Irving Stone

Idiosincrazia dispărea pe măsură ce copilul se maturiza, iar interesul său se deplasa dinspre zona anală către organele genitale. Dar aceasta îşi punea definitiv pecetea asupra caracterului. Aproape fără excepţie, asemenea oameni deveneau ordonaţi, punctuali, parcimonioşi şi încăpăţînaţi, trăsături de caracter care derivau din sublimarea erotismului anal. Sigmund tratase multe cazuri de constipaţie cronică pe care interniştii nu reuşiseră să le vindece. Acestea erau, de fapt, nevroze bazate pe străvechea identificare a fecalelor cu aurul.

„Nu vreau să renunţ la bogăţia mea."

Aducând în planul conştiinţei originea acestei tulburări, Sigmund reuşea să le aline pacienţilor suferinţa, deşi uneori trebuia să-i conducă până în străvechiul Babilon: „Aurul reprezintă fecalele Infernului". Însă nu toţi pacienţii erau în stare să facă tranziţia. Un număr considerabil de homosexuali care-i solicitau ajutorul lui Sigmund nu depăşiseră faza erotismului anal.

Sigmund îşi reaminti izbucnirea de furie provocată de publicarea în premieră a constatărilor sale referitoare la sexualitatea copiilor. Îi spuse lui Otto Rank, care cataloga un teanc de reviste recent sosite, că până şi medicii îşi reprimă amintirile legate de sexualitatea infantilă.

— Tot ce au de făcut este să se ducă cu gândul înapoi, murmură Rank, cu ochii lui enormi din spatele ochelarilor cu lentile groase.

— Exact. Oamenii mai în vârstă au nevoie de multă ingeniozitate pentru a trece cu vederea asemenea activităţi sexuale timpurii sau pentru a le explica în vreun fel. Dar cine a spus că rasa umană nu este ingenioasă? Pot să transform un adevăr limpede într-un fals şi să vând apoi iluzia unei societăţi credule ca şi când ar fi o relicvă sfântă.

— Nu va fi chiar atât de uşor, domnule profesor. Dumneavoastră îi învăţaţi pe oameni că nici un adevăr nu este urât şi nici o minciună nu este frumoasă.

Sigmund îl bătu pe umăr pe tânărul Rank.

— Du-te la universitate, Otto, şi ia-ţi diploma. Vei fi primul nespecialist care va practica psihanaliza şi în felul acesta ne vei ajuta şi pe noi să ne facem treaba.

Efervescenţa creatoare a lui Sigmund se datora sursei bogate de materiale din iarna aceea şi din primăvara care urmase. Pentru el, învăţarea reprezenta un proces de creştere. Unul dintre pacienţii lui era un tânăr bărbat cultivat şi sofisticat, care fetişiza veşmintele, îmbrăcându-se întotdeauna extrem de elegant şi pretinzând acelaşi lucru tuturor femeilor cu care se afişa. Din cauza fixaţiei făcute asupra mamei sale, devenise impotent. Şi nu era de mirare, căci mama îl iubea cu patimă şi-i permitea s-o privească atunci când se îmbrăca şi se dezbrăca. În fragedă copilărie fusese fascinat de excrementele sale. De la opt la zece ani, ţinuse o bucată de cârnat tare fixată în rect, rupând câte o bucăţică din el când îşi făcea nevoile. De asemenea, fetişiza şi pantofii, remarcându-se printr-un simţ al mirosului deosebit de dezvoltat. Sigmund ştia de la alţi pacienţi că „fetişizarea pantofilor deriva dintr-o plăcere olfactivă originară provocată de piciorul murdar", reminiscenţă din perioada în care strămoşii noştri mergeau în patru labe, cu nasul aproape de pământ, iar simţul olfactiv le asigura o apărare mai bună, provocându-le acelaşi timp şi plăcere. Dr. Freud avea acum pentru prima oară posibilitatea să facă o legătură între „plăcerea olfactivă coprofilă" a pacienţilor din anii copilăriei şi actuala fetişizare a piciorului şi a pantofului. Cu ajutorul psihanalizei, tânărul îşi recăpătă potenţa, dar rămase incapabil să trăiască plăcerea.

