Irving Stone

Din dorinţa de a alunga tensiunea ce plutea în atmosferă, Martha interveni pe un ton împăciuitor:

— Sigi, mă gândesc şi eu de mai multă vreme că s-ar putea să existe un termen mai voalat. Ce-ar fi să încercăm testele de asociere care au fost iniţiate la Burghölzli?

Petrecură ora următoare încercând să formeze cuvinte din silabe stranii: pantealitate, nimfism, împreunare, corporealitate, juncturalism, confluenţialitate. Martha şi Sigmund făcură câteva propuneri absurde: unionalitate, virtalitate, acuplaj. Nu avea nici un sens, aşa cum consimţiră în cele din urmă şi soţii Bleuler.

— A încerca să descriem sexualitatea cu alţi termeni, spuse răguşit Sigmund, după ce îşi epuizaseră forţele în jocul cuvintelor, înseamnă să sucombăm în faţa unei forme de boală pe care sexualitatea rău îndrumată o declanşează la pacienţii noştri. Nu este suficient ca societatea noastră să adopte o atitudine sănătoasă faţă de sex. Oamenii trebuie să aibă libertatea de a vorbi despre el aşa cum discută despre oricare alt domeniu al vieţii lor.

— Ai dreptate, spuse Bleuler, n-am reuşit să găsim un înlocuitor acceptabil pentru cuvântul „sexualitate". Pentru moment, suntem nevoiţi să lăsăm lucrurile aşa. Dar asta înseamnă că va trebui să puneţi accentul pe o pluralitate de etiologii în locul uneia singure în cazul nevrozelor.

— Bineînţeles, domnule profesor Bleuler! De îndată ce voi depista alte cauze ale nevrozelor la pacienţii mei! N-am inventat eu omul. Milioane de ani de evoluţie au realizat acest lucru. Tot ce încerc eu să fac este să-l descriu, să descopăr ce anume îl face să fie cel mai complex şi mai tulburător animal din lume.

Făcuse foarte bine că renunţase la ideea de a şi-l face pe Ferenczi ginere, căci Mathilde îi anunţă că se logodise cu Robert Hollitscher, un bărbat în vârstă de treizeci şi trei de ani, reprezentantul unei firme de mătăsuri pe care îl cunoscuse în cele şase luni cât stătuse la Meran. Sigmund se înfurie când citi scrisoarea Mathildei.

— Nici măcar nu ne anunţă mai din timp, ca să ne obişnuim cu ideea. Presto! Gata, e logodită. Vrea să se mărite! La douăzeci şi unu de ani! Noi nici nu-l cunoaştem pe om.

— Sigi dragă, în Constituţia Austriei nu scrie că fetele au dreptul să se mărite numai la douăzeci şi cinci de ani, aşa cum m-am căsătorit eu. Dacă Mathilde s-a îndrăgostit, las-o să se mărite. Acesta a fost subiectul conversaţiei pe care aţi avut-o înainte ca ea să plece la Meran, nu-i aşa? Îl voi invita pe tânăr să ne facă o vizită.

Îmbunat, aşa cum se întâmpla invariabil atunci când Martha prelua o anumită problemă, Sigmund murmură:

— Da, desigur, ai dreptate. Promit să nu-l examinez pe Robert Hollitscher ca şi când ar fi candidat la Şcoala de Medicină din Viena. La cei cincizeci şi doi de ani ai mei, ar fi prea târziu să mai fac pe tatăl jignit.

Sigmund dobândi nu numai un ginere, ci şi o cumnată. Mathilde şi unchiul ei, Alexander, deciseră să facă ambele nunţi deodată. Nici unul din membrii familiei Freud nu ţinea de vreun templu, ceea ce complică puţin lucrurile, însă Alexander găsi o capelă dintr-o sinagogă de pe Müllnergasse şi făcu toate aranjamentele pentru duminică dimineaţa.

