Istoria imperiului bizantin
Yüklə 2,08 Mb.
|
|
372
Dupã fictiunea constitutionalã, la Bizant, ca si la Roma, demnitatea imperialã era conferitã prin alegere. în teorie, aceastã alegere era dreptul Senatului, care o prezenta aprobãrii poporului si armatei. Dar acest j principiu electiv era adesea înlãturat de principiul ereditãtii, când împãratul îsi asocia la tron pe fiul sãu le-jgitim ori adoptat sau pe cine voia si aducea aceastã vointã la cunostinta Senatului, poporului si armatei. De altã parte, lipsa unei norme hotãrâte în privinta dreptului de succesiune deschidea portile tuturor uzurpatiilor, pe care prezicerile de atâtea ori le înteteau. De la sfârsitul secolului IX un progres se fãcuse l în privinta ideilor de legitimitate si aceasta a fost ope-Jra dinastiei macedonene. De acum se crea o religie Imonarhicã si o opinie publicã credincioasã dinastiei Ipe care o socotea legitimã. Uzurpatorii nu mai cu- 81 Cf. Liutprandi, Legatio, adãugatã de Leo Diaconus, ed. Bonn, p. 344. 373
Odatã ajuns la tron, împãratul avea o autoritate absolutã. Traditia romanã, urmatã la Bizant, punea pe împãrat deasupra legilor. „Totul atârnã - zice o no-vellã a lui Leon VI - de gândirea imperialã si este rânduit, cu ajutorul lui Dumnezeu, de prevederea sa." împãratul exercitã puterea militarã, fie cã el însusi conduce armatele, fie cã generalii sãi câstigã biruintele în numele sãu. Are puterea legiuitoare, de la lusti-nian la Comneni, toti împãratii bizantini au fost mari legiuitori. El supravegheazã administratia, numeste si destituie dupã plac pe toti functionarii si-i înainteazã cum vrea în ierarhia complicatã a demnitãtilor. Este, de asemenea, judecãtor suprem: tribunalul imperial judecã si în primã instantã si în apel. Are o grijã statornicã de administrarea financiarã, esentialã pentru puterea imperiului. Dar trãsãtura cea mai caracteristicã a autoritãtii împãratului e puterea sa religioasã. Din secolul V, de la Marcian, împãratul e solemn încoronat; din al IX-lea, e uns de patriarh la Sf. Sofia, si aceasta dãdea puterii sale caracterul divin, în titulatura sa, împãratul se chema TUCTTOC; ev XptaTco ia OECQ âocaiA.e'bq, „împãratul credincios întru Christos Dumnezeu", ei)OL(3EaTaxo<;, „împãratul prea cucernic". Pe monedele sale se înfãtisa crucea, Christos tronând sau Fecioara, cu legende pioase, care-1 proclamã pe lisus biruitor si rege al regilor. Arta înconjurã capul sãu cu nimbul cuvenit fiintelor divine si sfintilor, împãratul domneste din gratia lui Dumnezeu, el triumfã cu ajutorul lui Christos. în timp de rãzboi, luptã pentru 374
apãrarea credintei, sub protectia Domnului si a Fecioarei, în timp de pace, viata lui se amestecã strâns cu a preotilor, el însusi fiind preot, ãp%iLpevc, 6ocaiAe-6<;1201. împãratul guverneazã, prin urmare, Biserica, dupã cum guverneazã statul. El desemneazã episcopii de ales si le dã învestitura si, dupã cum îi numeste, îi depune dupã voia sa. El face legea, în materie religioasã ca si în materie civilã. El convoacã sinoadele, conduce dezbaterile lor, le întãreste canoanele. Se amestecã în certurile teologice si adesea impune însãsi dogma. E apãrãtorul Bisericii, si are datoria de a combate ereziile, si a propaga credinta ortodoxã pe tot pãmântul (oiKov>|^evri). Astfel, puterea imperialã la Bizant e o autoritate despoticã si sacrã, în constitutia bizantinã nimic nu pune piedicã acestei puteri supreme. Dar în practicã, ea întâlneste obstacole, în fata împãratului este, ca si în Roma Veche, Senatul si poporul, în secolul al X-lea, Senatul (at>yKA,r|i;o<;) pierduse multe dintre privilegiile sale. El nu mai era decât o adunare de înalti functionari, un fel de consilieri de stat, în general devotati suveranului. Pãstra totusi un loc însemnat în stat. îl vedem, când e un minorat si o regentã, intervenind în afacerile statului, reînviind puterile marilor functionari, impunând vointa sa primului ministru, îl vedem amestecându-se în chestiuni religioase. Autoritatea lui creste prin faptul cã e locul de întâlnire al acelei nobi-limi administrative care se numea clasa senatorialã, a-uyKXitUKoi. Ea era formatã din cei care primeau una din cele 18 demnitãti aulice (a^iobja.(XT(x), pe care le conferea împãratul, si din care fiecare avea drept la o anumitã functie administrativã. Nobilimea aceasta 375
Poporul în epoca aceasta nu însemna mare lucru. Demele, care aveau acum ca sefi înalti functionari, erau în mâna cârmuirii si nu mai jucau decât un rol de paradã. Dar plebea Capitalei era întotdeauna tumultuoasã si izbucnea adesea în miscãri si revolutii sângeroase. Era un factor de care împãratul trebuia sã tinã seama. E încã un factor care tempereazã puterea absolutã a împãratului. Dupã expresia lui Mommsen, cârmuirea era la Bizant, „o autocratie temperatã de dreptul legal al r evolutiei" Si. Armata era o putere mai mare si ea înfrunta cu tãrie autoritatea imperialã, când sustinea ambitiile generalilor sãi. Pentru a înãlta prestigiul si mãretia puterii imperiale, Bizantul a stiut sã-1 înconjoare pe suveran de o strãlucire, sã-1 prezinte într-o apoteozã în' care el apãrea ca emanatia vie a divinitãtii. Titluri mãrete însotesc numele împãratului. Uneori epitete sonore, amintind biruinte. Tot ce se atinge de persoana sa e socotit ca sacru. El poartã un costum somptuos, o robã strãlucitoare de purpurã împodobitã de pietre pretioase si de aur, pe cap coroana, împodobitã cu crucea, si de care atârnã de cele douã pãrti nestemate prinse în lanturi de aur, în picioare încãltãminte de culoare rosie. Pentru fiecare sãrbãtoare, pentru fiecare solemnitate, protocolul prescrie un alt costum, de culori diferite, dar strãlucind de bogãtie. O etichetã 82 J. Bury, The Constit, ofthe Later Roman empire. Selected es-saysofJ.R. Bury, Ed. Temperley, Cambridge 1930). 376
2. Ierarhia demnitãtilor si a functiilor în jurul împãratului, în palat si în capitalã, gravita o lume de demnitari aulici si de înalti functionari, care formau curtea si personalul guvernului central. Pânã cãtre sfârsitul secolului VI, imperiul pãstrase organizarea administrativã romanã. Un mic numãr de functionari înalti, rãspunzãtori înaintea împãratului, conduceau marile servicii ale administratiei publice si ei purtau acelasi nume ca si în epoca propriu-zis romanã. Dar pe mãsurã ce imperiul se orientalizã, guvernul si administratia luarã o formã nouã. Marile departamente ministeriale de altãdatã furã fractionate în servicii mai numeroase, începutã în epoca lui Hera-klios, aceastã evolutie se urmã în cursul secolului VIII. în secolul al X-lea, administratia imperiului se gãsea stabilitã definitiv'211. Ea se întemeie pe o îndoitã ierarhie, foarte exactã. Notita lui Philotheos ne face sã cunoastem precis sistemul si gradele acestei ierarhii. Ea determina rangul tuturor personajelor care tineau de Curte si de administratia publicã. Optsprezece demnitãti (ocolea, a^idb(j.aTa) constituiau clasele unui fel de nobilime administrativã, în care se înainta din treaptã în treaptã prin vointa împãratului. Cele mai înalte din aceste titluri onorifice, - inferioare celor de caesar, nobilissimus si curopala-tes, rezervate printilor familiei imperiale - erau acelea 377
