Ion Budai Deleanu

2°. Rezolvarea, în condiţiile legii, a acţiunilor în contencios electoral şi confirmarea rezultatelor referendumului – substanţa, de fapt, a atribuţiei prevăzută de art. 144, alin.2, litera „g” din Constituţie.

Dacă am marcat astfel cele două dimensiuni, disociabile, ale controlului Curţii Constituţionale în acest domeniu, am făcut-o şi

WttlCTK* 451 f CENTRALĂ

UNIVERSiTAJlA „LUCIAN BLAGAClui – Na*c” pentru a evidenţia încă o dată ideea că, nici în baza art. 144, alin.2, litera „a”, nici în baza art. 144, alin. L, litera „g” din Constituţie, Curtea Constituţională nu exercită niciuna dintre formele controlului de constituţionalitate asupra unei eventuale legi rezultate din referendum. Aceasta, fireşte, dacă Parlamentul – şi numai el – ar decide organizarea unui referendum legislativ. O astfel de lege -expresie a voinţei „puterii originare” – este mai presus de voinţa oricărei „puteri constituite”.

În materia referendumului, Curtea Constituţională adoptă „hotărâri”.

Secţiunea a 4-a

CONTROLUL ASUPRA ÎNDEPLINIRII CONDIŢIILOR

PENTRU EXERCITAREA INIŢIATIVEI LEGISLATIVE

DE CĂTRE CETĂŢENI

269. Iniţiativa legislativă populară. Ca tehnică a democraţiei semi-directe, iniţiativa populară – desemnată în „corpul” Constituţiei României prin sintagma „propunere legislativă” – este procedeul obţinerii legii la propunerea directă a cetăţenilor.

În principiu, ea presupune fie doar propunerea ca Parlamentul să decidă asupra oportunităţii intervenţiei sale legiuitoare într-un anumit domeniu, fie cererea colectivă ca acesta să se pronunţe asupra unui proiect de lege deja formulat – „iniţiativa formulată”. Totdeauna însă Parlamentul este obligat, ca urmare a declanşării iniţiativei, populare, să se pronunţe, chiar dacă el nu-şi însuşeşte iniţiativa124.

În sistemul constituţional românesc, iniţiativa legislativă poate aparţine unui număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept de vot125. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate

124 Uneori, în condiţiile statelor care practică acest sistem, se prevede că, atunci când parlamentul respinge iniţiativa sau modifică conţinutul acesteia, proiectul va fi supus votului popular sau că el poate fi adoptat prin vot popular, fără să fie trimis în prealabil organului legiuitor.

125 în Elveţia 100.000 de semnături, înregistrate în 18 luni; în Austria 200 000; în Italia 50 000; în Ohio 3 % din alegători; în Dakota de Nord 10 000 ş.a.m.d.

Cel puţin 10.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative (art.73, alin. L din Constituţie).

Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea (art.73, alin.2 din Constituţie).

270. Atribuţiile Curţii Constituţionale în legătură cu iniţiativa populară. Mai întâi, art. 144, alin. L, litera „h” din Constituţie atribuie Curţii Constituţionale competenţa de a „verifica îndeplinirea condiţilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni”. Corelând aceste dispoziţii cu cele ale art.73, alin. 1-2 din Constituţie, urmează logic că prin „condiţii” se înţeleg atât exigenţele de ordin formal ale iniţiativei – dubla reprezentativitate – cât şi exigenţele de ordin material (probleme fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia, graţierea colectivă). Apoi, art.36 din Legea nr.47/1992 prevede că „procedura pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de exercitare a iniţiativei legislative de către cetăţeni126 se stabileşte prin lege127.

