Irving Stone The Passions of the Mind vol. 2 (continuare la Turnul Nebunilor) paria

Anul 1898 se încheie fără să i aducă nici o schimbare importantă.

5
În ianuarie 1899, Sigmund află că psihologul şi medicul englez Havelock Ellis dăduse o înaltă apreciere lucrării lui despre conexiunea dintre isterie şi viaţa sexuală, în cartea sa. Alienatul şi neurologul. Se simţi încântat, gândindu se din nou că poate ar trebui să se mute cu toată familia în Anglia, care era ceva mai receptivă la nou. Nu ştia cu ce duritate fusese atacat Havelock Ellis pentru încercarea lui de a atrage atenţia asupra necesităţii unei educaţii sexuale a omului.

Sarcina cea mai anevoioasă pe care o avea acum de rezolvat o constituia parcurgerea volumelor groase despre vise în germană, franceză, engleză, spaniolă şi italiană care se acumulaseră pe rafturile sale. Nu şi dăduse seama cât de multe erau. Unele dintre ele reprezentau simple aiureli, cum ar fi cartea egipteană a simbolurilor, care îl învăţa pe cititor cum să prezică viitorul, ba chiar viaţa şi moartea. Dar erau şi altele, ieşite de sub pana unor psihologi inteligenţi ca Gruppe, Hildebrandt, Strümpell, Delboeuf, care observaseră efectul cerinţelor fiziologice asupra viselor: căldură, sete, nevoia de a avea un scaun, relaţia între întâmplările de peste zi şi imaginile din vis, locul anxietăţii în vise. Dar în pofida intenţiilor oneste, predecesorii lui se poticniseră mergând fără lanternă prin peşteri întunecoase şi încă neexplorate, lovindu se cu capul de stalactite pentru că nici unul din ei nu bănuise că există un subconştient care controla atât semnificaţia, cât şi mecanismul visului, că exista un conţinut latent care se întorcea în timp până în perioada copilăriei celei mai timpurii, conferind o semnificaţie mai profundă visului exterior sau de suprafaţă.

Parcurgerea acestui material eterogen era o adevărată tortură. Lecturile interminabile îl storceau de puteri, scoţându i din minte toate ideile noi. Văzând cât de iritabil devenise de când citea aceste cărţi – avea deja o listă bibliografică de optzeci de volume – Martha îl întrebă:

— De ce trebuie să citeşti chiar fiecare rând din cărţile astea?

— Pentru că nu pot risca să fiu acuzat că am neglijat ceva din aceste lucrări, chiar dacă sunt numai informaţii fragmentare.

Martha oftă.

— Materialul acesta nu va avea acelaşi efect deprimant asupra altor cititori cum a avut şi asupra ta?

— Tot ce se poate.

— Ei bine, îndrăznesc să spun că nici un cititor serios nu se va simţi deranjat când va citi o introducere de cincisprezece douăzeci de pagini.

Sigmund se ridică în picioare, se duse la umidificatorul de pe o măsuţă laterală, îşi aprinse un trabuc şi trase câteva fumuri.

— Nu este vorba de cincisprezece sau douăzeci de pagini, ci de aproape o sută, ca să trec în revistă întregul material.

Martha îl privi uluită.

— O sută de pagini! Dar asta înseamnă o carte de sine stătătoare. De ce vrei să ridici acest Zid chinezesc în faţa cititorilor tăi?

Minna râse.

— Martha, ştii că cea mai mare ambiţie a lui Sigi este să devină martir. Se întoarse spre cumnatul ei. Nu cumva vrei să descoperi America? Ce rost are să citezi din o sută de autori numai ca să demonstrezi că nu au avut dreptate?

— Aceasta este calea ştiinţifică: să faci o succintă trecere în revistă a lucrărilor apărute în acest domeniu şi să le analizezi valoarea.

— Dar ce se întâmplă cu cititorul dacă se rătăceşte în hăţişul acesta?

Sigmund zâmbi trist.