Un caz aparte l-a reprezentat o tânără foarte atrăgătoare care îşi adora propriile picioare, îşi petrecea ore în şir masându-le cu cremă şi făcându-şi pedichiura. După aceea cutreiera magazinele din Viena şi cumpăra pantofi de toate culorile şi modelele posibile, uneori câte zece perechi pe zi, aşezându-le alături de celelalte câteva sute cu care îşi burduşise dulapurile. Soţul ei venise la dr. Sigmund Freud ca să-i ceară ajutorul, căci femeia nu numai că îşi neglija gospodăria şi copiii, dobândind în acelaşi timp reputaţia unei persoane oarecum ţicnite, dar ruina familia cu cheltuielile sale. Ar putea oare dr. Freud s-o ajute pe soţia lui să se înzdrăvenească?

După mai multe şedinţe, Sigmund află că femeia cumpăra pantofii ca ornament pentru propriile picioare. Spre deosebire de fetişizarea piciorului din cazul precedent, de astă dată tulburarea nu era corelată cu plăcerile olfactive. Lucrul acesta îl derută la început. Însă după un timp descoperi că pacienta se întoarce tot mai des la amintirile ei cele mai vechi, de pe vremea când îşi închipuia că ea, ca şi frăţiorul ei mai mic, avea un penis. Avusese nevoie de foarte mult timp ca să-şi dea seama că clitorisul ei nu va creşte şi nu se va transforma în penis. Deziluzionată, făcuse o deplasare în jos şi se îndrăgostise de propriile picioare. Sigmund o conduse încet spre această descoperire şi obţinu din nou o vindecare parţială: tânăra încetă să mai cumpere pantofi, dar continuă să-şi maseze picioarele şi să-şi facă pedichiura în fiecare zi.

În aceeaşi perioadă se prezentă la cabinet un bărbat deosebit de inteligent, care suferea însă de eritrofobie, teama de culoarea roşie, asociată, de regulă, cu sângele. Era al treilea caz de acest fel de care se ocupa. Omul se plângea de transpiraţii abundente şi de congestionări ale feţei, făcea crize de furie din senin şi refuza să se bărbierească de teamă ca nu cumva să se taie şi să vadă sânge. Se simţea în largul lui numai în încăperi foarte friguroase. Sigmund diagnostică o isterie anxioasă, dar nu reuşea s-o plaseze printre nevrozele sexuale. La baza anxietăţii părea că se află ruşinea. Dar ce anume i-o provoca? Pacientul, care era cunoscut în Viena ca mare cuceritor şi „escroc sentimental", scoase în cele din urmă la iveală materialele din copilărie: cunoştinţe sexuale dobândite prea de timpuriu, ocazionate de discuţiile părinţilor despre actul sexual în termeni pe care copilul de şase ani n-avea cum să-i înţeleagă. Sigmund scrise: „Eritrofobia constă în ruşinea din motive inconştiente".

Primul caz rămăsese nerezolvat după un tratament de cinci ani, chiar dacă omul se descurcase în viaţă. Cel de-al doilea pacient dispăruse după două săptămâni. Dar acum, când ştia mai multe, nu numai că îl ajută să-şi reia activitatea profesională, dar îi elimină definitiv complexul de Don Juan („Trebuie să cuceresc mereu femei noi ca să-mi dovedesc mie însumi că sunt bărbat!"), astfel încât omul se căsători.

Într-una din zile veni la el un tânăr chinuit de „vise nesănătoase". Auzise că profesorul Freud iniţiase o metodă de interpretare a viselor. Ce-ar putea face, de pildă, cu visul ridicol pe care îl avusese noaptea trecută?

— Se făcea că eram tratat de doi profesori universitari care n-aveau nimic comun cu dumneavoastră. Unul dintre ei îmi făcea ceva la penis. Îmi era teamă de o operaţie. Celălalt îmi împingea cu putere în gură o bară de fier, aşa că mi-am pierdut doi dinţi. Eram legat cu patru frânghii de mătase.