Fie şi numai din aceste sumare reglementări, pot fi totuşi creionate câteva concluzii privind atribuţiile Curţii Constituţionale şi interferenţa acestora, în legătură cu iniţiativa legislativă, populară şi eventuala lege adoptată în urma acestei iniţiative, a) Curtea va verifica îndeplinirea condiţiilor formale şi materiale pentru exercitarea iniţiativei, adoptând, în condiţiile legii „hotărâri”; b) Curtea Constituţională poate fi sesizată, în condiţiile art. 144, alin. 1, litera „a” din Constituţie, pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii legii adoptate în urma iniţiativei populare; c) Curtea Constituţională va putea fi sesizată, în condiţiile art. 144, alin. L, litera „c” din Constituţie, pentru a hotărî asupra excepţiei de neconstituţionalitate

126 Parlamentul se află în mora şi sub acest aspect. Este adevărat că dispoziţiile Constituţiei sunt, în această materie, de aplicaţie directă şi imediată, că viitoarea lege urmează să reglementeze doar „procedura pentru verificarea condiţiilor de exercitare a iniţiativei”, nu exercitarea însăşi a acestui drept, dar nu mai puţin, în lipsa acestei „legi procedurale”, exercitarea dreptului de iniţiativă devine problematică.

127 Una dintre caracteristicile legii organice constă în faptul că ea este o lege expres prevăzută de Constituţie. Întrucât această „lege procedurală” nu este expres calificată ca lege organică, rezultă că ea este o lege ordinară.

Ridicată în faţa instanţei judecătoreşti, în legătură cu o lege adoptată în urma iniţiativei populare128.

Capitolul IV

ATRIBUŢIILE CONSULTATIVE ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE

Secţiunea 1-a

ATRIBUŢII ÎN LEGĂTURĂ CU INTERIMATUL PREŞEDINŢIAL

271. Întreruperea mandatului preşedinţial şi interimatul.

Mandatul Preşedintelui României este de 4 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului, în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului. Prorogarea mandatului operează de plin drept până la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales sau. Conjunctural, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofa.

Art. 96, alin. 1 din Constituţie arată că „vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie, de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces”. Art. 97, alin. 1 din Constituţie, reglementând interimatul, arată că, „dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor”.

272. Avizul Curţii Constituţionale. Potrivit art. 144, alin. 1, litera „e” din Constituţie, Curtea Constituţională „constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului”. Art. 34, alin. 1 din Legea nr. 47/1992 reiterează textul constituţional şi îl detaliază sub aspectul unor elemente procedurale.

A se vedea şi Hotărârea nr. l din 27 aprilie 1995, în „Monitorul Oficial al imâniei”. nr. 172 din 3 aueust 1995.

4 L hJW V VUWl* OJ A &V/LU1 * WU 111. 1 Uk

României”, nr. 172 din 3 august 1995.

În fine, art. 13 din legea organică menţionează că, în legătură cu constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul, Curtea Constituţională pronunţă „hotărâri”.

O inadvertenţă poate fi deja lesne sesizată. În ce ne priveşte, am înscris atribuţiile Curţii Constituţionale conferite acesteia de art. 144, alin. 1, litera „e” în rândul atribuţiilor consultative şi, drept consecinţă, a acelor atribuţii în legătură cu care Curtea Constituţională emite un „aviz consultativ”. Legea organică a Curţii Constituţionale înscrie însă aceleaşi atribuţii sub secţiunea „procedura jurisdicţională”, menţionând, la art. 13, că în îndeplinirea lor Curtea Constituţională emite „hotărâri”.

Fireşte că, chiar pentru „constatarea” unor „împrejurări de fapt”, o instanţă – inclusiv instanţa de jurisdicţie constituţională -poate emite „hotărâri”, în sensul de acte juridice având un caracter jurisdicţional.

