Irving Stone

Chestiunea începea să devină serioasă. Jung, la fel ca şi Sigmund, pleda în favoarea creării unei baze largi pentru psihanaliză şi a îndepărtării persoanelor ostile. Dimpotrivă, Bleuler considera că orice ştiinţă, la fel ca şi artele şi ştiinţele umaniste, se consolidează în disputele cu oponenţii cei mai înverşunaţi. Aprecia că aceasta contribuie la ascuţirea minţilor celor loiali, oferindu-le posibilitatea să respingă, cu un efort mai mare, acuzaţiile oponenţilor lor. La Zürich circula zvonul că Jung intenţiona să-l silească pe Bleuler să părăsească Societatea elveţiană de psihanaliză! Lui Sigmund, acest lucru i se părea o tragedie cumplită.

Plecă la Nürnberg cu o zi înaintea celor douăzeci de persoane care făceau parte din delegaţia vieneză, ca să poată discuta pe îndelete cu Karl Abraham şi cu Sandor Ferenczi despre propunerea pe care acesta din urmă avea s-o prezinte în faţa congresului. Trecuseră mai bine de doi ani de când Abraham venise pentru prima oară la Viena şi devenise prietenul lui Sigmund, discipolul lui şi primul medic care practica psihanaliza la Berlin. Parcursese un drum greu, aşa cum se întâmplă întotdeauna când într-un oraş mare nu există decât un singur psihanalist. Karl Abraham, care încă nu împlinise treizeci şi trei de ani, nu era numai perseverent din fire, ci şi un optimist incurabil. Karl îşi ţinuse promisiunea de a „se certa rezonabil" cu ceilalţi medici din Berlin şi, drept urmare, deşi nu convertise pe nimeni, nu-şi făcuse nici duşmani. Atacurile împotriva lui Freud continuau la Congresele de la Berlin, dar nu erau îndreptate niciodată împotriva lui Karl Abraham.

— Asta mi se pare un mic miracol, îi spuse Sigmund lui Abraham în timp ce se plimbau pe străzile din Nürnberg. Continuă să foloseşti tehnica mea în relaţie cu oponenţii: tratează-i ca pe nişte pacienţi aflaţi sub psihanaliză, nu lua în seamă protestele lor şi dă-le explicaţiile cuvenite fără să le spui nimic din ceea ce le-ar putea fi inaccesibil din cauza atitudinii lor refractare.

Abraham avea nevoie de ajutor pentru câteva cazuri mai dificile. Vărul soţiei lui, dr. Hermann Oppenheim, întemeietorul unei respectabile clinici de psihiatrie din Berlin, îi trimitea pacienţi care nu reacţionaseră la celelalte metode. Abraham îi mărturisi lui Sigmund:

— Ce să mă fac cu paranoicul meu certăreţ care, după doi ani de tratament, continuă să dea în judecată pe toată lumea? Cum putem evita momentul de stagnare în tratarea nevrozelor?

— Trebuie să public cât mai curând tehnicile acestea, spuse Sigmund.

— Ne vor fi de mare ajutor, Herr Professor, spuse el şi adăugă cu modestie: Am puţine cazuri spectaculoase de vindecare, dar aproape întotdeauna am reuşit să atenuez simptomele.

Era vorba îndeosebi de pacienţi homosexuali obişnuiţi, care cereau ajutor, dar se temeau să-l primească. La acestea se adăugau două cazuri recalcitrante de nevroze obsesive: prima, o formă severă de meditaţie continuă însoţită de rugăciuni. Asocierea liberă de idei descoperise originea tulburării; la vârsta de şapte ani, băiatul văzuse întâmplător o femeie, în timpul unei dispute cu vecinii ei, cum îşi ridicase fusta şi îşi arătase fesele goale într-un gest de dispreţ. Când îi povestise servitoarei familiei ce văzuse, aceasta îl ameninţase că va fi arestat, pentru că a fost rău. Copilul se speriase şi începuse să se roage, apoi acoperise cu rugăciuni toate bucăţelele de hârtie găsite prin casă. O analiză mai profundă scoase la iveală faptul că scena aceasta era o amintire-ecran care acoperea o întâmplare mai veche: ridicase rochia doicii, apoi a mamei sale, pe când dormea cu ea în pat. Orice lucru lua în mână, îl întorcea cu fundul în sus. Contemplaţia însoţită de rugăciune dispăruse în tinereţe, dar reapăruse la vârsta mijlocie, ameninţându-i serios sănătatea mentală.