Opt alte demnitãti erau în special rezervate eunucilor, foarte numerosi la curte si în lumea bizantinã. La aceste demnitãti, ale cãror insigne (ppocfMai) erau remise titularilor de cãtre împãrat, se adãugau cel mai adesea functiuni efective, clasate si ele dupã o strictã ierarhie si care erau dupã Philotheos în numãr de 50. Erau, de o parte, înaltele functii de Curte, ai cãror titulari: prepositus (marele maestru de ceremonii), pa-rakoimomenos (marele sambelan), protovestiarios (mare maestru al garderobei), protoasecretis (seful cancelariei imperiale) - conduceau diferitele servicii ale casei imperiale (KOt>|3cn)KA.eiov), toatã acea lume de impiegati cubiculari, vestiari, chitoniti, chartulari, stratori, secretari ai cancelariei etc. care fãceau din Palat, prin numãrul lor, un fel de oras în oras. Erau, pe de altã parte, cei 60 de titulari ai marilor servicii ale administratiei publice, care ocupau posturile guvernului central, înaltele functii militare sau administrative la Constantinopol sau în provincii. Ei aveau sub comandã un personal numeros. Numiti prin decret imperial (5m A,6yox>) si revocabili dupã placul suveranului, ei înaintau la cariera onorurilor prin gratia împãratului. Iar între gradele ierarhiei demnitãtilor nobiliare si succesiunea functiilor administrative exista în general o corespondentã. Astfel, orice functionar la Bizant purta un îndoit titlu, unul onorific, însemnând rangul sãu în rândul nobilimii administrative, altul indicând slujba efectivã cu care era învestit, înaintarea în demnitãti si functii, în ambele ierarhii atârna de împãrat, si zelul personalu- 378
1. Guvernãmântul central, în capitalã, sefii marilor servicii, ministrii, transmiteau, pânã la capetele extreme ale imperiului, vointa împãratului. Ei erau mai întâi cei 4 logotheti: Logothetes tcru 5p6p,ot), care avea la început serviciul transporturilor si postei (dromos e traducerea expresiei cursuspublicus). El a devenit treptat ministru de interne si al politiei, al afacerilor externe, mare Cancelar al imperiului. Va fi numit, simplu, dupã se- 83 V. Benesevic, Die byzantinischen Ranglisten, BNJ, V (1926), p. 97-167. Publicã din nou listele, dupã Kletorologion al lui Philotheos (De Cer., II, c. 52) si dupã un ms. din Ierusalim. Aceste liste meritã mentionate în continuare. Lista lui Uspenskij, dupã ms. 39 din Biblioteca patriarhalã din Ierusalim (Taktikon). în aceeasi bibliotecã e un ms. nr. 24 de la începutul secolului al X-lea, fotografiat de Benesevic. El publicã acest nou Taktikon, în paralel cu al lui Uspenskij si cu listele din De Cer., studiate de Bury. Ajunge la urmãtoarele concluzii: 1) Niciodatã n-a existat o epocã în secolele IX-X, în care toti marii functionari sã îmbrace una si aceeasi demnitate (proto-spatharios sau patrikios sau anthypatos-patrikios). Unii din ei nu au fost chiar niciodatã patriei (sau anthypatoi-patrikioi). 2) De nici o functie nu a fost legat un rang precis. 3) Numai ordinea functiilor poate fi privitã ca bine determinatãpentru fiecare epocã anume. 