După oficierea celor două căsătorii, toată lumea se întoarse în Berggasse, unde Martha pregătise masa de nuntă pentru aproximativ cincizeci de oaspeţi: întreaga familie Freud, în frunte cu Amalie, care se refăcuse după o scurtă boală, apoi Rosa cu cei doi copii ai săi, Pauli, care rămăsese văduvă şi se întorsese de la New York cu fiica sa, soţii Hollitscher, care veniseră la Viena pentru a asista la căsătoria fiului lor. Fu o zi fericită. Până şi noile rude prin alianţă se plăcură reciproc.

Soţii Jung sosiră la Viena în ziua în care Deuticke îi înmână lui Sigmund primul exemplar al Anuarului. Acum psihanaliza avea o revistă a ei, accesibilă tuturor cercurilor medicale. În plus, era tipărită în condiţii grafice excelente. I-o arătă Marthei cu mândrie părintească. Propria lui contribuţie era un articol de o sută nouă pagini despre Cazul micului Hans, pe care îl răsfoi cu multă plăcere. Jung, redactorul revistei, citise şi făcuse corecturile la toate articolele, dar era pentru prima oară când vedea un exemplar legat. Şi el părea încântat de rezultatul muncii sale.

Soţii Freud şi Jung se simţeau bine împreună. Când Karl Abraham, care continua să ţină legătura cu Burghölzli, îl avertizase pe Sigmund că Jung „revenea la înclinaţiile lui spiritualiste de mai înainte", Sigmund atribuise aceasta neîncrederii lui Abraham în Jung.

După cină, Sigmund le lăsă pe Emma şi pe Martha să stea de vorbă în salon şi îl invită pe Jung în biroul lui.

Discutară cu privire la volumul al doilea al Anuarului şi la cel de-al doilea Congres internaţional de psihanaliză pe care intenţionau să-l organizeze în primăvara următoare. Sigmund îşi exprimă încrederea în Jung şi îi dădu de înţeles că trebuie să-şi asume rolul de „succesor şi prinţ moştenitor", de conducător al mişcării internaţionale. Dar Jung era într-una din dispoziţiile sale mistice. Voia să discute despre ceea ce numea el „factualitatea evenimentelor oculte". Mai întâi îi povesti lui Sigmund cum ajunsese să fie interesat de această chestiune.

— În anii studenţiei, copiii unor rude m-au invitat să mă joc cu ei de-a învârtitul mesei, care îi amuza teribil. O fetiţă din grup, în vârstă de cincisprezece ani, intră în transă şi începu să se comporte şi să converseze ca o femeie matură şi instruită.

Am vrut să înţeleg lucrul acesta atât de ciudat şi de diferit faţă de tot ce văzusem până atunci. M-a uimit şi mai mult faptul că părinţii mei, şi nu numai ei, considerau suficientă explicaţia că fata era tot timpul mai ciudată. Mânat de dorinţa de a găsi răspunsul la această întrebare, am ţinut un jurnal detaliat al tuturor şedinţelor, notând cu grijă şi comportamentul fetei în stare de veghe. Am obţinut astfel un material psihologic deosebit de bogat, pe care în acel stadiu al carierei mele nu-l puteam înţelege. Zadarnic am citit literatura despre spiritism. Profesorii mei de la universitate nu manifestau nici un fel de interes pentru particularităţile fetei şi m-am gândit că-mi irosesc timpul. Apoi l-am citit pe Krafft-Ebing. Nu mai auzisem niciodată de „boli ale personalităţii". Era un nou domeniu de gândire şi bineînţeles că mi-au revenit în minte amintirile referitoare la fata care intra în transă.

Sigmund se foi stingherit în scaun. Strivi ţigara fumată numai pe jumătate într-una din scrumierele omniprezente ale Marthei. Îl admira pe Carl Jung pentru evantaiul extrem de larg al preocupărilor sale, pentru energia sa inepuizabilă graţie căreia dobândise cunoştinţe în domenii atât de îndepărtate unul de altul, cum ar fi caligrafia chineză şi totemurile de animale idolatrizate de aborigenii din Australia. Dar această modalitate de abordare era periculoasă pentru cineva care lucra într-un nou domeniu al medicinei şi încerca să-l fundamenteze ştiinţific.