— Nu va ajunge niciodată s o vadă pe Frumoasa Adormită din mijlocul hăţişului. Este un fel de a face curăţenie, aşa cum ţăranii ard miriştea cu resturile recoltei din anul trecut înainte de aratul de primăvară.

Interpretarea viselor era calea directă spre cunoaşterea activităţilor subconştiente ale minţii. În fiecare capitol integră rezultatul analizei unui vis care arunca cea mai favorabilă lumină asupra metodei în studiu. De un lucru nu se îndoia: cenzorul era un paznic singuratic, atacat de o armată întreagă de anxietăţi şi dorinţe, diabolic de inteligente atunci când se punea problema împlinirii lor. Într o noapte visă că un cunoscut, ce făcea parte din personalul universităţii, îi spusese: „Fiul meu, Miopii". Urmă apoi un dialog format din replici şi remarci scurte. A treia secvenţă era visul prin­cipal. „Ca urmare a unor evenimente ce surveniseră în cetatea Romei, toţi copiii fuseseră scoşi din Roma şi duşi undeva, în siguranţă. Scena se petrecea în faţa unei intrări, a unor uşi duble în stil vechi (era Porta Romana de la Siena, aşa cum mi am dat seama chiar în timpul visului). Şedeam pe marginea unei fântâni şi eram foarte deprimat, mai că mi venea să plâng. Un personaj feminin, o servitoare sau o călugăriţă, aduse doi băieţi şi îi încredinţă tatălui lor, un bărbat pe care nu l cunoşteam. Cel mai mare dintre cei doi copii era în mod clar fiul meu. Nu am văzut chipul celuilalt. Femeia care îi adusese i a cerut un sărut la despărţire. Avea nasul foarte roşu. Băiatul refuză s o sărute, însă îi făcu semn cu mâna întinsă şi îi spuse: «Auf Geseres»."

Prima impresie a lui Sigmund când începu să şi transcrie visul fu că omul de la universitate şi fiul lui reprezentau o imagine ecran pentru el şi Martin; că visul fusese provocat de o succesiune de gânduri şi emoţii generate de piesa pe care o văzuse recent, Noul Ghetou de Theodor Herzl. Era vorba de atitudinea antisemită care devenea din ce în ce mai făţişă. Sigmund, la fel ca şi Theodor Herzl în piesa sa, se simţea îngrijorat pentru cei şase copii ai săi. După cum se spunea în piesa lui Herzl, aceştia nu vor avea niciodată un cămin al lor, vor întâmpina dificultăţi nu numai la trecerea graniţelor geografice, dar şi a celor intelectuale.

Roma continua să apară în visele lui Sigmund. Cea mai mare ambiţie a vieţii lui era să viziteze Cetatea Eternă. Dar fiindcă nu păşise niciodată în interiorul zidurilor oraşului, înlocuise Roma cu un oraş în care fusese, în cazul de faţă cu Siena, vestită şi ea pentru fântânile sale arteziene. Siena era un substitut foarte potrivit. În apropiere de Porta Romana, Sigmund văzuse o clădire puternic luminată despre care aflase ulterior că este sanatoriul de boli nervoase. I se spusese că directorul azilului, un evreu, un om cu o pregătire remarcabilă, care muncise din greu întreaga sa viaţă şi parcursese toate treptele ierarhice până să ajungă în postul de director, fusese silit să demisioneze din cauza convingerilor sale religioase. Îşi aminti că se simţise deprimat şi aproape că îi venise să plângă în timp ce stătea pe marginea fântânii arteziene. În aceeaşi clipă îi venise în minte versetul „Lângă apele Babylonului am şezut şi am plâns", în care Swinburne scria despre distrugerea Babylonului şi a vechii Italii.