379 NICOLAE BANESCU si va ajunge un fel de colul al X-lea, prim-ministru. AoyotfeTîn; iov yeviKoî), ministrul tezaurului public, avea conducerea finantelor. Aoyo$8Tr|c; to\> aipaticoTtKoO, marele casier al armatei. îngrijea de întretinerea, încartiruirea, plata soldatilor în timp de rãzboi, mai ales de tinerea listelor de ofiteri si soldati ai armatei regulate, cu soldele lor: aTpaTicoTiKoi KaTocXoyoi. Apoi si listele îndatoririlor populatiei fatã de armatã. Aoyo'frETriq TCOV ayeXcov (al turmelor), administra hergheliile si domeniile. Era mai putin însemnat. Se dezvoltase din officium al vechiului comes reiprivatae. La Philotheos, întâiul functionar al finantelor e acc-KeXXdcpioQ: pare a fi luat atributiile lui comes sacrarum largitionum. El privegheazã toate birourile financiare, . în locul sãu apare sub Comneni |j.Lyac; Xoyoc-. Lângã el stã A,oyo$eTr|<; Tot» yevuam Era apoi chestorul, b KomiaTCop, singurul dintre functionari care-si pãstreazã numele latin. Era ministrul Justitiei. Prefectul orasului era E7tap%o<;. 2. Guvernãmântul provinciilor: tbemele84. Ar- mata are o importantã covârsitoare în preocupãrile împãratilor. Constantin VII spune, într-o novellã, cã ea este pentru stat ceea ce e capul pentru trup. Ea se recruta în parte dintre locuitorii imperiului. Cei care dau acest element national se cheamã cnpa-Cei care reveneau în cavalerie, primeau V. si Infra, p. 68 si urm. 380
Trupele care compuneau armata bizantinã se deosebeau în douã grupe-. 1) Totyio.a'ca, care aveau garnizoana în Constantinopol sau în împrejurimile capitalei, si 2) 0L(j.aToc, cantonate în provincii. Prima grupã cuprindea cele patru regimente de cavalerie ale gãrzii: Scholele (cr%oX(xi), Excubitores (TOC âs;KO'upiTa), Arithmos (dpn?(a6^) si Hikanatoi. Era si un regiment de infanterie, numeri. Fiecare din aceste corpuri, care se ridica la 4000 de oameni, era comandat de un domestic (So^iEcmKoc;). Cel al schelelor -5ojj.ecTiKO<; T.COV o%oXcov, era, în secolul al X-lea, seful armatei bizantine, în a doua jumãtate a secolului al X-lea, acesta se dubleazã, apãrând si unul TTJC; AUCTECOC;. Flota îl avea în fruntea ei pe marele drungarios. ®Ljj.aTa, corpurile de trupã ale provinciilor, al cãror efectiv mergea de la 4 000 la 10 000 de oameni, aveau în fruntea lor un strateg. Erau si oi EK Ttpoaobjio'U. Ele 381 NICOLAE BANESCU se compuneau mai ales din cavalerie: cavaleria grea: kataphraktari si cavaleria usoarã, trapezitai. Mai era apoi armata frontierelor - ocKpmKCC i^e^ata - organizatã dupã modelul vechilor limitanei din secolele V-VI. Ocupau de-a lungul frontierei, pãmânturile ce li se dãdeau si în care se instalau cu familiile lor. Rolul lor era sã apere frontierele, sã ocupe castelele si fortãretele, punctele strategice, sã închidã defileurile, sã supravegheze drumurile, sã observe atent tot ce pregãtea dusmanul si sã respingã invazia. Thema se despãrtea în douã turmai OrcvupiJ.a), iar acestea în mai multe (36cv5ov si ixoîpa, cu turmarches, drungari si comites. Clisurile aveau un klisurarches, inferior în putere strategului, dar superior turmarchilor. Strategii erau asistati de un personal numeros. Domesticul themei era un sef de stat major, care-l înlocuia pe strateg în lipsã. Protonotarul themei, în rang dupã strateg, era seful administratiei civile. Este si judecãtor, KpiTTiq TOU •fre^atoc;. Desi supus strategului, poate purta corespondentã direct cu împãratul. XaptoDXdcptoq TOU i3e|j,(XTO<;, care pãstra registrele, se ocupa de recrutare si intendentã. K6p.ru; Tfjc; KOpTriq, îngrijea sã se ridice cortul împãratului. Protocancellarios, protomandator se aflau în fruntea celor ce formau biroul strategului, officium. împãratul îsi avea numeroasele sale palate, împodobite, cum am vãzut, cu toate strãlucirile artei; el poseda întinse domenii si o bogãtie mare în tezaurul sãu particular, ei5iKov, pe care o putea cheltui tot atât de 382