— Dragul meu Jung, va trebui să-ţi cumpărăm una din scândurile acelea Ouija, care au fost prezentate la Viena săptămâna trecută. E suficient să-ţi aşezi uşor degetele pe un triunghi săpat în scândură şi să închizi ochii pentru ca forţele oculte să conducă triunghiul de la o literă la alta, alcătuind nume şi propoziţii întregi, cele mai multe cu referire la evenimente din viitor.

Pe chipul lui Jung se aşternuse o expresie de suferinţă. Îşi apăsă diafragma cu ambele mâini, murmurând ca pentru sine:

—. făcut din fier. roşu ca focul. o boltă strălucitoare.

În clipa aceea se auzi un zgomot ca de foc de pistol în vitrina cu cărţi din spatele lor. Amândoi bărbaţii săriră în picioare, aşteptându-se s-o vadă prăbuşindu-se. Dar nimic nu părea deranjat.

— Iată, exclamă triumfător Jung, acesta este un exemplu de aşa-zisă exteriorizare catalitică a unui fenomen.

— O, Doamne, scamatorii!

— Nu. Greşiţi, domnule profesor. Şi pentru că vă place aşa de mult să citaţi din Shakespeare, pot să vă amintesc că „Există mai multe lucruri în cer şi pe pământ, Horaţio, decât visează filosofia ta". Şi ca să vă dovedesc că am avut dreptate, vă avertizez că peste o clipă se va auzi din nou un zgomot asemănător.

Imediat se produse un fel de trosnet în spatele rafturilor cu cărţi. Sigmund îl privea uluit pe Jung. Ce se întâmpla? Trecuse deja un an de când îşi mutase cărţile înapoi în birou şi, ajutat de Otto Rank, aşezase fiecare volum la locul lui. Nu se mai auzise niciodată un asemenea sunet.

Jung triumfa.

„Şi are şi de ce, îşi spuse Sigmund. Este convins că mi-a făcut o demonstraţie indubitabilă a unei forţe în acţiune. Şi din felul în care încearcă să-mi dovedească existenţa unor forţe invizibile, care pot fi studiate prin şedinţe de spiritism şi cu ajutorul mediumurilor, mai că-mi vine să-l cred. cel puţin pentru moment.!"

— Carl, este un lucru pe care totuşi nu-l înţeleg: acel ceva roşu ardea în diafragma dumitale şi a provocat zgomotul? Sau apropierea zgomotului ţi-a fost sugerată de transformarea diafragmei dumitale într-o „boltă strălucitoare"?

— Nu încerca să bagatelizezi lucrurile. Inexplicabilul nu poate fi decât observat fără a fi trecut prin prisma raţiunii. Dar pentru noi, ca cercetători, negarea inexplicabilului înseamnă închiderea unuia din principalele izvoare ale minţii iscoditoare a omului. Ştiu însă că nu doreşti să mai discutăm despre asta. Să ne întoarcem la subiectul pe care îl abordasem înainte de cină, respectiv la cele două diviziuni ale subconştientului, cea personală şi cea colectivă. Diviziunea personală cuprinde toate achiziţiile propriei existenţe, aşadar lucrurile uitate, reprimate, percepute subliminal. Dar în afara acestora există şi alte achiziţii care îşi au originea în mecanismele psihice ale speciei umane, respectiv în structura creierului, transmisă ereditar. Aici sunt incluse asocierile mitologice, motivele şi imaginile care pot ţâşni din nou la orice vârstă şi în orice loc, fără o tradiţie istorică sau migraţie. Acesta e conţinutul subconştientului colectiv.

Sigmund îi conduse pe soţii Jung până la hotelul lor, aflat în vârful dealului. Hotelul Regina devenise reşedinţa tuturor doctorilor şi pacienţilor care veneau la Viena ca să-l vadă pe Herr Professor Sigmund Freud.

Întors acasă, Sigmund îşi sprijini capul în palme. Se simţea neliniştit din cauza incidentului cu trosnetul, mai ales pentru că, la un moment dat, fermecat de personalitatea covârşitoare a lui Jung, aproape că fusese convins de existenţa unor asemenea fenomene.