Aceasta reflecta exact sentimentele lui în legătură cu Viena şi cu populaţia oraşului. În aparenţă, atmosfera era veselă şi la tot pasul răsunau melodii fermecătoare despre Dunăre, se vorbea despre prăjiturele cu ciocolată la Jause, dar în realitate domneau prejudecăţile, oraşul fiind încremenit între zidurile stagnării, ale superficialităţii şi ale unei bucurii artificiale. Dar ce semnificaţie avea dorinţa lui de a şi scoate copiii din Roma şi de a i duce undeva în siguranţă? Cu mulţi ani în urmă, fraţii lui vitregi dornici de libertate plecaseră împreună cu copiii lor în Anglia. În acelaşi timp, Jakob şi Amalie se mutaseră împreună cu Sigmund şi cu Anna de la Freiberg în ceea ce credeau ei că este libertatea Liepzigului şi apoi a Vienei. Amalie îi dusese cu trenul din Wroclaw.

Şi cine era personajul feminin, călugăriţă sau servitoare, care i cerea băiatului să i dea o sărutare la despărţire, femeia aceea cu nasul urât, roşu? Nu putea fi nimeni alta decât bona lui, Monica Zajic, care dorise să i sărute la despărţire pe Sigmund şi pe Anna, când familia Freud plecase din Freiberg. Dar de ce băiatul – era el însuşi, ştia asta – spusese ,"Auf Geseres" când ar fi trebuit să spună "Auf Wiedersehen"? Cuvântul ebraic Geseres înseamnă suferinţă sau plâns.

Câteva nopţi mai târziu visă despre un loc care era un amestec de sanatoriu particular şi diverse alte instituţii. Notă în caietul său: „A venit un servitor să mă cheme la comisie. Ştiam în visul meu că se făcuse o încurcătură şi fusesem convocat sub învinuirea că mi aş fi însuşit un anumit articol. Conştient de nevinovăţia mea, dar şi de faptul că deţineam postul de consultant în acel stabiliment, l am însoţit în tăcere pe servitor. La uşă am fost întâmpinaţi de un alt om de serviciu care a spus, arătând spre mine:

— De ce l ai adus? Este o persoană respectabilă.

Am trecut apoi neînsoţit într un hol mare, cu mai multe maşini care îmi aminteau de infern, cu instrumentele lui diabolice de pedeapsă. Deasupra unui aparat l am văzut întins pe unul din colegii mei, care ar fi avut toate motivele să mă remarce, dar nu mi a dat nici o atenţie. Atunci mi s a spus că pot să plec. Dar nu mi găseam pălăria şi până la urmă n am putut părăsi încăperea."

Intuia că acest gen de vise era un exemplu de acţiune inhibată şi notă în manuscris:

„Împlinirea dorinţei prin intermediul visului îşi găseşte expresia în faptul că am fost recunoscut drept om cumsecade şi că mi s a spus că pot pleca. Aşadar, în materialul gîndurilor vis trebuie să fi existat mai multe semne de întrebare în această privinţă. Mi s a dat voie să plec, ceea ce înseamnă că am fost absolvit de vină. Dacă la sfârşitul visului s a întâmplat ceva care m a împiedicat să părăsesc încăperea, pare plauzibilă presupunerea că materialul refulat care conţinea contestaţia se făcea simţit în acest punct. Faptul că nu reuşeam să mi găsesc pălăria însemna, aşadar: «În fond, nu eşti chiar un om cinstit». În felul acesta, incapacitatea mea de a face ceva în vis este o modalitate de exprimare a contradicţiei, un «nu»..."

Un vis absurd îl nedumeri profund. Scrise:

„Am primit o înştiinţare de la consiliul municipal al oraşului meu natal cu privire la taxele datorate pentru spitalizarea unei persoane ce suferise, în anul 1851, o criză în casa mea. Eram foarte amuzat de această împrejurare, pentru că, în primul rând, în 1851 încă nu mă născusem şi, în al doilea rând, tatăl meu, care ar fi putut avea vreo legătură cu acea poveste, murise. M am dus la el în camera alăturată, unde stătea întins pe pat, şi i am povestit. Spre surprinderea mea, îşi aminti că în 1851 se îmbătase o dată şi fusese închis sau reţinut. Era în perioada când lucra pentru firma din T...