O mare parte aveau, alãturi de împãrat, cei doi demnitari mai însemnati ai Curtii: KOUpoTtocAxxTnt, care avea toatã grija Curtii85 si 7tccpaKOi|j.6|ievo<;, paznicul camerei sacre a împãratului. Sub Leon VI o nouã mare demnitate aulicã fu creatã, aceea de (3aaiA,LO7tctTCOp, pe care el o dãdu lui Stylianos Zautzes. Romanos Lekapenos o avu apoi din partea lui Constantin VII, când acesta o luã de sotie pe fiica lui. Bizantul a avut o ierarhie de titluri, care nu implicau atributii. Ele erau însã foarte adesea unite cu functia. Titlul cel mai înalt a fost timp de secole cel de patrikios, creat pentru o clasã foarte restrânsã, de Constantin cel Mare. 85 La origine, desemneazã pe seful gãrzilor cu serviciul la palat, maresalul palatului sacru (Anecdota, lui Procopius, ed. Bonn, III, p. 44). Era deosebit de curator, care avea curapalatii, din corpul de intendenti, care aveau grija diferitelor palate imperiale, fiind mai multi (v. Martroye în Melanges Scblumberger). 383
NICOLAE BANESCU Mai înaltã demnitate era acum, în secolul al X-lea, aceea de (j.dyiCTTpoq, la început seful gãrzii imperiale si cel mai de frunte dintre demnitarii aulici. Demnitatea aceasta se combinã apoi cu una dintre functiile cele mai înalte ale imperiului. Astfel Zautzes, înainte de a primi rangul de BaoiXeoTtcticop, fusese |j,cxyicrcpo<; Kod Xoyo'deTTiq iov 8p6|iox). Romanos Lekapenos fusese la început |4,cxyio"ipoc, KCU |4,eya<; âmipeicxp%rig. Sub urmasul lui Constantin VII, Nikephoros si Leon Phokas au rangul unui |j.ocyicTpo<; KCXI 8ou,eaTiKoc; TCOV o%oA,cov. Erau apoi patru Xoyoi^ETai, dintre care cel mai însemnat era A,oyoi3ei;r|c; TOU Spo^oi), un fel de cancelar al Imperiului (la început ministrul curselor, postelor); asa a fost Staurakios sub Irene, Symbatios sub Michail al III-lea. Altul era Xoyoi3eTT|<; TOX> yeviKoîi (sau ye-VIKOC; X,oyoi3-LTr|(;), administratorul finantelor statului; apoi Xoyoiîetriq toi) giSiKoi) sau TCOV oiKEiaKrâv, administratorul averii împãratului si, în sfârsit, A,oyoi3et;r|<; TOU cmpaToO (aTpotTicoTiKO'u), casierul armatei. Sub Alexios Comnenul îl distingem si pe ÃoyoMTriq TCOV aeKpetcov cu mari puteri contrasemnând deciziile împãratului. Mai târziu, la sfârsitul secolului al Xll-lea, aceastã functiune e înlocuitã de |j,eyac; Xoyoi3LTr|c;86. Capitala avea doi functionari superiori: e7iap%o<; Tfj<; TTOÃecoq, prefectul orasului, însãrcinat cu politia si jurisdictia asupra locuitorilor orasului si a celor din raza a 50 mile în jur, precum si 6 KOtcxioTCOp, questorul, judecãtorul tuturor celor care veneau din provincii sã-si caute dreptatea în Capitalã. Vezi Ch. Diehl, în Melanges lorga. 384
(pox>A,f|), de multe ori un factor însemnat de care împãratul trebuia sã tinã seama. Era o adunare de înalti demnitari civili, militari si eclesiasti. Din aceastã nobilime senatorialã îsi recruta împãratul înaltii functionari administrativi. Clerul. Biserica nu mai era în vremea aceasta o putere care sã punã în cumpãnã autoritatea imperialã. Lupta îndelungatã a iconoclastilor avusese drept rezultat întãrirea acestei autoritãti; Biserica iesise slãbitã din aceastã luptã. Mãnãstirile risipite, despuiate de averile lor, se refac, e adevãrat, încetul cu încetul, de la restabilirea ortodoxiei; ele nu-si mai pot însã recãpãta bogãtia dinainte si prestigiul puterii ce izvora din-tr-însa, cãci împãratii dinastiei armene au cãutat sã împiedice, prin mãsurile lor, acest lucru. Am vãzut cã Romanos Lekapenos interzicea, printr-o novellã, celor care se închinau vietii monahale, de a-si dãrui bunurile