Dar îndoielile îi fură în curând spulberate. Două nopţi mai târziu, în timp ce şedea la masa lui şi lucra liniştit la un articol, se auzi din nou un trosnet dinspre bibliotecă. Cu un oftat de uşurare, îşi dădu seama că zgomotul era determinat de uscarea scândurilor verzi pe care le folosise pentru rafturi.

La sfârşitul lui aprilie, reverendul Oskar Pfister, în vârstă de treizeci şi şase de ani, originar din Zürich, căsătorit şi cu mai mulţi copii, făcu pelerinajul până în Berggasse după o corespondenţă de patru luni.

Oskar Pfister avea o personalitate efervescentă care îi copleşi pe toţi membrii familiei. În timpul mesei, toţi copiii voiau să-i capteze interesul, iar Oskar Pfister li se adresa fiecăruia în parte. sau cel puţin aşa îşi închipuiau ei. Era pentru prima oară când, după cină, copiii îl sechestrau pe musafir.

— Sunt sigur că preferă să stea cu noi decât să discute medicină la tine în birou, zise Oliver.

Sigmund zâmbi şi îi spuse lui Pfîster:

— Să nu-ţi imaginezi că aşa se întâmplă de fiecare dată când aduc câte un prieten la masă. De fapt, numai lui Sandor Ferenczi i-au făcut o asemenea primire. Foarte bine, copii, luaţi-l pe părinte cu voi în salon câteva clipe. Dar după aceea va trebui să-l lăsaţi să vină la mine.

Reverendul Oskar Pfîster cumpărase cărţile lui Sigmund imediat ce apăruseră în librăriile din Zürich şi era convins, pe baza experienţei dobândite cu enoriaşii săi, dar mai ales cu copiii în cadrul orelor de religie, că psihanaliza pornea de la nişte principii sănătoase şi ar fi trebuit transformată pentru folosul educaţiei publice.

— Poate că aţi vrea să ştiţi, domnule profesor Freud, de ce am optat iniţial pentru meseria de profesor. Totul a început la grădiniţă, când unul din micii mei colegi a adormit în timpul orei şi a fost bătut de educatoare! N-am putut să uit niciodată expresia de suferinţă de pe chipul acelui copil bolnav în clipa în care a vomitat peste hainele femeii ce încerca să-l disciplineze în felul acesta. A murit câteva zile mai târziu. Ne-am cântat cântecele de jale la mormântul lui deschis. Când ne-am mutat la Zürich, am intrat într-o şcoală publică unde am încăput pe mâinile unui pedagog alcoolic. Acesta încerca să ne vâre învăţătura în cap altoindu-ne cu o riglă uriaşă. S-a bucurat în mod deosebit când a dat peste două fetiţe înapoiate mintal, pe care şi-a propus să le înveţe să citească bătându-le sălbatic. Bineînţeles că n-a reuşit, însă individul resimţea o plăcere perversă să le chinuiască.

— Părinte Pfister, când v-aţi îndreptat spre teologie ştiaţi că puteţi s-o combinaţi cu învăţământul?

— În linii mari. La Universitatea din Basel am asistat la mai multe prelegeri de psihologie decât de teologie. Era cât pe-aci să nu obţin diploma de doctor în filosofie. Deşi n-am contestat niciodată harul divin, am început să-mi pun anumite întrebări în legătură cu credinţa creştină în miracole. Convingerile prea ortodoxe mă înspăimântau, căci descopereau absenţa iubirii şi a înţelegerii pentru ceea ce aţi numit dumneavoastră „nefericirea omenească obişnuită".

Sigmund îşi zise în sinea lui: „Are o trăsătură comună cu Adler, Jung, Ferenczi: radiază empatie".

Se simţea că omul acesta înţelege condiţia umană şi n-o condamnă. Dar, aşa cum aflase de la profesorii lui şi, ulterior, de la superiorii lui din ierarhia bisericească, nimeni nu se putea bucura de independenţă. Aceasta reprezenta stânca credinţei. Era un mare luptător pentru ceea ce definea el drept etica creştină: dragostea pentru aproape. Refuzase deja o catedră prestigioasă la Universitatea din Zürich, pentru că prefera să rămână în parohia sa şi să lucreze cu adolescenţii.