Al doilea caz descris de Abraham era reprezentat de un pacient care, în primii ani ai copilăriei, îşi iubise în mod posesiv mama şi fusese gelos pe tatăl şi pe fraţii săi. În perioada şcolarizării la un liceu cu internat trecuse printr-o fază de respingere sexuală, se depărtase de mama lui, distrusese darurile de la ea, sub imperiul unor accese de furie cu ţipete şi plânsete. Dojenit de tatăl său, răspunsese:

— Ţipă ceva din mine, tati, nu eu.

În prezent, tulburarea lui îmbrăcase forma unei nevoi imperioase de a rosti cuvinte obscene în prezenţa celorlalţi membri ai familiei, mai ales cu referire la organele genitale femeieşti.

— I-am explicat pe îndelete esenţa complexului lui Oedip, îi spuse Abraham. Am reuşit să-i stăvilesc ţipetele şi protestele generate de senzaţia că e respins, precum şi sentimentul de vinovăţie că îşi doreşte mama. Dar acum ce să mai fac?

— Dragă colega, schimbările mentale sunt totdeauna lente. O problemă de genul „Ce să fac acum?" n-ar trebui să existe. Pacientul ne arată calea spunând tot ceea ce-i trece prin minte. Obsesiile trebuie tratate de timpuriu, în anii tinereţii, pentru a se obţine rezultate spectaculoase. Dar nu vă lăsaţi descurajaţi în cazul oamenilor de vârstă mijlocie. Ţineţi-i cât mai mult sub supraveghere. De multe ori aceşti pacienţi sunt mai mulţumiţi decât medicul de rezultatele terapiei. Ai vorbit despre trecerile lui de la postura de ateu la cea de credincios fervent. Este o stare caracteristică pentru bolnavii de nevroze obsesive. Trebuie să exprime ambele voci contradictorii, în general într-o juxtapunere imediată.

Cei doi bărbaţi străbăteau străzile liniştite ale oraşului. Abraham îi relată discuţia pe care o avusese în particular cu soţia acelui bărbat de vârstă mijlocie.

— În clipă în care i-am spus că potenţa ar putea să-i revină, doamna, care până atunci îşi ţinuse liniştită poşeta de lanţ, a început s-o închidă şi s-o deschidă cu nervozitate.

Bătură clopotele de amiază la biserici. Cei doi se îndreptară agale spre hotel. Abraham continuă:

— Cele două paciente despre care v-am scris prezintă un simptom comun: au senzaţia că li se încreţeşte gura, ca şi când ar strânge-o ceva. Ştiu că ambele paciente au o aversiune – la una din ele reprimată – faţă de soţii lor. Cealaltă abia acceptă relaţiile sexuale, însă îşi exteriorizează scârba şi dezgustul. Ar putea fi oare senzaţia de constricţie din jurul gurii o deplasare în sus a vaginismului? Căci aceasta este, la urma urmelor, o expresie a dezgustului.

Când ajunseră la Grand Hotel îl găsiră pe Sandor Ferenczi care îi aştepta. Abraham se retrase, iar Sigmund urcă împreună cu Ferenczi în camera sa pentru a sta de vorbă nestingheriţi. Situaţia lui Ferenczi la Budapesta se deosebea de aceea a lui Abraham din Berlin. Era cunoscut şi apreciat nu numai de lumea medicală şi de guvern, ci şi de o mare parte a populaţiei drept unul dintre cele mai pitoreşti personaje din oraş. La Budapesta, opoziţia faţă de ideile lui Sigmund nu era aşa de violentă. Prima prelegere a lui Ferenczi la Societatea de psihiatrie şi boli nervoase din Budapesta nu avusese efectul unei „cârpe roşii fluturate în faţa ochilor unui taur". Făcuse uz de multă diplomaţie şi prezentase publicului ungar „numai faptele concrete, uşor de înţeles, care sunt în felul acesta şi convingătoare". Îi scrisese lui Sigmund că „aş face un mare rău cauzei noastre dacă aş lansa un asalt lipsit de tact, drept care o să mă port cu mare grijă şi în continuare".