Analiza scoase la iveală faptul că tânărul nu mai întreţinuse până atunci relaţii sexuale. Deşi frânghiile de mătase indicau o înclinaţie spre homosexualitate, nu dorise niciodată să aibă legături cu bărbaţii. În realitate, ideile lui despre actul sexual erau atât de confuze, încât îşi închipuia că bărbaţii şi femeile fac dragoste masturbându-se împreună. Sigmund interpretă visul în felul următor: teama de operaţie la penis exprima frica de castrare datând din copilăria lui. Bara de fier care îi era împinsă în gură semnifica actul felaţiei, prezent în subconştientul lui dintr-o dorinţă timpurie, reprimată. Pierderea dinţilor constituia preţul vinovăţiei pe care se autopedepsea să-l plătească pentru actul de perversitate.

Un caz uluitor fu descoperit într-un azil special, pentru că părinţii copilului, disperaţi, tăinuiseră nevroza acestuia. Sigmund ajunse la sanatoriu la timp pentru a-l observa într-un moment de criză, când simula actul sexual sau furia împotriva acestuia; în timp ce se zvârcolea, scuipa mereu, prin analogie cu ejacularea spermei. Criza era însoţită şi de halucinaţii auditive: o combinaţie de isterie şi de nevroză obsesivă, care putea fi vindecată. Dar mai exista şi o dementia praecox, pe care nu era în stare s-o trateze. Sigmund rămase mult timp alături de pacient şi îşi dădu seama că simularea coitului, furia şi scuipăturile erau determinate de faptul că îşi văzuse părinţii în timpul actului sexual. Spre marea bucurie a părinţilor, Sigmund reuşi să stăvilească aceste izbucniri. Apoi îi trecu prin minte să-i facă şi un examen fizic şi descoperi, spre marea lui surprindere, că organele lui genitale erau infantile.

— Îmi pare foarte rău, le spuse el părinţilor, dar nu pot să vă dau speranţa unei vindecări.

În perioada următoare se înregistră un aflux de pacienţi bărbaţi. Unul dintre cei mai interesanţi, un pacient pe care îl descrise ca pe un „masochist mental", agresiv şi sadic, inversase aceste elemente din dorinţa de a se autopedepsi prin umilire şi tortură mentală. În această situaţie, nu numai că ajunsese să rupă relaţiile cu ceilalţi, dar se şi autodistrugea. Dificultăţile lui începuseră cu mulţi ani înainte, când îşi maltratase fratele mai mare, faţă de care se simţea atras de o manieră sexuală reprimată. Întrucât pacientul nu era dispus să facă asociaţii libere de idei, Sigmund fu nevoit să recurgă la interpretarea viselor pe care omul nu ezita să i le povestească.

— Visul meu se compune din trei părţi: mai întâi, fratele meu mai mare mă bate. Apoi, doi adulţi se mângâie unul pe altul, ca doi homosexuali. În al treilea rând, fratele meu şi-a lichidat afacerea pe care aş fi dorit s-o preiau eu în calitate de director.

— A fost un vis-dorinţă de tip masochist, îi explică Sigmund şi poate fi tradus în felul următor: „Îmi merit soarta dacă fratele meu va lichida afacerea drept pedeapsă pentru toate chinurile pe care a trebuit să le îndure din partea mea". Văzând că pacientul acceptă această interpretare, Sigmund adăugă: în planul sexualităţii, o serie de persoane prezintă o componentă masochistă care derivă dintr-o agresivitate transformată în inversul acesteia.

În continuare, analiza decurse în bune condiţii, permiţându-i lui Sigmund să evidenţieze elementele de sadism şi masochism ce se aflau în subconştient ca feţe opuse ale aceleiaşi monede, precum şi modul în care aceste componente ale copilăriei afectau ulterior caracterul şi acţiunile adultului.

Veni şi timpul să plece în Statele Unite. În ziua de nouăsprezece august, într-o vilă din Tirolul de Nord, familia şi luă rămas-bun de la el, acoperindu-l cu sărutări. Era într-o dispoziţie excelentă. Trecu prin Oberammergau, îndreptându-se spre München. Aici făcu o indigestie şi călători în condiţii proaste până la Bremen. Se simţi ceva mai bine după ce făcu o baie fierbinte la hotel, se plimbă prin oraş şi prin docurile multicolore şi îi scrise Marthei trei scrisori separate, împărtăşindu-i impresiile sale de călătorie.

Carl Jung şi Sandor Ferenczi sosiră la timp pentru ca Sigmund să-i poată invita la prânz. Comandă o sticlă de vin pentru a sărbători evenimentul. Jung refuză să încalce regula abstinenţei totale, moştenită de la Bleuler şi de la Forel. Sigmund şi Ferenczi îl convinseră însă că un păhărel de vin nu putea să-i facă rău. În cele din urmă, Jung cedă. Dar vinul avu un efect ciudat asupra lui. Începu să vorbească foarte animat de aşa-numitele cadavre din mlaştini care urmau să fie găsite în Europa de nord: era vorba de oameni preistorici care fie că se înecaseră în mlaştini, fie fuseseră îngropaţi acolo cu sute de mii de ani în urmă. Acizii din apa mlaştinii dizolvaseră oasele, însă conservaseră perfect pielea şi părul. Era un proces de mumificare naturală, pe parcursul căruia trupurile fuseseră presate de greutatea turbei. Însă vinul îi juca o festă lui Jung. În loc să localizeze cadavrele acoperite de turbă în Scandinavia, spuse că mumiile urmau să fie găsite în pivniţele din Bremen. Sigmund întrebă:

— Dar de ce te interesează aşa de mult aceste cadavre?

— Pentru că m-au fascinat întotdeauna. Numai aşa putem vedea cum arătau bărbaţii şi femeile cu mii de ani în urmă. Întrucât mă aflu în oraşul acesta unde sunt îngropate cadavrele, aş vrea să văd câteva din ele.

— Nu prea cred că mumiile alea din turbă o să ne facă bine după şniţelul pe care tocmai l-am mâncat, spuse Sigmund. Şi apoi, cadavrele au fost excavate de exploatatorii de turbă cu mult mai la nord, în Danemarca şi în Suedia.

Jung puse furculiţa jos, se îndreptă de spate, scutură din cap buimăcit şi exclamă:

— Aveţi perfectă dreptate. Atunci de ce credeţi că am transportat cadavrele astea atât de departe, tocmai până la Bremen? Spuneţi că asemenea greşeli nu sunt niciodată întâmplătoare. Care ar fi explicaţia?

Sigmund simţi că ameţeşte, apoi leşină. Încercase să soarbă o înghiţitură de vin, dar nu reuşise. Când îşi reveni, stătea întins pe o canapea în biroul directorului. Jung îl ridicase de pe podea, unde căzuse, dar îl dusese atât de firesc, încât aproape nimeni din restaurant nu-şi dădu seama ce se întâmplase. Ferenczi îi ţinea o pungă cu gheaţă la cap. În clipa în care deschise ochii, îl văzu pe Jung aplecat deasupra lui.

— Grozav lucru! Eu beau prima picătură de vin în cincisprezece ani şi dumneavoastră leşinaţi! Serios, ce s-a întâmplat cu dumneavoastră?

Sigmund se ridică în capul oaselor. Capul însă i se mai învârtea.

— Nu ştiu. Poate că am mâncat ceva ce nu mi-a priit la München. Poate că n-am dormit toată noaptea în tren, în drum spre Bremen. Poate că am fost emoţionat la gândul că mâine mă îmbarc pentru America. N-am mai leşinat niciodată în viaţa mea, aşa că trebuie să fie o cauză ceva mai profundă. Toată discuţia aceea despre cadavre m-a enervat. Eu mă aflam la Bremen, nu cadavrele din turbă. Să fie oare vreo legătură? Mi-aţi dorit vreo clipă moartea? Acesta a fost ultimul gând, absolut insuportabil, de care îmi amintesc înainte să-mi pierd cunoştinţa.

