;

— Pe baza raportului judecătorului desemnat în această calitate, completul de judecată poate hotărî, fără citarea părţilor, respingerea excepţiei, dacă: a) Acesta consideră excepţia vădit nefondată sau consideră că, pe temeiul art.23, alin.3 din legea organică, ea nu poate fi primită, întrucât textul obiectat, făcând obiectul procedurii reexaminării, a fost adoptat în aceeaşi formă, potrivit procedurii prevăzută de art. 145, alin. 1 din Constituţie; b) Completul de judecată hotărăşte respingerea excepţiei cu unanimitatea voturilor;

— Când nu se procedează astfel, judecătorul raportor comunică încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituţională fiecărei

76 în acest sens, a se vedea art.24 din legea Curţii, precum şi art. 12 şi 26, alin. I din regulamentul acesteia.

77 Când Curtea Constituţională constată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi că ea a fost ridicată cu rea-credinţă, pentru a întârzia rezolvarea procesului, poate sancţiona partea care a invocat excepţia cu o amendă de la 10.000 la 100.000 lei (art. 52 din Legea nr.47/1992).

Camere a Parlamentului şi Guvernului, indicându-le data până la care pot să depună punctul de vedere78, şi va asigura luarea măsurilor pentru administrarea probelor la data judecăţii. Judecata are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a încheierii prin care a fost sesizată Curtea Constituţională, a punctelor de vedere comunicate Curţii de autorităţile solicitate în acest sens, a probelor administrate şi a susţinerilor părţilor. Judecata are loc cu citarea părţilor şi a Ministerului Public;

9°. În urma deliberărilor, decizia se adoptă cu majoritate de voturi. Unul sau, după caz, mai mulţi dintre membrii completului de judecată, pot face opinie separată, motivându-o la sfârşitul deciziei79;

10°. Potrivit art.25 din legea Curţii Constituţionale, „decizia poate fi atacată de părţi numai cu recurs, în termen de 10 zile de ia comunicare”80.

Recursul se judecă de un complet alcătuit din 5 judecători, din care unul este preşedintele Curţii Constituţionale sau înlocuitorul său, care va prezida completul. Decizia instanţei de recurs se ia cu majoritate de voturi.

Dacă recursul este admis, instanţa de recurs se pronunţă, prin aceeaşi decizie, şi asupra excepţiei de neconstituţionalitate;

11°. Decizia definitivă prin care se constată constituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe constituie sau poate constitui temei legal pentru rejudecarea cauzelor sau a cauzei numai dacă – precizează art. 26, alin.3 din Legea nr. 47/1992 – respectivul

78 Informarea Camerelor şi a Guvernului, precum şi aflarea punctelor lor de vedere, constituie indiscutabil un mijloc cu o utilitate potenţială remarcabilă, atât în politica legislativă, cât şi în „politica justiţiei constituţionale”. Din păcate însă, aşa cum se poate constata, Camerele ignoră utilitatea acestui mijloc, de regulă ele necomunicând Curţii punctul lor de vedere. (Din lunga listă a acestor situaţii exemplificăm: Deciziile nr. 1/1993, 22/1993, 33/1993, 35/1993, 36/1993, 37/1993, 38/1993. 40/1993, 60/1993, 62/1993, 63/1993, 65/1993, etc. În CD. P. 116, 187, 200, 208, 217, 222, 230, 236, 271, 276, 302, 315, 320, 326.)

79Menţionăm Decizia nr.38 din 7 iulie 1993, în CD., p. 233, decizie pronunţată în recurs cu opinia separată a 2 judecători; Decizia nr. 1 din 7 septembrie 1993 a Plenului Curţii Constituţionale, în C. D., p. 457, cu opnia separată a 3 judecători. 80 Actuala reglementare este criticabilă, de lege ferenda recursul trebuind să fie înlăturat, în favoarea unei decizii în plen „în primă şi ultimă instanţă”. În actualul sistem este posibil ca, în recurs, o minoritate a judecătorilor, 3 din aceştia, să impună o soluţie contrară majorităţii (3 judecători la fond şi 2 judecători la recurs).

Litigiu priveşte raporturi juridice stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991. Repararea daunelor suferite anterior intrării în vigoare a Constituţiei din 1991 se reglementează prin lege;

12°. Deciziile definitive sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor (art.26, alin.5 din legea organică). Ele se publică în „Monitorul Oficial” al României.

Deciziile definitive prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului (art.26, alin.4).

263. Judecarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic. Curtea Constituţională -precizează art. 144, alin. L, litera „i” din Constituţie – „hotărăşte” asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic; art.29, alin. L din Legea nr. 47/1992, reluând textul constituţional, spune însă că asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, Curtea Constituţională „decide”. În fine, din cuprinsul art. 13 al aceleiaşi legi, rezultă că instanţa de justiţie constituţională pronunţă „decizii” pentru a „hotărî” asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.

Pentru început să reţinem că această prerogativă a Curţii Constituţionale exprimă aşadar o altă formă a controlului de constituţionalitate exercitat la „sesizare” – pe baza unei contestaţii – şi a posteriori, în sensul, de această dată, de control înfăptuit „după” constituirea legală a partidului politic.