Acţionase, aşadar, cu dibăcie, fără să ofenseze pe nimeni, până când un grup de medici ajunseseră la concluzia că, la urma urmelor, era totuşi ceva în psihologia freudiană şi începuseră să-i trimită pacienţi lui Ferenczi.

Sigmund îi explică lui Ferenczi de ce îl rugase să vină la Nürnberg cu o zi mai devreme.

— Sandor, după prezentarea comunicărilor şi încheierea discuţiilor va trebui să ne transformăm în întâlnire de afaceri şi să creăm o organizaţie permanentă. Aş vrea să prezinţi un memorandum în faţa oamenilor.

Ferenczi roşi de plăcere, îşi scoase ochelarii şi îi şterse energic cu batista ca să vadă mai bine onoarea ce i se făcuse.

— Accept cu multă plăcere, domnule profesor, dar n-ar fi mai bine să vă opriţi asupra unuia din membrii mai vechi ai grupului de la Viena?

— Nu, categoric nu. Vienezii îmi creează mari dificultăţi. Am de purtat o cruce grea din cauza generaţiei mai în vârstă – Adler, Sadger şi alţii. Am senzaţia că mă vor considera foarte curând un fel de obstacol şi mă vor trata ca atare.

Ferenczi era profund şocat.

— Nu-mi vine să cred, Herr Professor. Dar să ne întoarcem la problemele noastre. Scoase un carnet din buzunarul hainei. V-aş ruga să-mi spuneţi exact cum vedeţi structura organizaţiei.

— În primul rând, aş dori să ne numim Asociaţia internaţională de psihanaliză, cu societăţi care ar urma să se formeze în fiecare ţară la timpul potrivit. Cred că Jung e persoana cea mai indicată pentru a fi ales preşedinte al Asociaţiei internaţionale. pe viaţă.

Ferenczi fluieră uşor a mirare, dar nu-şi ridică ochii de pe hârtie.

— Din acest motiv, aş dori ca centrul principal al psihanalizei să se mute de la Viena, care este un oraş cât se poate de neprimitor, la Zürich, pentru că s-a dovedit receptiv încă de la început, în ciuda faptului că grupul a trebuit să se reorganizeze sub un alt nume. Riklin a fost de acord să joace rolul de secretar, să se ocupe de strângerea cotizaţiilor, de publicaţii, pe scurt, să fie un fel de manager. Un alt pas important pe care trebuie să-l facem va fi contracararea eventualelor înşelătorii şi a detractorilor şi refuzul de a le publica materialele în Anuar. Îi vom acorda lui Carl Jung dreptul de a citi toate comunicările şi de a decide pe care să le publice.

— Întrucât faceţi şi dumneavoastră parte din Colegiul de redacţie, ar fi bine. atâta timp cât veţi rămâne prieten cu Jung.

Era rândul lui Sigmund să fie uimit.

— Întotdeauna vom fi prieteni! îl consider succesorul meu.

— Foarte bine, Herr Professor. Cred că am notat totul. O să redactez memorandumul mâine dimineaţă, la cafea.

— Aş vrea să-ţi atrag atenţia asupra unui lucru, Ferenczi. Vienezii nu vor fi prea încântaţi de unele din aceste propuneri. Dar sper să faci faţă obiecţiilor lor.

Partea ştiinţifică a întâlnirii decurse foarte bine. Comunicările lui Abraham despre Fetişism şi a lui Adler despre Hermafroditismul psihic se bucurară de un succes deosebit. Jung, Maeder şi Löwenfeld prezentară şi ei lucrări valoroase, lucrarea lui Sigmund despre viitorul tehnicilor psihanalitice stârni mult mai puţin interes decât cazul omului cu şobolanii expus cu doi ani în urmă la Salzburg.