Intrară în portul New York în după-amiaza însorită a zilei de vineri, 27 august. Sigmund stătea chiar la prora, între Jung şi Ferenczi când le apărură în faţa ochilor contururile Manhattanului. Mai întâi văzură o linie înaltă, estompată, apoi siluetele clădirilor se desenară cu precizie: înalte, maiestuoase, înălţându-se parcă direct din apa golfului. Sigmund era fascinat de conturul insulei, cu vârful ascuţit de la Battery care se lărgea treptat pe măsură ce înaintau spre nord. Îşi spuse în sinea lui: „Mă întreb dacă privesc Statele Unite aşa cum le-a privit Eli Bernays. El căuta aici un cămin nou şi un nou mod de viaţă şi probabil că se întreba: «Oare aici îmi este locul? Am să devin american?». Milioane de europeni şi-au pus aceeaşi întrebare când au văzut această privelişte emoţionantă. Dar eu am venit aici numai pentru câteva săptămâni. După ce voi termina de prezentat conferinţele, am să mă duc la hotel, am să-mi iau bagajul şi am să mă întorc la Viena".

În timp ce treceau pe lângă Statuia Libertăţii, Sigmund exclamă:

— Ce surpriză or să aibă când ne vor auzi!

Jung se întoarse spre el şi spuse binevoitor:

— Ce ambiţios sunteţi!

A. A. Brill îi aştepta la chei ca să le ureze bun venit. Făcea impresia că ar vrea să-i îmbrăţişeze pe fiecare din cei trei bărbaţi, atât de tare se bucura de sosirea lor în Statele Unite. Singurul reporter venit să întâmpine vasul fu atât de puţin impresionant de micul grup, încât stâlci numele lui Sigmund. În ziarele de a doua zi se anunţa că „Profesorul Freund de la Viena" sosise în ţară. Însă descoperise că stewardul de la cabine citea Psihanaliza vieţii cotidiene, aşa că nu se simţi câtuşi de puţin lezat. Tânărul îi spusese:

— Dr. Freud, ştiu că tot ceea ce aţi scris în această carte este adevărat, pentru că am trecut eu însumi prin experienţe similare.

Când ieşiră din vamă, se făcuse deja întuneric şi Brill îi ceru vizitiului să-i ducă în centru, la Hotelul Manhattan, pe Bulevardul 5 colţ cu Strada 42. Acolo i se înmână lui Sigmund o scrisoare: preşedintele Hall îl invita să fie oaspetele său în săptămâna cât va sta în Worcester. Sigmund încercă să-i telefoneze surorii sale, Anna, dar aceasta era plecată împreună cu soţul ei în vacanţă.

În timp ce Brill îi ajuta pe Jung şi pe Ferenczi să se instaleze cât mai confortabil, Sigmund plecă din nou în oraş, nerăbdător să cunoască New York-ul cu simţul tactil, aşa cum făcuse şi la Paris, când se dusese să lucreze la Salpêtrière: să străbată străzile cu piciorul, să simtă pavajul sub tălpi, să studieze vitrinele, să privească la chipurile oamenilor care treceau grăbiţi pe lângă el ca să ajungă acasă şi să se aşeze la masă împreună cu familiile lor. Nimeni nu mergea agale, erau parcă angrenaţi cu toţii într-o cursă contracronometru, ca şi când consacraseră muncii mai mult decât suficient timp şi acum fiecare dorea să se întoarcă în atmosfera de siguranţă de acasă.

Brill îi strecurase în buzunar un plan al oraşului. Pe Bulevardul 5 se făceau săpături acolo unde urma să se construiască o mare bibliotecă. Străbătu apoi cu pasul lui uşor şi vioi Bulevardul 5, trecând pe lângă case elegante, pe lângă biserici şi magazine scumpe.

Se întoarse la Hotelul Manhattan obosit, dar triumfător. New York City nu-i mai era străin, deşi nu văzuse din el decât vreo douăzeci de cvartale. Îi produsese o puternică impresie datorită energiei sale clocotitoare şi aglomerărilor uriaşe de oameni, totdeauna grăbiţi. Oraşul cu clădirile sale înalte arăta, suna şi aproape că şi avea alt gust decât oricare alt oraş pe care îl cunoscuse.

Brill îi invită la o cină uşoară şi, întrucât erau în picioare de la cinci dimineaţa din cauza febrei debarcării, îi trimise mai devreme la culcare. Promise că va reveni a doua zi dimineaţă, la micul dejun, şi vor face împreună un tur al oraşului.