Stăruim însă în ideea că, chiar numit „hotărâre”, actul Curţii Constituţionale emis pentru constatarea împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României nu poate avea o altă semnificaţie decât aceea de aviz consultativ. Şi aceasta, din cel puţin următoarele motive: a) Categoria „hotărârilor”, introdusă prin Legea nr. 47/1992, excede dispoziţiilor constituţionale cu privire la actele juridice ale Curţii Constituţionale129, aşa încât, într-un regim de strictă constituţionalitate, pe care însăşi Curtea Constituţională trebuie să-1 promoveze, „hotărârile” trebuie asimilate fie „deciziilor”, fie „avizelor-consultative” la care se referă art. 144 şi 145 din Constituţie. Ele n-ar putea fi asimilate „deciziilor” căci, în condiţiile art. 145 din Constituţie, nu sunt obligatorii pentru Parlament130, rămânând deci să fie asimilate avizelor; b) Pentru unele dintre situaţiile care pot conduce la întreruperea mandatului prezidenţial, constatarea Curţii Constituţionale este inutilă (deces), pentru altele această constatare se reduce la o simplă formalitate131 (demisia). În orice caz, în asemenea situaţii, emiterea unei „hotărâri”, în cadrul unei „proceduri jurisdicţionale”, n-ar fi prin nimic justificată sau ar fi chiar anacronică; c) în toate situaţiile susceptibile de o anumită apreciere,

129 în acest sens, a se vedea şi: I. Muraru, op. Cit., p. 102.

130 T. Drăganu, op. Cit., p. 259.

131 Ibidem.

Situaţii de natură să justifice interimatul, Parlamentul, primind „hotărârea” Curţii Constituţionale, nu poate fi împiedicat să decidă el însuşi, ceea ce înseamnă, de fapt, că „hotărârea” Curţii are pentru Parlament semnificaţia unui „aviz'consultativ”; d) Dacă pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui, Curtea Constituţională emite un „aviz consultativ”, iar suspendarea justifică interimatul, în cazul celorlalte împrejurări care pot avea acelaşi rezultat – interimatul – actul Curţii Constituţionale de constatare a acestora nu poate fi, logic, decât tot un aviz132.

Art. 34 şi art. 35 ale Legii nr. 47/1992 stabilesc câteva reguli procedurale în această materie: a) Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României se constată la cererea preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului sau a preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui României în perioada cât acesta este suspendat din funcţie; b) în cazul în care Preşedintele României a fost suspendat din funcţe, cererea pentru constatarea împrejurărilor care justifică interimatul se face de preşedintele care a condus lucrările şedinţei comune a celor două Camere ale Parlamentului, pe baza hotărârii adoptate în şedinţa comună. Această dispoziţie, cuprinsă în art. 34, alin. 3 din legea organică lasă impresia constituirii unui cerc vicios sau a unor proceduri inutile. Într-adevăr, în sensul art. 95, alin. 1 din Constituţie, Curtea Constituţională se pronunţă printr-un aviz asupra cererii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. În sensul art. 34, alin. 3 rezultă că, după ce s-a dispus de Parlament suspendarea din funcţie, Curtea Constituţională este iarăşi chemată să constate existenţa „împrejurării” care justifică interimatul, „împrejurare” confirmată deja de Parlament prin decizia sa de suspendare. Ne întrebăm deci ce urmează să mai constate Curtea Constituţională? Dar ne putem întreba şi care sunt semnificaţiile unei „hotărâri” a Curţii -eventual negativă – în prezenţa deja a unei decizii din partea Parlamentului; c) Dacă interimatul funcţiei de Preşedinte al României s-ar produce din cauza imposibilităţii temporare de a exercita atribuţiile, cererea se face de Preşedintele României sau de

1321. Muraru (op. Cit., p. 104) considera de asemenea că efectele juridice ale „hotărârii” trebuie apreciate nuanţat, în funcţie de situaţiile în care ele intervin. Astfel – se precizează în continuare – „ele nu pot depăşi efectele juridice ale unui aviz”, dacă inter, – – exercitarea atribuţiilor de la art. 144, literele „e”, „g” şi „h”.

Preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului; d) Constatarea împrejurărilor care justifică interimatul se face de plenul Curţii Constituţionale, cu votul majorităţii judecătorilor.

Legea nu precizează cine sesizează Curtea Constituţională pentru ca aceasta să constate încetarea sau dispariţia împrejurărilor care au justificat interimatul. Credem că, potrivit principiului simetriei, sesizarea ar aparţine aceloraşi subiecte care au cerut constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul. In orice caz, ori de câte ori ar fi posibil, titularul funcţiei în legătură cu care s-a creat interimatul este primul îndreptăţit să ceară încetarea acestuia. De asemenea, considerăm că, din oficiu, Curtea Constituţională ar putea proceda, cel puţin în unele situaţii, de ordinul evidenţei, la constatarea încetării sau dispariţiei respectivelor împrejurări.

Secţiunea a 2-a

ATRIBUŢII ÎN LEGĂTURĂ CU ANGAJAREA

RĂSPUNDERII POLITICE A PREŞEDINTELUI

ROMÂNIEI

273. Suspendarea din funcţie a Preşedintelui României.

Protecţia mandatului prezidenţial nu numai că nu este incompatibilă cu răspunderea titularului său, dar chiar o presupune. Protecţia mandatului îşi găseşte justificare numai dacă el este exercitat în scopul şi în limitele stabilite prin Constituţie. Altminteri, trebuie să intervină răspunderea titularului funcţiei.

Răspunderea Preşedintelui Republicii poate fi de natură „exclusiv politică” sau de natură juridică.

Pentru a interveni demiterea Preşedintelui – ca sancţiune a răspunderii lui politice – trebuie ca, mai întâi, să se procedeze la suspendarea din funcţia a Preşedintelui. Suspendarea din funcţie nu este ea însăşi o formă a răspunderii politice, ci procedura premergătoare şi obligatorie pentru eventuala sancţionare a Preşedintelui, întrucât: Preşedintele nu răspunde politic în faţa Parlamentului, ci în faţa corpului electoral, el fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat; suspendarea din funcţie poate fi infirmată prin referendum sau ea devine ineficace dacă referendumul nu a fost organizat în termenul prevăzut de Constituţie.

Pentru a se ajunge la suspendarea din funcţie trebuie îndeplinite câteva condiţii de fond şi de formă (art. 95 şi art. 144, literele „f-g” din Constituţie).

Interesează desigur, în context, faptul că între condiţiile de formă ale suspendării se înscrie şi cerinţa unui aviz consultativ din partea Curţii Constituţionale, de unde rezultă şi o altă atribuţie a acesteia: „Curtea Constituţională dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României” -spune art. 144, alin. 1, litera „f” din Constituţie.

274. Avizul Curţii Constituţionale. Atât din cuprinsul art. 144, alin. 1, litera „f din Constituţie, cât şi al art. 34, alin. 1 din Legea nr. 47/1992, rezultă în terminis că actul Curţii Constituţionale, în legătură cu propunerea de suspendare” din funcţie a Preşedintelui României, este un „aviz”, iar cât priveşte implicaţiile lui juridice, urmează a se observa că el este doar un „aviz consultativ”. Aşadar, avizul trebuie cerut – iar Curtea Constituţională este obligată să-1 dea – dar conţinutul său nu obligă organul chemat să decidă asupra suspendării – Parlamentul133 v

Principalele reguli procedurale, prevăzute de art. 33 – 34 din Legea nr. 47/1992, sunt cele ce urmează: a) Propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, împreună cu dovezile pe care aceasta se întemeiază, se trimit în copie Curţii Constituţionale de preşedintele care a condus şedinţa comună a celor două Camere; b) Preşedintele Curţii Constituţionale, primind cererea, va desemna 3 judecători ca raportori, câte unul dintre judecătorii numiţi de Camera Deputaţilor, de Senat şi de Preşedintele României, care efectuează toate investigaţiile necesare; c) Avizul cu privire la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României se emite de plenul Curţii Constituţionale, cu votul majorităţii judecătorilor Curţii, pe baza dezbaterii raportului prezentat de cei 3 judecători desemnaţi în acest scop, a propunerii de suspendare, a dovezilor şi a investigaţiilor făcute; d) Preşedintele este încunoştinţat asupra datei fixate pentru dezbatere, el putând da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută;

133 A se vedea Avizul consultativ al Curţii Constituţionale, nr. 1 din 5 iulie 1994.

E) Avizul Curţii Constituţionale se comunică preşedinţilor celor două Camere şi Preşedintelui României.