Prima propunere a lui Ferenczi de a se fonda Asociaţia internaţională de psihanaliză fu întâmpinată cu aplauze, însă cea referitoare la numirea lui Jung în funcţia de preşedinte pe viaţă stârni murmure de dezaprobare printre vienezi. Ferenczi ridică mâna, cerând să se facă linişte, apoi continuă pe un ton autoritar:

— Sediul Asociaţiei internaţionale de psihanaliză va fi la Zürich. Dr. Riklin a fost de acord să îndeplinească funcţia de secretar executiv. În această calitate, va organiza filialele din Berlin, Budapesta, Londra şi New York. Va strânge cotizaţiile anuale, va supraveghea publicaţiile, va edita o revistă bilunară pentru a-i informa pe membri în legătură cu activităţile asociaţiei.

Această concentrare a puterii în mâinile elveţienilor fu primit de vienezi într-o tăcere de gheaţă. Dar când Ferenczi făcu ultimul anunţ, explodară cu toţii.

— Toate materialele care vor fi publicate în Anuar vor trebui aprobate în prealabil de preşedinte, Carl Jung. Numai în felul acesta psihanaliza va rămâne o ştiinţă pură.

Şase bărbaţi săriră imediat în picioare, vociferând zgomotos – Stekel, Adler, Federn, Sadger, Wittels, Hitschmann. Sigmund avu impresia că se dezlănţuise infernul. Câteva strigăte se auzeau mai clar:

— Nu vrem un dictator! Este o cenzură în adevăratul înţeles al cuvântului! Vrem alegeri libere!

Apoi, într-un moment de linişte între ţipetele furioase, se auzi o voce îngrijorată:

— De ce suntem daţi la o parte în favoarea celor de la Zürich?

Sandor Ferenczi, omul care avea numai forme rotunde, dădu la iveală o trăsătură de caracter tăioasă ca briciul:

— Pentru că modul lor de abordare este mai ştiinţific atât în formă, cât şi în conţinut. Sunt cu toţii psihiatri cu pregătire universitară, spre deosebire de dumneavoastră, vienezii. Sunt respectaţi în lumea medicală. Dumneavoastră sunteţi alungaţi, nu aveţi nici o universitate, nici un spital, nici măcar o clinică respectabilă de care să vă legaţi numele!

Vienezii erau din nou în picioare, ameninţându-l pe Ferenczi cu pumnul şi strigând la el. Preşedintele bătu de trei ori cu ciocanul şi strigă pe deasupra tumultului:

— Declar şedinţa închisă.

Sigmund se strecură afară din sală cu inima strânsă. Nu adresă nimănui nici un cuvânt, urcă în grabă scările până în camera lui, încuie uşa, bău un pahar mare cu apă rece ca să se liniştească, apoi se lăsă să cadă într-un fotoliu. Încercă să evalueze dimensiunile nenorocirii care se produsese. Regreta că îl pusese pe Ferenczi în situaţia de a-i minimaliza pe vienezi în faţa congresului colegilor lor. Va izbucni un mic război civil.

Se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe prin cameră. Era numai greşeala lui! I se plânsese lui Ferenczi de vienezi, îi spusese că sunt certăreţi, îl nemulţumeau profund rivalităţile şi atacurile lor pe la spate. Asta se văzuse atunci când Ferenczi ieşise la atac. Îi minimalizase pe vienezi din cauza seminţelor pe care le sădise în mintea lui el, Sigmund Freud. Comisese o indiscreţie faţă de Ferenczi.

— Eu sunt cel care îi dau pe vienezi la o parte, spuse el cu voce tare.

Se auzi o bătaie în uşă. Deschise şi îl văzu pe Otto Rank, căruia îi pierise tot sângele din obraji.

— Herr Professor, cred că ar fi bine să veniţi imediat în camera lui Stekel. Cei mai mulţi dintre vienezi sunt deja acolo şi ameninţă să părăsească lucrările congresului.