Îşi începură vizita de la Battery, de unde se desfăşura o privelişte impresionantă asupra golfului. Trecură apoi pe lângă clădirile marilor firme de pescuit, străbătură câteva intersecţii şi ajunseră în Wall Street, un canion îngust plin de arome de cafea şi mirodenii.

Sigmund îşi exprimă dorinţa să viziteze aşezările străinilor, aşa că Brill îi duse în Cartierul de Est, plin de tarabe asemănătoare celor din Naschmarkt. Apoi merseră spre sud, în Chinatown, cartierul chinezesc, unde Sigmund văzu pentru prima oară chinezi cu părul lung, împletit în cozi pe spate şi îmbrăcaţi în haine de mătase neagră sau halate de satin cu mâneci foarte largi. Aceştia vorbeau între ei cu voci piţigăiate şi intrau în magazinele unde se vindeau mâncare şi ierburi chinezeşti exotice.

Brill îi conduse pe prietenii săi neobosiţi prin cartierul pitoresc al italienilor din preajma străzii Houston, apoi trecură prin Bowery, unde îi priviră la lucru pe artiştii care executau tatuaje pe pielea marinarilor. Când decise că probabil obosiseră, luă o trăsură şi îi conduse la Coney Island, cu admirabilul său Luna Park, cunoscut în toată lumea. Sigmund îl asemui cu un Prater ceva mai mare. Întorşi în Manhattan, vizitară un mare magazin universal, John Wanamaker, de pe Broadway colţ cu Strada 8, în clădirea „Fierul de călcat", cu douăzeci şi nouă de etaje, cea mai înaltă din lume. În pofida înălţimii imobilelor, a varietăţii bulevardelor şi vehiculelor, ceea ce îi impresionă cel mai mult pe cei trei bărbaţi fură oamenii.

Întorşi la hotel, Sigmund îşi cufundă picioarele în apa fierbinte din cadă şi îi spuse lui Brill:

— Este pentru prima oară în viaţă când picioarele mele se declară învinse după o plimbare printr-un oraş. Dar acum înţeleg ce voia să spună Eli Bernays când scria că New York-ul este ca un creuzet uriaş în care se topeşte totul. Oare toate ingredientele se topesc? Şi ce va fi America atunci când focul de sub creuzet se va stinge?

În dimineaţa următoare, Sigmund îl rugă pe Brill să-l ducă la Metropolitan Museum, ca să vadă antichităţile greceşti. După ce admiră preţ de o oră sculpturile de marmură, se întoarse spre Brill şi spuse cu ochi strălucitori:

— Ştiu că mă aflu în ţara viitorului. Când spun asta, am în vedere viteza cu care oamenii merg, mănâncă şi vorbesc. Cu toate acestea, mă simt mai fericit aici, în civilizaţia trecutului.

— E ciudat că spuneţi asta, domnule profesor Freud, răspunse Brill, privindu-l cu ochii lui serioşi, cu pleoape grele. Lucrările dumneavoastră vor schimba viitorul în mai mare măsură decât tot ceea ce aţi văzut la New York. Dar haideţi să mergem la Universitatea Columbia, unde sper să predau cândva psihanaliza freudiană.

În după-amiaza aceea sosi de la Toronto şi Ernest Jones. Se îmbrăţişară cu toţii plini de efuziune şi în aceeaşi seară cei cinci colegi luară cina la Grădinile de pe Acoperiş de la Hammerstein, unul dintre cele mai moderne restaurante din New York. Sigmund, fu impresionat de restaurantul zgomotos şi elegant, de femeile luxos îmbrăcate şi de bărbaţii care, după cum spunea Brill, erau importanţi oameni de afaceri, pe cale să transforme America într-o mare putere industrială.

— Şi mâncarea lor este la fel de abundentă, mormăi Sigmund după ce terminară masa. Nu cred că îmi prieşte prea mult bucătăria americană. Mâine am să postesc toată ziua.