— Aşadar, obişnuiai să şi bei? am întrebat eu. Te ai însurat imediat după asta?

Am calculat, bineînţeles, că mă născusem în 1856, ceea ce părea să fie anul imediat următor celui în chestiune."

Jakob nu obişnuia să bea. Oare visul încerca să sugereze că Jakob se purtase prosteşte, ca un om beat? Dar ce făcuse? Venise o notă de plată de la un spital pentru anul 1851. Dar cine beneficiase de îngrijiri medicale? O amintire fragmentară îi apăru încet din bezna memoriei, ca umbra subţire a unei pisici pe acoperişul unei case în timpul nopţii: o bucăţică aici, alta dincolo, o aluzie voalată a fraţilor lui vitregi Emanuel şi Philipp că, într adevăr, tatăl lor se căsătorise „curând după asta" cu o femeie pe nume Rebecca. Nota de plată de la spital era pentru Rebecca? Dacă existase o Rebecca Freud, ce se întâmplase cu ea? Murise în spital? Această a doua căsătorie nu putea să fi durat prea mult, pentru că Jakob era burlac de doi sau trei ani când se căsătorise cu Amalie în 1855. Numai Emanuel şi Philipp ar fi putut să ştie. Era uluit de ingeniozitatea cu care visul îi dezvăluise acest fragment de amintire ce zăcuse adânc îngropat în memoria sa şi de felul în care subconştientul lui respinsese per­manent această fantasmă.

6
Într o după amiază, o pacientă veni la el la birou cu ochii în lacrimi. Femeia exclamă:

— Nu vreau să le mai văd niciodată pe rudele mele. Probabil că mă cred o fiinţă groaznică.

Sigmund n apucă s o întrebe de ce, că femeia îi povesti un vis pe care şi l amintea, dar nu l putea înţelege. Când avea patru ani, un linx sau o vulpe mergea pe acoperiş. Apoi ceva a căzut sau ea căzuse şi după aceea a văzut sicriul mamei sale care era scos afară din casă. Pacienta începu să plângă.

— Acum îmi mai amintesc ceva, exclamă ea. În fragedă copilărie eram umilită de un golănaş de pe stradă care îmi spunea „ochi de râs". Mi se părea cel mai jignitor cuvânt din lume... Şi încă ceva, când aveam trei ani, s a desprins o ţiglă de pe acoperiş şi a căzut în capul mamei mele, făcând o să sângereze abundent.

— Acum vezi cum se îmbină elementele din visul dumitale şi prind contur, spuse Sigmund. Linxul apare pentru că ţi se spunea „ochi de râs". Merge pe un acoperiş de pe care cade o ţiglă şi apoi o vezi pe mama dumitale scoasă din casă, moartă. Scopul visului este împlinirea unei dorinţe. Vezi cum ai scos materialele copilăriei dumitale din subconştient? Dar nu ai de ce să ţi faci probleme.

Este o lege universal valabilă ca fetele să fie îndrăgostite de taţii lor şi să dorească să ia locul mamelor lor, ba chiar să le vadă moarte. Dar asta s a întâmplat cu mult timp în urmă şi nu are nimic comun cu dumneata în clipa de faţă. Rudele şi prietenii dumitale nu consideră că eşti o fiinţă oribilă, au trecut şi ei prin aceleaşi complexe ale lui Oedip în anii copilăriei.

Interpretarea aceasta o ajută pe pacientă să şi redobândească echilibrul.