— Aşa cum vă spuneam în scrisorile mele, nici nu ştiţi ce mult înseamnă pentru mine, ereticul care nu se căieşte, prietenia unui cleric protestant.

— Herr Professor, potrivit tradiţiei iudeo-creştine, şi dumneavoastră sunteţi un bun creştin.

Sigmund chicoti.

— Unul dintre prietenii mei de la Praga, Christian von Ehrenfels, care tocmai a publicat un volum despre etica sexuală, ne-a numit „protestanţi sexuali". Spuneţi-mi, nu întâmpinaţi dificultăţi în predarea religiei celor patru sute de copii din districte atât de diferite?

— Nu-i pot disciplina pe elevi decât adoptând un stil cât mai vioi de predare. Dacă un elev adoarme, este vina mea. În al doilea rând, prezint religia ca pe o salvare, o sursă de bucurie şi un suport în momentele de restrişte.

— În vremurile de demult, religia a contribuit la atenuarea nevrozelor, confirmă Sigmund. Psihanaliza în sine nu este nici religioasă, nici non-religioasă, ci un instrument cu care atât preotul, cât şi mireanul pot acţiona în sprijinul celui care suferă.

Pfister era tulburat.

— Cu adulţii, da. Trebuie să mă pregătesc ca să-i pot ajuta pe cei care vin la mine fără să ştie de ce suferă. Dar ce facem cu copiii?

— Ce e cu copiii?

— Foarte puţini dintre profesorii noştri ştiu ce se petrece în mintea unui copil, ca să nu mai vorbim de subconştientul lor. Trebuie să le predăm principiile freudiene. Dacă putem să-i îndrumăm pe cei tineri spre un Dumnezeu iubitor şi spre un dascăl luminat, jumătate din problemele lor vor fi rezolvate. Aceasta este ambiţia vieţii mele.

Familia Freud era tot mai unită pe zi ce trecea. Alcătuiau o familie fericită, deşi programul de lucru al lui Sigmund în lunile de iarnă era foarte încărcat. La ora şapte dimineaţa făcea duş, îl aştepta pe bărbier să-i ajusteze părul şi barba, apoi lua micul dejun împreună cu Martha şi cu copiii. Mânca un sandviş şi bea o cafea, răsfoind între timp ziarul Neue Freie Presse. La ora opt era deja la el în birou, gata să-şi primească primul pacient, în vreme ce copiii plecau la şcoală, iar Martha se ducea la cumpărături. Sigmund nu-şi mai permitea micul Gulasch de la ora unsprezece, nici cafeaua de la cinci după-amiază. Singurul capriciu la care nu renunţase erau trabucurile. În fiecare seară, după cină, se ducea până la tutungeria de lângă biserica Michael să-şi cumpere cele douăzeci de trabucuri care reprezentau raţia lui zilnică.

După ani întregi de suişuri şi coborâşuri, clientela lui era acum constantă, la fel ca şi rutina lui săptămânală. Analiza zece până la doisprezece pacienţi pe zi şi-i trimitea pe unii dintre ei medicilor mai tineri din grupul de psihanaliză. Venitul devenise mai stabil, şi astfel reuşi să cumpere asigurări pe viaţă pentru Martha şi să investească o parte din economii în poliţe guvernamentale, destinate învăţăturii şi excursiilor copiilor săi.

Sigmund era un tată iubitor, care nu le impusese progeniturilor sale restricţii prea mari. În multe familii mai sobre din Viena era considerat excesiv de îngăduitor. Dar atâta timp cât îşi îndeplineau îndatoririle şi obţineau rezultate bune la şcoală, îi lăsa să ia singuri deciziile care îi priveau. Imediat ce fură suficient de mari ca să călătorească, îi trimise în excursii în Germania, în Olanda şi în Italia. Sophie avea şaisprezece ani, era fiica mijlocie, spiriduşul fericit al familiei, cunoscută sub numele de „copil de duminică".

Sigmund şi Anna, care avea acum treisprezece ani, erau legaţi prin cele mai puternice sentimente de dragoste şi înţelegere. Ernst, în vârstă de şaptesprezece ani, fusese poreclit „norocosul" de ceilalţi membri ai familiei pentru că tot ceea ce-şi dorea şi tot ceea ce făcea părea să iasă bine. Apartamentul de pe Berggasse era deseori plin de tineri, deşi Martha nu dădea nici o petrecere specială pentru ei.