unei mãnãstiri. Nikephoros Phokas, unul din urmasii lui Constantin VII, opreste de asemenea hotãrât astfel de acte pioase. Episcopii ajung prin urmare sãraci, ei nu mai dispun de imensele averi pe care evlavia oamenilor le îngrãmãdise odatã în mâinile lor. Liutprand, episcopul Cremonei, ambasadorul regelui Otto la împãratul Nikephoros Phokas, a fost izbit de calicia episcopilor greci: „Divites sunt, pauperes sunt: Divites aureis, quibus plena luditur arca: pauperes ministris, seu utensilibus. Soli mensulae assident nudae, ipsi vendunt ipsi emunt; ostia ipsi claudunt, ipsi aperunt". El îsi explicã aceastã sãrãcie prin impozitul pe care trebuiau sã-1 plãteascã împãratului. Epis- 385
Afarã de aceasta, politica prudentã a împãratilor pune adesea în fruntea Bisericii simpli laici, membrii ai familiei imperiale, cum au fost Stephanos, fiul lui Basilios I si Theophylaktos, fiul lui Romanos Leka-penos. Eunuci devotati erau adesea preferati pentru locurile de episcopi si uneori ridicati chiar la patriarhat. Liutprand a înregistrat acest lucru: „ipsi capones; sed, ha, caupones volui scribere; verum res ipsa, quae vera est, veritatem etiam nolentem compulit scribere: dicimus enim, quia capones sunt, id est eunuchi, quod canonicum non est."88 împãratul îl poate depune, în asemenea împrejurãri, pe patriarh, fãrã sã mai apeleze la Sinod si abuzul acesta nu mai provoacã acum revolte în Constantinopol, ca în vremurile aprinse ale ortodoxiei atotputernice de odinioarã. 3- Administratia. Guvernãmintele (&z\\.a. Am vãzut cã, de la lustinian încoace imperiul începuse a se desface în guvernãminte militare (i3e|o.aTa, CTTpaTrryicu), în care se putea mai usor asigura ordinea, sprijinitã pe forta armatei. Organizatia aceasta, aplicatã mai întâi în provinciile asiatice, unde primejdia era mai mare din partea dusmanilor, se întinde tot mai mult de la Heraklios înainte si cãpãtã, sub întemeietorul dinastiei siriene, întocmirea unui sistem. Sistemul acesta era, în secolul al X-lea, pretutindeni înfãp- 87 Liutprandi, Legatio, loc. cit., p. 371. 88 Ibidem. 386
Constantin VII Porphyrogennetos ne-a lãsat, în cartea sa De Thematibus, împãrtirea imperiului în gu-vernãminte militare (i3ejj,otTa) asa cum era în vremea sa. în Cartea despre Ceremoniile Curtii avem încã, în douã locuri, lista „themelor" imperiului, din timpul pãrintelui sãu. într-una din listele cuprinse în De Cerimoniis aulae byzantinae, c. II, 52, imperiul e împãrtit în „themele Orientului", 'AvaToAaicoc i3e|j.aTa, si „ale Occidentului", ai Tfjt Avaeox; aTpocTnyiai. Ceea ce ne izbeste aici e faptul cã împãrtirea nu e geograficã, ci ierarhicã. „Themele" Orientului sunt cele mai însemnate; ale Occidentului cad pe al doilea plan. între „themele" Orientului, deci asiatice, se numãrau toate provinciile însemnate, chiar cele din Europa: Thracia si Macedonia; pe când între cele occidentale, europene, erau trecute si „theme" din Asia, de mai putinã însemnãtate: TO TCOV Kipt>ppcucoT;cGV, Samos, Marea Egee. A doua listã din De Cerim II, 50, ne dã o împãrtire mai apropiatã de a lui Constantin VII. Thracia si Macedonia se pãstrazã încã între „themele" Orientului, dar „themele" TCOV KipuppaicoTcov, Samos, Marea Egee au fost alipite Asiei, de care tineau din punct de vedere geografic, împãrtirea este si acum ierarhicã, fãcân-du-se dupã sumele, ai poyai, cu care se plãteau anual sefii lor, strategii. Erau anume, dupã aceastã listã, cinci clase: 1) a strategilor plãtiti cu 40 de litre (livre)89 de Yüklə 2,08 Mb. Dostları ilə paylaş:
|