Un caz asemănător veni în Berggasse 19 câteva săptămâni mai târziu; era vorba de o tânără într o stare de excitaţie confuză, izvorâtă dintr o aversiune violentă faţă de mama sa, pe care o lovea şi o înjura ori de câte ori se afla prin preajmă. Medicii nu reuşeau s o ajute, aşa că fu adusă la dr. Freud, care îşi întemeie analiza exclusiv pe visele femeii. Visase că asista la înmormântarea mamei sale. Şedea împreună cu sora ei mai mare la o masă, amândouă îmbrăcate în haine de doliu. Aceste vise erau însoţite de fobii obsesive întreţinute de teama ca nu cumva să i se întâmple ceva rău mamei sale în timpul scurtelor sale absenţe de acasă. Sigmund explică această fobie ca o „contrareacţie isterică şi un act defensiv" împotriva ostilităţii subconştientului faţă de mama sa. Îşi însemnă în caiet:

„Ţinând seama de aceste fenomene, nu este greu de înţeles de ce fetele isterice manifestă adesea o afecţiune exagerată faţă de mamele lor."

Un caz similar cu cel pe care îl tratase cu câţiva ani în urmă era acela al tânărului cu o educaţie morală foarte strictă care, la vârsta de şapte ani, dorise să şi împingă tatăl sever „într o prăpastie din vârful unui munte. Când am ajuns acasă mi am petrecut restul zilei pregătindu mi un alibi pentru cazul că mi s ar fi atribuit vreunul din asasinatele comise în oraş. Dacă am simţit atunci impulsul de a l împinge pe tatăl meu în prăpastie, sunt oare demn de încrederea soţiei şi a copiilor mei?"

Sigmund află că tânărul, care avea acum treizeci şi doi de ani, îşi pierduse recent tatăl, ce fusese răpus de o boală necruţătoare. În acel moment îşi reamintise, pentru prima oară după douăzeci şi patru de ani, dorinţa din copilărie de a şi ucide tatăl. Sigmund îl conduse înapoi, prin timp, cu mult mai devreme de vârsta de şapte ani, când apăruse pentru prima dată impulsul de a şi ucide tatăl. Avu nevoie de mai multe luni de analiză, pe parcursul cărora făcu o trecere în revistă a cazurilor similare din însemnările lui, dar pacientul progresa vizibil, iar nevrozele lui obsesive păleau tot mai mult. Îi mulţumi dr. Freud pentru că îl eliberase „din celula de închisoare care devenise propria mea cameră, unde mă încuiam în ultima vreme ca să nu pot comite nici o crimă, fie împotriva unui străin, fie a unui membru al familiei".

Un caz cu totul neobişnuit îi fu trimis de profesorul Nothnagel. Omul părea să sufere de o degenerescenţă a măduvei spinării. Sigmund se miră: „De ce l o fi trimis profesorul Nothnagel la mine? Ştie că tratez numai nevroze". Pacientul nu cedă la tratamentul psihanalitic. Negă violent orice legătură între tulburările sale şi viaţa sa sexuală, precum şi existenţa unei activităţi sexuale în primii ani de viaţă. Refuză să se lase angrenat în procesul asocierilor libere de idei, pe parcursul căruia primul gând ce i venea în minte conducea la următorul şi aşa mai departe, până la o sută de idei, imagini sau scene prin care materialele latente pot ieşi la suprafaţă; de fiecare dată susţinea cu încăpăţânare că în subconştientul său nu se afla nimic legat de boala lui.

Sigmund era foarte afectat de acest eşec. Se duse la profesorul Nothnagel, căci se înclina în faţa autorităţii şi înţelepciunii lui medicale şi îl informă că dăduse greş. Îi împărtăşi apoi opinia sa, potrivit căreia pacientul suferea, de fapt, de o degenerescenţă a măduvei spinării.

— Te rog să l ţii mai departe sub observaţie, replică blând Nothnagel. După părerea mea, este o nevroză.

Sigmund dădu din cap obosit.

— Este un diagnostic ciudat din partea dumneavoastră, Herr Professor, întrucât ştiu prea bine că nu împărtăşiţi opinia mea cu privire la etiologia nevrozelor.

Nothnagel schimbă subiectul.

— Câţi copii ai acum?

— Şase.

Nothnagel dădu admirativ din cap, apoi întrebă:

— Băieţi sau fete?

— Trei şi trei. Sunt mândria şi avuţia mea.

— Ei bine, ai grijă! Cu fetele e în ordine, dar cu băieţii o să ai dificultăţi ceva mai târziu.