Martha îşi îndeplinea îndatoririle curente cu aceeaşi conştiinciozitate ca şi Sigmund. Nu putea să stea jos în timpul zilei şi să citească o carte fiindcă mama ei îi atrăsese atenţia că n-ar fi fost o comportare potrivită pentru stăpâna casei. Sigmund o invita adesea să meargă cu el la plimbarea de după-amiază sau de seara, dar ea accepta să-l însoţească numai dacă avea un scop precis: să ducă corecturile la Deuticke sau la Heiler, să meargă la tutungerie să-şi cumpere trabucurile. Dacă dorea, pur şi simplu, să se plimbe o oră până la Schottentor şi apoi pe Ringstrasse, ea răspundea:

— Mulţumesc, nu, am făcut destulă mişcare astăzi.

Pentru Martha, serile erau momentul cel mai plăcut al zilei.

Când Sigmund avea pacienţi până seara târziu, Tante Minna lua masa cu copiii şi îi lăsa pe Martha şi pe Sigmund să petreacă liniştiţi o oră împreună. Uneori îşi aducea corespondenţa sau un manuscris în birou şi lucra acolo, în timp ce ca şedea alături şi citea din Thomas Mann sau Romain Rolland.

Pentru toată lumea devenise cât se poate de clar că Minna este născută să fie Tante. Cei şase copii ai familiei Freud erau în egală măsură ai ei şi ai Marthei. Niciodată nu le înşelase aşteptările. De asemenea, nu se amesteca în administrarea casei. Dacă vreunul din servitori venea s-o întrebe ceva, Tante Minna îl îndruma către Frau Professor.

Alcătuiau o familie harnică şi unită, care trăia într-o armonie desăvârşită. Una din calităţile pe care Sigmund le aprecia în mod deosebit la o femeie era blândeţea. Copiii moşteniseră cu toţii ceva din firea blajină a Marthei.

Într-una din ultimele zile ale anului 1908, Sigmund primise o scrisoare de la preşedintele G. Stanley Hall de la Universitatea Clark din Worcester, Massachusetts; acesta îl invita în America să ţină un ciclu de prelegeri cu ocazia împlinirii a douăzeci de ani de la întemeierea universităţii. Preşedintele Hall, un pedagog cunoscut şi foarte respectat, care preda psihanaliza freudiană la orele sale de curs, scria: „Deşi nu am avut onoarea să vă cunosc personal, mă interesez îndeaproape de munca dumneavoastră. Am studiat cu multă atenţie lucrările dumneavoastră, precum şi pe cele ale adepţilor dumneavoastră."

Sigmund ştia că lucrul acesta este adevărat, deoarece, cu numai un an în urmă, Hall publicase o carte intitulată Adolescenţa, în care se referise de cinci ori la Isteria. În lucrarea sa, Adolescenţa, profesorul Hall prezisese că lucrările dr. Sigmund Freud vor deveni foarte importante pentru psihologia artei şi a religiei.

În scrisoarea sa, preşedintele Hall îl invita pe Freud să vină în America în prima săptămână a lunii iulie, contra unui onorariu de patru sute de dolari, căci în Statele Unite era deja pregătit terenul pentru întâlnirea cu întemeietorul psihanalizei şi descoperitorul subconştientului. Prelegerile lui Freud vor „marca începutul unei ere noi în istoria acestor studii în ţara noastră".

În timpul unei pauze, Sigmund duse scrisoarea în celălalt apartament, ca să i-o arate Marthei, şi exclamă:

— Este pentru prima oară că mă invită o universitate să-mi expun convingerile. Mă simt foarte măgulit.

— Bineînţeles că o să te duci.

— Din păcate, nu. Universitatea asta se află la o distanţă de peste şase mii de kilometri şi înseamnă o săptămână de călătorie pe mare. Onorariul de patru sute de dolari îmi va acoperi cheltuielile, însă voi pierde o lună de practică medicală, într-o perioadă de vârf.