Înainte să se ducă la culcare, merseră să vadă un film. Sigmund se amuză copios. În dimineaţa următoare, când se treziră, fură întâmpinaţi de o vreme mohorâtă, iar situaţia fu înrăutăţită şi mai mult de faptul că toţi aveau stomacul deranjat. Plecară pe la jumătatea după-amiezei spre Worcester. Luară tramvaiul până în Strada 42, merseră de-a lungul cheiurilor pe lângă Hudson River, unde se urcară pe un vapor cu puntea vopsită în alb. Fiecare din cei cinci bărbaţi îşi avea cabina sa. Vaporaşul ocoli Manhattanul, urcă apoi pe East River, trecu pe sub podurile Brooklyn şi Manhattan, străpungând aerul umed şi rece printre barje, şlepuri şi feriboturi. De la Fall River luară trenul spre Boston. În timp ce Ernest Jones le arăta locurile istorice, vechea primărie, biserica veche din nord, apoi portul şi locul unde avea loc ceremonia ceaiului de la Boston, Sigmund îl întrebă în şoaptă:

— Pe unde este pe aici un closet public?

— Mi-e teamă că nu există aşa ceva!

— Ce fel de ţară este asta, fără closete publice? Americanii îşi construiesc o civilizaţie nouă, dar uită una dintre cele mai importante achiziţii ale lumii vechi.

— Vedeţi, domnule profesor Freud, râse Jones, este o ţară puritană, mai inhibată chiar decât Anglia mea victoriană. Procesul eliminării secreţiilor organismului este ţinut în secret şi nimeni nu vorbeşte despre asta. Ţin să vă asigur însă că veţi fi foarte bine primit în Noua Anglie, pentru că acolo lucrările dumneavoastră sunt deja cunoscute. Anul trecut, când am fost oaspetele dr. Morton Prince la Boston, am petrecut două sau trei seri împreună cu vreo şaisprezece medici şi profesori universitari, inclusiv dr. James Putnam, care este profesor de neurologie la Universitatea Harvard, şi câţiva dintre cei mai renumiţi psihiatri din partea locului. Anul trecut, în mai, profesorul Putnam şi cu mine am citit comunicări despre psihanaliză şi subconştient la o întâlnire din New Haven. Am stârnit un imens interes. Evident, s-au formulat şi critici, dar discuţiile au fost foarte animate. Am mai auzit că vestitul filosof William James va veni de la Harvard ca să asculte prelegerile dumneavoastră. Aţi putea să mă lăsaţi să citesc una sau două înainte să le susţineţi?

Sigmund clătină din cap cu un aer amuzat.

— N-am scris nici un rând. Pe vapor am petrecut şase zile de vacanţă împreună cu Jung şi Ferenczi. Ne-am interpretat unul altuia visele, am jucat câteva jocuri stupide pe punte şi am spus bancuri. Apropo de asta, Jung consideră că ar trebui să-mi limitez prelegerile numai la interpretarea viselor, aceasta fiind cea mai bună cale de a-i câştiga pe americani, ce părere ai?

— Nu v-aş sfătui. Asta înseamnă să restrângeţi considerabil aria discuţiilor. Bineînţeles, trebuie să alocaţi o mare parte din timp interpretării viselor, dar ar fi bine să faceţi şi un tablou al descoperirilor dumneavoastră încă de la bun început, astfel încât publicul să înţeleagă de unde veniţi şi încotro vă îndreptaţi, ştiinţific vorbind.

Când păşi pe podiumul catedrei din aula de la Jonas Clark Hall, o clădire din granit şi cărămidă unde se concentrau principalele activităţi ale campusului, văzu că aula, care avea patru sute de locuri, era plină până la refuz. I se spusese că în public se află câţiva dintre cei mai distinşi membri ai Universităţii Harvard, inclusiv Franz Boas, vestitul antropolog, William James, filosoful şi dr. James Putnam. Nu-şi scrisese prelegerea şi nici nu avea nici un fel de notiţe pe pupitru. În schimb, în cursul dimineţii se plimbase timp de o jumătate de oră cu Ferenczi şi discutaseră structura şi conţinutul prelegerii. Vorbi în germană, rar, pe un ton de conversaţie. O mare parte din public înţelegea limba.