Printre cei doisprezece oameni furioşi aflaţi în camera lui Stekel, se aflau chiar şi unii dintre discipolii lui loiali. Tăcură cu toţii când intră Sigmund. Era tăcerea ostilă a familiei care se simte trădată de tatăl ei. Adler vorbi primul; fără îndoială că grupul îl alesese pe el drept conducător în acest moment de criză.

— Herr Professor, mai întâi de toate am dori să ştim ce a provocat acest atac al lui Ferenczi împotriva noastră?

— Dr. Adler, acele observaţii critice nu ar fi trebuit făcute. Ferenczi a fost purtătorul meu de cuvânt, aşa că nu-mi rămâne decât să-mi asum vinovăţia pentru ele. Îmi cer scuze şi vă rog să uitaţi acest incident nefericit.

— Foarte bine, strigă Stekel, dar cum să uităm faptul că noi, cei mai vechi suporteri, suntem din nou daţi la o parte de cei de la Zürich? Am suferit alături de dumneavoastră în toţi aceşti şapte ani şi jumătate, am împărtăşit cu dumneavoastră necazurile, sacrificiile, durerile. V-am fost loiali, am rămas credincioşi învăţăturii dumneavoastră. În schimb, grupul de la Zürich n-a făcut decât să organizeze o vreme întâlnirile săptămânale de psihanaliză freudiană, pentru ca după aceea să le abandoneze. Bleuler refuză să se alăture organizaţiei noastre. Jung, pe care vreţi să-l numiţi preşedinte pe viaţă, este numai pe jumătate freudian. Atacă frecvent în scrierile sale etiologia sexuală a nevrozelor.

Sigmund ridică o mână ca să stăvilească avalanşa.

— Domnilor, m-am adresat elveţienilor pentru că avem mare nevoie de ei. Nici o nouă branşă a ştiinţei medicale nu poate fi acceptată dacă nu este legată de o şcoală medicală universitară sau de un spital. Burghölzli este unica noastră speranţă. Trase adânc aer în piept. Aş putea să spun că, datorită intrării în scenă a lui Jung, psihanaliza a scăpat de pericolul de a fi considerată o chestiune naţională evreiască. Numai avându-l pe Jung preşedinte şi sediul la Zürich, ne vom pune la adăpost împotriva antisemitismului virulent pe care adversarii noştri îl folosesc ca pe o armă cu efecte distrugătoare asupra noastră.

Îşi expusese pledoaria pe un ton calm, lipsit de patimă. Dar vorbele lui nu avură nici un efect asupra colegilor săi, umiliţi şi răniţi. Simţind că tot ceea ce construise cu grijă atâţia ani de zile era pe cale să se prăbuşească, spuse răguşit:

— Duşmanii mei ar vrea să ne vadă muritori de foame! Ar fi în stare să-mi rupă şi ultima cămaşă din spinare!

Furia şi ciuda îi părăsiră pe vienezi când văzură cât de nefericit şi de disperat arăta profesorul lor. Şi cât de bătrân! Paul Federn, unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Freud, luă cuvântul:

— Foarte bine, domnule profesor Freud, vom accepta Zürichul drept centru administrativ al Asociaţiei internaţionale. Dar suntem de acord ca Jung să fie preşedinte numai pe o perioadă de doi ani. După aceea, va trebui să organizăm alegeri libere.

— Bine, Fedem. Aşa vom face.

Eduard Hitschmann luă şi el cuvântul. Se număra printre aceia care îi fuseseră în permanenţă loiali.

— Şi nici nu vom accepta să ni se cenzureze lucrările. Dacă Jung va fi singurul care va deţine controlul asupra Anuarului, va putea transforma psihanaliza freudiană în orice altceva şi o va conduce pe cărarea care duce spre grădina misticismului.