— O, nu, Herr Professor, băieţii mei sunt foarte bine crescuţi. Singurul lucru care mă îngrijorează la ei este că toţi visează să ajungă poeţi. Nu râdeţi, domnule profesor, ştiţi doar cât de mult au suferit poeţii noştri din cauza sărăciei şi a nepăsării celor din jur.

Sigmund mai ţinu pacientul sub observaţie vreo câteva zile, apoi ajunse la concluzia că şi pierde timpul şi iroseşte banii pacientului.

— Herr Mannsfeld, îi spuse el, îmi pare rău, dar nu pot face nimic pentru dumneata. Îţi recomand să te adresezi unui specialist.

Mannsfeld păli, îşi încleştă mâinile de braţele fotoliului, scutură violent din cap, ca şi când ar fi vrut să alunge de acolo un gând prostesc, şi strigă:

— Nu! Herr Doktor, vă rog să mă scuzaţi. V am minţit. Mi a fost prea ruşine ca să vă vorbesc despre problemele sexuale pe care le am avut în copilărie. Dar acum sunt pregătit să vă spun adevărul. Vreau să mă vindec.

Data următoare când se întâlni cu Nothnagel, Sigmund îi spuse:

— Aţi avut dreptate. Herr Mannsfeld suferea de nevroză. Am făcut progrese. Nu se mai văd semne de degenerescenţă a măduvei spinării.

Faţa bătrână şi ridată a lui Nothnagel se lumină de un zâmbet satisfăcut.

— Da, ştiu. Mannsfeld a trecut pe la mine să mă vadă. Conti­nuă ţi tratamentele. Apoi adăugă cu o expresie oarecum vicleană: Dar, Herr Doktor, să nu faci nici un fel de presupuneri greşite cu privire la convertirea mea. Tot nu cred în etiologia sexuală a nevrozelor. Şi nu cred nici în noua dumitale ştiinţă, în psihanaliză.

Sigmund era cutremurat. Profesorul Nothnagel se juca cu el?

— Domnule profesor, nu ar trebui să mă zăpăciţi cu astfel de contradicţii. Aţi înţeles că acest pacient era nevrotic şi nu avea nimic la măduvă. L aţi trimis la mine ştiind că eu pornesc de la premisa că nevrozele sunt provocate de cauze de ordin sexual. Când am încercat să renunţ la pacient pentru că aveam impresia că nu suferă de nevroză, mi aţi cerut să perseverez. Acum, când l am vindecat aproape pe jumătate, mă felicitaţi pentru munca depusă, pe care apoi o descrieţi, cam aşa cum a făcut şi Krafft Ebing, ca pe un „basm ştiinţific".

Nothnagel îşi scărpină îndelung negul de pe nas.

— Dragul meu doctor, zăpăceala este starea de fapt a medicului. Nu mi ai divulgat dumneata mărturisirea profesorului Charcot potrivit căreia privise anumite boli neurologice timp de treizeci de ani încheiaţi fără să le recunoască? Mai dă mi treizeci de ani ca să văd cum lucrezi şi poate că am să devin şi eu adeptul psihanalizei. Ceea ce ai realizat dumneata seamănă cu unul din spectacolele pe care le am văzut pe la bâlciuri. Ia spune, ce mai face fiul acela al dumitale care vrea să devină poet?

7
În vara anului 1899 se hotărâră pentru prima oară să părăsească Austria şi să închirieze o vilă în Bavaria. Găsiră una foarte drăguţă, numită Riemerlehen, unde se putea ajunge numai pe un drum îngust de la Berchtesgaden.

Sigmund îşi amenajă biroul într o cameră liniştită de la parter. Îl folosi pe Janus şi câteva figurine egiptene pe care le găsise la Berchtesgaden şi în excursiile ocazionale la Salzburg ca presse papier, astfel încât să le aibă în permanenţă la îndemână. Le spuse copiilor:

— Obiectele acestea mă înveselesc şi îmi amintesc de timpuri şi ţări îndepărtate.