Capitolul V ACTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

Secţiunea 1-a CATEGORII DE ACTE ŞI NATURA LOR JURIDICĂ

275. Categorii de acte ale Curţii Constituţionale. Art. 145 şi art. 144, alin. 1, litera „f” din Constituţie menţionează, numindu-le, numai două categorii de acte ale Curţii Constituţionale: decizia şi avizul consultativ. Art. 13, alin. 1 din Legea nr. 47/1992 menţionează însă trei categorii de acte – decizii, hotărâri şi avize – arătând totodată atribuţiile în legătură cu care se pronunţă acele acte:

7°. Decizii, în cazurile în care: a) Se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, precum şi asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei; b) Se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului; c) Hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionailtatea legilor şi a ordonanţelor; d) Hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic;

2°. Hotărâri, în cazurile în care: a) Veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; b) Constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; c) Veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia; d) Verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni;

3°. Avize consultative pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.

Legea organică indică şi soluţiile pe care le pot cuprinde unele dintre actele arătate: „constatarea neconstituţionalităţii legii” (art. 20, alin. 2); „constatarea neconstituţionalităţii unei legi sau a unei ordonanţe” (art. 26, alin. 1); „admiterea contestaţiei” (art. 31, alin. 2); „constatarea împrejurărilor care justifică interimatul” (art. 35). Înşiruirea exhaustivă a acestor soluţii nu era nici posibilă, nici necesară, ţinând seama pe de o parte de specificitatea justiţiei constituţionale, de diversitatea şi particularitatea atribuţiilor pe care ea le exercită, dar şi de posibilitatea receptării, adecvate, a normelor de drept comun.

Categoria de acte controversată rămâne cea a „hotărârilor”. Şi aceasta, din cel puţin următoarele motive: legea organică excede astfel prevederilor constituţionale; obiectul unor hotărâri este greu de definit prin dispozitivul acestora; în unele dintre ipotezele rezervate prin lege hotărârii, adoptarea acesteia este inutilă; caracterul interimar al hotărârii, între decizii şi avize, a determinat calificarea lor contradictorie, fie ca varietate a deciziilor, fie ca varietate a avizelor134, având în vedere desigur şi efectele lor.

276. Natura juridică a actelor Curţii Constituţionale. Art. 145, alin. 2 din Constituţie spune doar că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Această prevedere constituţională nu este îndeajuns de sugestivă pentru a determina natura juridică a actelor Curţii Constituţionale. Mai sugestiv însă rămâne poate faptul că, în secţiunea a 2-a a Legii nr. 47/1992, secţiune intitulată „procedura jurisdicţională”, sunt cuprinse „deciziile” adoptate de Curtea Constituţională în exercitarea controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, a controlului constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, pentru rezolvarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, „hotărârile” pronunţate în legătură cu sufragiul prezidenţial şi cele în

134 Distincţia pe care Legea nr. 47/1992 o face între deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale nu este în măsură, din punct de vedere al semnificaţiei juridice, să distanţeze dispoziţiile ei de concepţia de bază a Constituţiei din 1991. (T. Drăganu, op. Cit., p. 260). Cât priveşte efectele juridice ale hotărârii Curţii Constituţionale, ele trebuie apreciate nuanţat, în funcţie de situaţiile în care intervin. Astfel, ele nu pot depăşi efectele juridice ale unui aviz dacă intervin în exercitarea atribuţiilor de Ia art. 144, literele „e”, „Ig” şi „h” din Constituţie – adică, constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul, asigurarea respectării procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia, verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni. (I. Muraru, op. Cit., p. 104.) legătură cu interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte aJ României, dar şi „avizul” pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Sunt cuprinse însă într-o secţiune distinctă, aşadar nu în cadrul „procedurii jurisdicţionale”, deciziile ce s-ar pronunţa asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.