— N-am avut nici o clipă această intenţie, Eduard. Am vrut numai să ne apărăm cumva de lucrări neştiinţifice sau de felul celei semnate de Maier, pe care şi dumneata ai condamnat-o. Voi propune să alcătuim un colegiu de redacţie, cu reprezentanţi din ambele oraşe. Tensiunea din încăpere mai scăzuse puţin. Cei mai mulţi dintre cei prezenţi erau întristaţi să-l vadă pe profesorul Freud pedepsit în felul acesta. Dar Sigmund nu avea intenţia să repare lucrurile numai pe jumătate. Acum era din nou pe deplin stăpân pe el însuşi, vocea îi devenise fermă şi un început de zâmbet îi ridica colţul gurii.

— Acum, că am bandajat toate rănile, să mergem mai departe, la chestiuni mai creatoare. Încă de mult timp doream să renunţ la funcţia de preşedinte al Societăţii vieneze de psihanaliză. Am ştiut întotdeauna că cel mai indicat succesor este dr. Alfred Adler. La următoarea noastră întâlnire de la Viena îmi voi anunţa oficial retragerea şi îl voi numi pe Adler în locul meu. Se auziră aplauze. Alfred Adler fu luat prin surprindere de această propunere. În altă ordine de idei, cred că avem mare nevoie de o a doua publicaţie, care să fie redactată şi tipărită la Viena, ceea ce ne va oferi un spaţiu suplimentar pentru propriile lucrări. M-am şi gândit la un titlu: Zentralbaltt für Psychoanalyse. Şi, evident, redactorii acesteia vor fi Stekel şi Adler.

Se auziră din nou aplauze. Cineva strigă:

— Acum, Herr Professor, s-a restabilit echilibrul de forţe. Dacă dr. Adler este preşedintele grupului nostru şi vom avea o revistă lunară a noastră, capitala regatului psihanalizei va rămâne la Viena.

Sigmund se întoarse în camera lui, îşi puse pijamaua şi rămase treaz până în zori, ceea ce nu i se întâmplase prea des în viaţă. Ca om care se autopsihanalizase, îşi dădea seama că suferise o mică criză de nervi, de natură isterică. Crezuse că se vindecase de toate nevrozele, dar se vede că stresul, presiunile, atacurile, înfrângerile muşcaseră mult mai adânc din psihicul lui decât îşi dăduse el seama. Nu fusese înţelept din partea lui că nu vorbise cu grupul vienez înainte de congres. Ideal ar fi fost să-l pună pe Adler să prezinte memorandumul. Iar dacă optase pentru Ferenczi, n-ar fi trebuit să-i dea de înţeles că este exasperat de grupul lui de acasă. Dar acum conflictul fusese aplanat. Mâine dimineaţă se va naşte Asociaţia internaţională de psihanaliză. Jung va fi ales pe o perioadă de doi ani. Riklin va fi şi el desemnat să-l ajute pe Jung. Asta voise să obţină la Nürnberg. În ciuda erorilor sale de raţionament, totul se reparase, iar lucrările congresului aveau să fie încununate de succes.

Adormi când prima rază de soare îi coloră fereastra într-un galben pal.

ARMAGEDDON.

Congresul internaţional de psihanaliză din martie 1910 se încheie într-o atmosferă plăcută. Într-o scrisoare adresată lui Sigmund, Karl Abraham îi spunea că grupul german discutase timp de nouă ore la întoarcere despre lucrările şi teoriile interesante care fuseseră prezentate. Abraham îl mai anunţa că Societatea de psihanaliză din Berlin se afiliase la Asociaţia internaţională cu zece membri fondatori.

Întors la Viena, Sigmund fu încântat să afle că un om cu un caracter deosebit dorea să intre în grup. Dr. Ludwig Jekels era originar din Lemberg şi studiase medicina la Universitatea din Viena. Fusese medic generalist timp de şaptesprezece ani înainte să intre în Societatea de psihanaliză de la Viena şi pusese deoparte destui bani ca, la vârsta de patruzeci şi doi de ani, să poată renunţa la practicarea medicinei pentru a se dedica în întregime psihanalizei.