Deşi prevederile art. 144, alin. L, litera „i”din Constituţie par să limiteze atribuţia Curţii Constituţionale Ia declararea ca neconstituţionale numai a partidelor politice, opinăm şi noi că interpretarea acestor prevederi trebuie să fie în sensul că tot Curtea Constituţională va fi competentă să judece şi neconstituţionalitatea oricăror alte organizaţii81. Într-adevăr, numai aşa poate deveni operant art. 37, alin.2 din Constituţie, potrivit căruia: „Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau independenţei României sunt neconstituţionale”.

81T. Drăganu, op. Cit., p. 259.

Curtea Constituţională, chemată să hotărască asupra constituţionalităţii unui partid politic, desfăşoară o activitate de judecată, în legătură cu un litigiu constituţional, aşa încât ea decide ca autoritate de jurisdicţie constituţională. Astfel cum rezultă din economia dispoziţiilor art.29-31 din Legea nr.47/1992, Curtea Constituţională „judecă” pentru a decide asupra unei „contestaţii”, având ca obiect o problemă de „constituţionalitate”. Elementele specifice procedurii de judecată a unor asemenea contestaţii sunt următoarele:

1°. Curtea Constituţională poate fi sesizată printr-o contestaţie privind constituţionalitatea unui partid politic numai de subiectele expres şi limitativ arătate la art. 29, alin.2 din legea ei organică, şi anume: de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau de Guvern.

Indiferent de autorul contestaţiei, aceasta trebuie motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază.

Cât priveşte sesizarea Curţii Constituţionale de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, legea face două precizări: a) Preşedintele Camerei formulează contestaţia în numele Camerei pe care o reprezintă şi pe baza unei hotărâri adoptate de respectiva Cameră; b) Hotărârea trebuie adoptată cu votul majorităţii membrilor;

2°. Pentru soluţionarea contestaţiei, preşedintele Curţii Constituţionale desemnează un judecător ca raportor. Acesta este obligat să comunice contestaţia, împreună cu actele doveditoare, partidului politic la care se referă contestaţia, precizându-i data până la care poate depune un memoriu în apărare, însoţit de dovezile corespunzătoare. Astfel începe de fapt „faza scrisă” a procedurii contradictorii şi a exerciţiului dreptului la apărare;

3°. Contestaţia se judecă direct de către plenul Curţii Constituţionale. Rezultă că atribuţia Curţii Constituţionale de a hotărî asupra contestaţiei privind constituţionalitatea unui partid politic face parte din categoria acelor atribuţii care se pot realiza numai prin acte adoptate cu votul majorităţii judecătorilor.

Cvorumul pentru plenul Curţii Constituţionale este, potrivit legii, de două treimi din numărul judecătorilor.

Întrucât atribuţia în discuţie este prevăzută de Constituţie şi de Legea nr.47/1992, în sensul art.5, alin.2 din Regulamentul Curţii, plenul adoptă decizia sa asupra contestaţiei cu votul majorităţii judecătorilor82;

4°. Contestaţia se judecă cu citarea contestatorului, a partidului politic a cărui constituţionalitate este contestată şi a Ministerului Public, pe baza raportului prezentat de judecătorul desemnat în acest scop şi a probelor administrate. Astfel începe „faza orală” a procedurii contradictorii şi a exerciţiului dreptului la apărare. Camera Parlamentului care a depus contestaţia „poate” fi reprezentată de o persoană desemnată de aceasta, iar Guvernul de Ministerul Justiţiei. Art.30, alin.3 din Legea nr.47/1992 nu lasă astfel nici o îndoială asupra faptului că reprezentarea celor două autorităţi poate fi realizată şi altfel. Partidul politic poate fi reprezentat şi prin avocat cu drept de a pleda în faţa Curţii Supreme de Justiţie;

5°. Curtea Constituţională judecă contestaţia „în primă şi ultimă instanţă”, art.30, alin.4 din legea ei organică precizând în acest sens că „decizia Curţii nu este supusă nici unei căi de atac”. In condiţiile în care contestaţia se judecă de plenul Curţii Constituţionale o altă soluţie nici nu ar fi fost posibilă;

6°. Decizia Curţii Constituţionale se publică în „Monitorul Oficial” al României;

7°. În fine, dacă contestaţia este admisă, decizia de admitere se comunică Tribunalului municipiului Bucureşti, pentru radierea partidului politic neconstituţional din evidenţa partidelor politice legal constituite.

264. Controlul constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Potrivit art. 144, alin. L, litera „a” din Constituţie, Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Art.37 din Legea nr.47/1992 – din păcate, în contextul „altor dispoziţii” – stabileşte elementele procedurale specifice acestei forme a controlului de constituţionalitate.

Pentru a descifra mai lesne articulaţiile acestui control, evocăm de asemenea dispoziţiile art. 146 şi ale art. 148 din Constituţie cu privire la revizuirea Constituţiei. Astfel, potrivit art. 146 din legea fundamentală, revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din

82 în toate celelalte cazuri, plenul adoptă actul cu votul majorităţii din cvorumul prevăzut de lege pentru ca plenul să se constituie valabil.