— Ce păcat! exclamă Martha. Ai fi avut şansa să vezi Statele Unite şi să le dai o mână de ajutor lui Brill şi Jones. Ce prostie din partea noastră că nu economisim bani decât pentru o eventuală nenorocire. Cred că ar trebui să deschidem un cont separat la bancă pentru împrejurări fericite.

Preşedintele Hall nu era omul care să se dea bătut atât de uşor. Răspunse la scrisoarea de scuze a lui Sigmund cu o contrapropunere: onorariul va fi de şapte sute cincizeci de dolari, iar dr. Freud îşi va ţine prelegerile în septembrie, la Universitatea Clark, care îi va conferi titlul onorific de Doctor în Drept.

— Acum nu mai ai încotro! exclamă Martha entuziasmată. Preşedintele Hall ţi-a blocat toate posibilităţile de retragere.

Sigmund zâmbi timid.

— Nimeni nu dă cu piciorul unui titlu de Doctor în Drept. Este cel mai vechi şi mai prestigios titlu onorific care există în momentul de faţă. Probabil că va fi şi singurul pe care îl voi primi, aşa că va trebui să profit de ocazie. Aş putea să-mi scriu prelegerile în timpul călătoriei. Ce-ar fi să-l întreb pe Sandor Ferenczi dacă n-ar vrea să vină şi el cu mine?

Membrii Societăţii de psihanaliză din Viena fură nespus de emoţionaţi când Sigmund le arătă scrisoarea. Alfred Adler vorbi în numele tuturor:

— Este încă un pas pe calea oficială spre recunoaştere. Trebuie să luăm cu asalt universităţile, acesta reprezintă terenul cel mai fertil pentru ideile noi. Este o ocazie rară, domnule profesor Freud şi sunt încredinţat că veţi face în aşa fel ca prelegerile să vadă lumina tiparului.

Ferenczi acceptă imediat să-l însoţească. Sigmund fu încântat să afle că, între timp, şi Jung primise o invitaţie din partea Universităţii Clark, pentru a ţine prelegeri pe tema testelor de asociere pe care le făcea la Zürich. Şi Jung urma să primească titlul onorific de Doctor în Drept. Când le împărtăşi noutăţile Minnei şi Marthei la masă, Sigmund exclamă:

— Asta amplifică importanţa întregii chestiuni! Trebuie să-i scriu lui Jung chiar astăzi şi să-l invit să meargă împreună cu mine şi cu Ferenczi.

Anul 1908 se dovedi foarte rodnic. Revistele ştiinţifice îi publicară cinci articole: Scriitorii şi visul în stare de veghe, Fanteziile isterice şi legătura lor cu bisexualitatea, Moralitatea sexuală „civilizată " şi bolile nervoase moderne, Asupra teoriilor sexuale referitoare la copii. Abia când apăru monografia Caracterul şi erotismul anal, asupra lui se dezlănţui furtuna. Cei mai inteligenţi dintre adversari îl numeau acum, şoptind cu mâna la gură, „rahatul" şi „gaura de c. a creaţiei".

În lucrare arăta că fiecare copil are la dispoziţie pentru excitarea sa sexuală anumite părţi ale corpului, cum ar fi organele genitale, gura şi anusul, pe care le-a numit zone erogene. Discuţiile cu pacienţii adulţi îl conduseseră la concluzia că unii copii resimt o puternică excitaţie în zona anală. Prima lor caracteristică era faptul că refuzau să-şi golească intestinele, pentru că posibilitatea de a-şi exercita controlul asupra defecaţiei le dădea o şansă timpurie de autoafirmare. Le mai făcea plăcere şi faptul că le creau astfel probleme mamelor lor. Aceşti indivizi deveneau mai târziu fascinaţi de propriile fecale, erau mândri de producţia lor, petreceau un timp considerabil studiindu-le, puneau semnul egalităţii între bunăstare şi fecale, ajungând aproape să le idolatrizeze. Dacă părinţii doreau atât de mult ca bebeluşul să aibă scaun, nu era oare acesta cel mai valoros cadou pe care îl putea el oferi?