Membrii grupului apreciau calităţile lui Jekels – modestie, altruism, faptul că prefera să scrie mai curând decât să vorbească. În curând deveni cunoscut drept „un gentleman de şcoală veche", pentru care cuvintele demnitate şi onoare nu se goliseră de conţinut. Avea o sete insaţiabilă de cunoaştere şi insista să analizeze pe toate feţele fiecare problemă psihologică. Lucrul acesta îi încetinea ritmul pregătirii lucrărilor pentru publicare, dar când lucrarea era gata, Jekels se afla în posesia adevărului. Începu, de asemenea, să traducă cărţile lui Sigmund în polonă, limba lui maternă.

Sigmund îi încredinţă primul caz de psihanaliză. Omul se descurcă bine, Sigmund îl felicită, iar Jekels răspunse modest:

— Mă bucur că am putut să ajut pe cineva.

Wilhelm Stekel continua să-i creeze probleme lui Sigmund. Când dr. Freud vorbi cu Hugo Heller despre publicarea Revistei de psihanaliză, Heller răspunse ferm:

— Domnule profesor Freud, dacă o să fiţi dumneavoastră redactorul revistei Zentralblatt, voi fi foarte fericit s-o public. Însă nu acelaşi lucru îl pot spune despre Wilhelm Stekel. Mă deranjează deopotrivă neglijenţa lui stilistică, precum şi lipsa de acurateţe ştiinţifică.

Sigmund rămase tăcut câteva clipe, apoi murmură:

— Să nu mai vorbim despre acest lucru.

Îl îndemnă pe Stekel să caute o editură potrivită. Stekel primi trei sau patru alte refuzuri, dar în cele din urmă găsi o firmă la Wiesbaden, dispusă să preia comanda. Sigmund îi sugeră lui Alfred Adler ca, în calitate de co-editor al revistei, să citească şi să redacteze fiecare comunicare în conformitate cu standardele lui de exigenţă.

Fu nevoie de câteva întâlniri săptămânale până când grupul de la Viena îl acceptă pe Alfred Adler ca preşedinte, lui Sigmund Freud încredinţându-i-se funcţia de preşedinte ştiinţific. Spre sfârşitul lui aprilie, Adler îşi văzu visul cu ochii: Societatea de psihanaliză din Viena, după ce îşi ţinuse şedinţele timp de şapte ani şi jumătate în cabinetul medical al lui Sigmund Freud, se mută la Doktorenkollegium. Aici era invitat un public ceva mai numeros. Se văzură însă nevoiţi să renunţe la regula potrivit căreia fiecare membru al societăţii trebuia să participe la discuţii. Acum se citea o prelegere, se făceau unul sau două comentarii, apoi întrunirea lua sfârşit. În jurul lui Sigmund se strângea de fiecare dată câte un mic grup de discipoli care îl însoţeau la Alte Elster sau la cafeneaua Ronacher, unde se aşezau la o masă şi petreceau împreună câteva ore, discutând nu numai despre comunicarea ascultată şi despre psihanaliză, ci şi despre cărţile nou apărute sau despre situaţia politică.

Adler nu putea să-şi ascundă resentimentele faţă de Sandor Ferenczi şi vorbea adesea despre „memorandumul acela nefericit, împotriva căruia a trebuit să apărăm şcoala vieneză". În acelaşi timp însă se vedea nevoit să recunoască:

— În ceea ce priveşte munca ştiinţifică propriu-zisă, plăcerea noastră de a lucra împreună va fi accentuată de instituirea unui climat de încredere reciprocă. Şi aceasta ne va permite să ne bucurăm de reputaţia – până acum necontestată – a şcolii vieneze de forţă ştiinţifică conducătoare.

Sigmund fu încântat să audă acest anunţ. Fritz Witteis, care reuşea să atingă fondul unei probleme fără să facă uz de prea multe cuvinte, observă:

— Cei de la Zürich au pregătire clinică pentru a deveni freudieni. Probabil că vor combate orice altă doctrină cu aceeaşi acurateţe şi cu aceeaşi vehemenţă, Societatea vieneză, pe de altă parte, a crescut gradat. Fiecare din noi are o nevroză care ne ajută să ne apropiem de învăţătura freudiană. Nu cred ca elveţienii să aibă aşa ceva.