Indiferent cum vom judeca reglementarea în cele ce urmează, un paradox legislativ nu poate trece neobservat: includerea „avizelor consultative” în categoria actelor puse sub semnul „procedurii jurisdicţionale” şi excluderea unora dintre decizii din cadrul acestei proceduri.

Cât priveşte natura juridică a actelor Curţii Constituţionale, considerăm următoarele135: a) Deciziile pronunţate asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, nu sunt acte jurisdicţionale, înzestrate cu puterea lucrului judecat; b) Nu sunt asemenea acte deciziile pronunţate în legătură cu un proiect sau o propunere de revizuire a Constituţiei; c) De asemenea, nici deciziile asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului; d) Hotărârea prin care se constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României nu rezolvă un litigiu constituţional, aşa încât ea este un simplu act de constatare, în unele situaţii, un aviz, în orice caz nu un act de jurisdicţie; e) Caracter de aviz are şi hotărârea prin care se verifică îndeplinirea condiţiilor iniţiativei populare; f) Au caracterul unor veritabile acte de jurisdicţie şi sunt înzestrate cu puterea lucrului judecat deciziile Curţii Constituţionale pronunţate asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, deciziile asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, hotărârile prin care se rezolvă contestaţiile în cadrul sufragiului preşedenţial, hotărârile prin care s-ar rezolva contestaţiile în cadrul procedurii referendare.

În toate celelalte situaţii, efectele specifice şi diferite ale actelor Curţii Constituţionale trebuie deduse, în opinia noastră, nu din „autoritatea lucrului judecat”, ci din caracterul lor „obligatoriu”.

Pe larg, a se vedea: I. Deleanu, Justiţia constituţională, cit. Supra, p. 349 şi urm.

Secţiunea a 2-a TIPURILE DE DECIZII

277. Tipologizarea deciziilor. Atribuţiile Curţii Constituţionale sunt – cum s-a putut constata – diverse şi complexe, iar exercitarea lor inculcă procedurii care, dincolo de notele lor comune, prezintă şi semnificative particularităţi. Totuşi, exceptând ceea ce este de exceptat, art. 145 din Constituţie, referindu-se la actele Curţii Constituţionale, indică „deciziile” şi precizează că ele sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Nimic altceva, nici în Constituţie, nici în legea organică, nici măcar în Regulamentul Curţii despre tipurile de decizii susceptibile de adoptare şi adecvate diferitelor situaţii de constituţionalitate sau de neconstituţionalitate. Tipologizarea deciziilor nici n-ar fi fost însă posibilă, datorită varietăţii lor, şi nici oportună, ermetizând astfel formele de exprimare ale Curţii Constituţionale.

Tipologizarea deciziilor poate fi totuşi realizată, având ca termen de referinţă diferite criterii. Astfel, în funcţie de obiectul lor s-ar putea identifica: decizii care au ca obiect constituţionlitatea legilor, înainte de promulgarea acestora; decizii care au ca obiect constituţionalitatea regulamentelor Parlamentului; decizii care au ca obiect excepţia de neconstituţionalitate; decizii care privesc constituţionalitatea unui partid politic; decizii asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Este însă o tipologizare prea puţin semnificativă, ea evocând mai ales atribuţiile Curţii Constituţionale, mai puţin – ca să zicem aşa – „conduita” concretă a acesteia în diferite situaţii de contencios constituţional. Tipologizarea deciziilor Curţii Constituţionale s-ar putea face şi pornind de la conţinutul dispozitivului, de la ceea ce prin el se dispune: „constatarea neconstituţionalităţii”; „constatarea constituţionalităţii”; „respingerea” sau „admiterea” excepţiei de neconstituţionalitate; „respingerea” sau „admiterea” contestaţiei etc. Aceeaşi soluţie este însă comună pentru situaţii diferite, specifice prin problematica de constituţionalitate invocată, aşa încât o asemenea tipologizare este prea puţin sugestivă.