Se plimba prin munţi timp de o oră dimineaţa devreme şi apoi încă o oră, în amurg.

În prima săptămână, Sigmund şi clanul lui învăţară să trăiască precum bavarezii, care nu dădeau nici o atenţie ploii cvasiper­manente, căci aceasta era condiţia fertilităţii pământului şi, im­plicit, sursa prosperităţii lor.

Uneori, când dorea să se gândească la câte o problemă, să descifreze semnificaţia unui vis, a unor expresii, a încărcăturii intelectuale a unui vis, pleca singur la plimbare.

Îi plăcea în mod deosebit să străbată drumurile înguste de căruţe care duceau de la o fermă la alta. Acestea erau la fel de ordonate ca şi interioarele caselor ţăranilor.

Privirile îi erau atrase de ghivecele cu flori de pe balcoanele fermelor şi de la ferestre – o profunzime de muşcate, garoafe şi flori galbene care aruncau pete de culoare în peisajul verde.

Primul capitol din Interpretarea viselor, Metoda de interpretare a viselor, fusese trimis la tipar, la Deuticke, la sfârşitul lui iunie, înainte ca familia să plece din Viena. La Riemerlehen lucra cu spor, astfel că reuşea să i expedieze editorului un nou capitol la fiecare două săptămâni. Deuticke îi trimitea prompt şpalturile ca să poată face corecturile. Era fericit să se regăsească în postura care îi plăcea cel mai mult: aceea de om de ştiinţa, psiholog, scriitor, creator al unei ştiinţe a minţii, fundamentată experimental. Până la sfârşitul verii îşi petrecu zilele scriind capitolele finale ale cărţii, inclusiv cele o sută de pagini ale introducerii: Literatura de specialitate despre vise. Trecuseră patru ani de când analizase visul Emmei Benn şi elaborase tehnica extragerii din subconştient a materialelor suprimate în cadrul visului latent. În tot acest răstimp descrisese sute de cazuri de interpretări folosite ca dovezi în sprijinul teoriei sale, aşa cum fixase altădată pe lamele secţiuni ale creierului uman, pentru a le studia apoi la microscop.

Cu ocazia zilei de naştere a Marthei, Sigmund îşi duse progeniturile la Berchtesgaden pentru ca fiecare copil să poată cumpăra un cadou diferit mamei sale. Se opriră în faţa unui magazin cu vitrinele pline de pălării de damă cu boruri înguste, al căror stil rămăsese neschimbat de sute de ani. Avea toate nuanţele de verde al pădurilor şi al câmpurilor, şi fiecare era împodobită cu o pană mândră. O mare parte din populaţia feminină a oraşului se adunase în faţa vitrinei, râzând şi discutând cu aprindere: pălăria femeii bavareze reprezenta încununarea gloriei sale.

Mathilde, care avea aproape doisprezece ani, spuse:

— Papa, ştii că mami n o să poarte o pălărie ca asta la Viena.

— A, dar o s o poarte mâine, la picnicul nostru de la Bartholomäe cu ocazia zilei ei de naştere. O să i stea nemaipomenit!

Plecară apoi cu toţii la Berchtesgaden, unde petrecură o zi întreagă şi luară masa pe o verandă de pe dealul ce dădea spre râu, deasupra văii verzi, cu vedere chiar spre Reimerlehen. Sigmund murmură:

— N o să uit niciodată locul acesta. Îmi pare bine că nu mi am luat umbrela în plimbările mele. Ploaia te ajută să gândeşti!

Martin, care îşi construise o cabană din crengi de copac în pădure, unde se refugia ca să scrie poezii, spuse:

— În vara asta te am văzut mai puţin decât în celelalte, tată, dar ştiam că munceşti cu spor între plimbarea de dimineaţă şi cea de seară.

— Mulţumesc, Martin. Şi ţie cum îţi merge cu scrisul, acum, când ai propriul tău birou?

Martin reflectă o clipă, apoi spuse: