Istoria imperiului bizantin
Yüklə 2,08 Mb.
|
|
453,6gr. =20 mãrci, 20 silingi. , 387
NICOLAE BÂNESCU aur (cam 45.600 lei, dupã valoarea monedei de aur, nomisma)90; 2) a celor plãtiti cu 30 de livre de aur (cam 34000 lei); 3) a celor care primeau 20 de livre de aur (aproape 23000 lei); 4) a strategilor cu 10 livre de aur anual (cam 11500 lei) si 5) a celor care primeau 5 livre fiindcã aveau numai rangul de icA.eicro'Opocpxcu (cam 5700 lei). Aceastã împãrtire, dupã plata strategilor, pare a se fi pãstrat si sub Constantin; numai cã acum se tinea seamã de situatia geograficã, în Cartea Themelor (De Tbematibus), ele sunt grupate în „themele europene", ale „Occidentului", si cele asiatice, orientale, iot» 'AvaToA,iKO'0. Limitele lor si capitalele din care se conduceau nu ne sunt cunoscute, întinderea lor a variat dupã împrejurãri. Un lucru e însã sigur: themele Orientului erau cele mai însemnate. Aici erau tinuturile cele mai bogate, care dau statului cele mai sigure venituri, de aici se recrutau cei mai buni soldati ai armatei. în Europa se aflau „themele" care alcãtuiau una din cele douã mari pãrti ale imperiului, t) Axxnq. 1. Mai întâi a Thessalonicului, una din cele mai însemnate, cu Capitala sa, care era al doilea oras al imperiului, fortãreatã puternicã de unde se sprijinea actiunea militarã împotriva populatiilor care nãvãleau în pãrtile grecesti. Chalcidica, Athosul cu multele lui mãnãstiri, o parte însemnatã a vechii Macedonii intrau în aceastã provincie. Ea se învecina pretutindeni la miazãnoapte si rãsãrit cu Imperiul bulgar, care pusese stãpânire pe interiorul Peninsulei Balcanice. ' 4,4 grame dupã lustinian. 388
3. Macedonia, la Rãsãrit de Strymon, cuprindea o parte a Macedoniei vechi si ceva din marea câmpie care se întindea de la Marea Egee si Propontida pânã la Pontul Euxin, cu capitala în Adrianopol. 4. Thracia, hinterlandul Capitalei, fiind împreunã cu Macedonia, una din fortele imperiului, regiuni bogate si locuite de o numeroasã populatie. Capitala „themei" Thraciei era Constantinopolul. Grecia continentalã si Peninsula Moreei erau împãrtite între cele douã „theme" numite (5) Hellas si (6) Peloponezul, cea dintâi cu resedinta guvernatorului probabil la Theba, a doua la Castron Corinthu. Nãvãlirea triburilor slave transformase adânc vechea peninsulã greacã. Ei ocupau interiorul, câmpiile; Mardaiti strãmutati din Asia se aflau de asemenea aici. Vechea populatie indigenã se retrãsese pe munti, pãstrân-du-se în orasele înstãrite, la Patras, la Corint, Monem-basia, Argos, Nauplia, Methone, Coron s.a. Cele mai multe insule ale Mãrii Egee, cu Peninsula Gallipoli, cu Troada si tãrmul de sud al Propontidei alcãtuiau „thema" maritimã a (7) Mãrii Egee (tox» Aiyocio-u TieXocyotx;). Strategul, care-si avea resedinta probabil în Chios, comandã în acelasi timp escadra imperialã însãrcinatã cu politia pe aceste ape bântuite statornic de pirati. 389
NICOLAE BANESCU Coasta Epirului, cu Etolia si Acarnania, formau mica themã Nicopolis, cu capitala în orasul cu acelasi nume. Thema Dyrrachion, mãrginitã la nord de Serbia Diocleianã, la Rãsãrit de Bulgaria, se întindea pe tãrm de la Avlona pânã la Antivari. în vremea de care ne ocupãm, aceastã „themã" cãzuse în cea mai mare parte în stãpânirea bulgarilor. Bizantinii îsi pãstrau numai cetãtile de coastã - Dyrrachion, Dulcigno, Antivari -apãrate de zidurile lor tari împotriva cuceririi slave revãrsate puternic în acele regiuni. Cât despre „themã" Dalmatiei, mai la miazãnoapte, aceasta era acum o simplã fictiune, care trãia numai în arhivele imperiului. tinutul cãzuse complet în mâinile nãvãlitorilor slavi. Insulele ionice formau „thema"Kephallenia. Strategul îsi avea resedinta în orasul cu acelasi nume. în Italia, stãpânirea bizantinã se pãstra acum numai în pãrtile de miazãzi, cu multe greutãti si acolo. Cea mai mare parte a peninsulei cãzuse în puterea lui Otto al Germaniei. Venetia singurã, vasalã Bizantului, se bucura de o neatârnare aproape completã. „Thema" Longobardiei, aceea a Calabriei era tot ce mai stãpânea imperiul în Italia meridionalã1221. Hotarele lor variau dupã rezultatele luptelor necontenite cu vasalii longobarzi (la Salerno, Capua, Benevent). Strategii bizantini aveau a purta aici grele lupte cu arabii din Africa si Sicilia, pentru apãrarea acestor posesiuni ale imperiului. Principalele cetãti erau Bari, Tarentum, Rossano, Croton, Rhegium s.a. Sicilia era pierdutã întreagã în mâinile arabilor. Arhivele o citeazã, dupã cum citeazã si Dalmatia. 390
Asia Micã alcãtuia a doua parte mare a Imperiului bizantin si cea mai însemnatã, f] 'AvoctoXfi, Rãsãritul, în aceastã parte stãteau mai cu seamã acum puterile imperiului, aici era mai activã viata comercialã si agricolã, de aici se recrutau cei mai multi si mai buni soldati. Cea mai apropiatã de Constantinopol era „thema" Optimaton ('O7mu.aTov), cu resedinta la Nicomedia. Numele-i venea de la Optimates sau Optali, rãzboinici goti împroprietãriti odinioarã de împãrati în acea provincie. Alãturi thema, care cuprindea cea mai mare parte a Bithyniei, Opsikion COv|/iKiov). Capitala sa era Niceea, oras bine întãrit. Ea-si lua numele, dupã Rambaud, de la vestitii Obsequentes, militie de gladiatori organizatã de Marcu Aureliu si care si avea cantonamentele în aceastã provincie. Cuprindea o multime de populatii, mysieni, phrygieni, clardanieni, bithynieni, si o numeroasã colonie slavã sub ordinele unui catepano. Thema Thracesienilor, TCOV ©paKTjcicov, era una dintre cele mai însemnate ale Asiei Mici si cuprindea toatã Lydia veche. Sardes, Pergamon, Laodiceia, Philadelphia erau orasele ei de cãpetenie. 391
Kibyrraiotes, Kip-oppcaonr|<;, altã temã navalã la sudul Asiei Mici, era alcãtuitã din vechile provincii Lycia si Pamphylia si o parte a Cariei. Rhodos, Cos, Leros si alte insule se tineau de ea. Marea themã Anatolicon (TO 'AvaxoAaKOv), cea dintâi prin dimensiunile sale mari si multimea populatiilor, dãdea o parte însemnatã a armatei bizantine. Un „mare strateg" comanda aceastã themã centralã a Asiei Mici. Nu se stie unde-si avea resedinta; dar orasele principale erau Amorion, Antiochia Pisidiei, Iconion, Metropolis. Seleucia se întindea pe tãrmul meridional, la rãsãrit de Kibyrraiotes. Creatã de Romanos Lekapenos, ea cuprindea Isauria si partea de Apus a Ciliciei, neocupatã de arabi, constituind una din themele de hotar, menite a sustine, cu populatiile lor rãzboinice, primele lovituri ale armatelor musulmane, slujind drept cordon de apãrare themelor mai mari din interior. Lantul acestor provincii de hotar se continua cu „themele" Cappadociei, Lycandos, Charsianos, Sebas-teia, Coloneta si Mesopotamia, regiuni muntoase, acoperite de fortãrete, întinzându-se pânã la Eufrat si spri-jinindu-se pe puternicul masiv al muntelui Anti-Taurus. Erau un vast câmp de neîncetate lupte de frontierã, cuibul vestitilor akritai, cântati de epopeea bizantinã1231. Lycandos, puternicã cetate, Caesarea, Tzamandos, Melitene, Germanikia, Tephrike, Sebasteia, Coloneia erau punctele de apãrare cele mai tari. , i 392
Thema insularã a Ciprului era în mâna arabilor. Ni-kephoros Phokas o va readuce în stãpânirea imperiului. Acestea erau, în secolul al X-lea, „themele" imperiului bizantin: 12 în Europa, ale Occidentului, 17 în Asia, ale Orientului. Cele din urmã alcãtuiau, cum am spus, puterea de seamã a imperiului; de aceea si înrâurirea Orientului a fost, în epoca aceasta, cu mult mai însemnatã asupra destinelor Bizantului. „Themele" erau comandate de învestiti cu depline puteri militare si civile în acelasi timp. Ei nu cunosteau alt sef ierarhic decât pe împãrat. Vechii prefecti praetorio, proconsules, vicarii, care formau legãtura între administratorii provinciilor si împãrat, nu mai existã acum. Strategii sunt cu totul neatârnati si corespund de-a dreptul cu împãratul. Strategii aveau sub ordinele lor ofiteri subalterni, dintre care cel mai însemnat era iovp\nâp%r\t, comandantul unei turma, cãci subdiviziunile „themei" erau, în secolul X Tot>p|o,oa si 6otv5a (vexilla), aceasta din urmã cuprinzând un corp de trupã mic, inferior turmei, uneori un simplu manipulus, sub comanda unui drongarocomes. O altã subdiviziune a „themei", dar specialã, în afarã de ierarhie, erau guvernãmintele coloniilor strãine cantonate în imperiu si care se bucurau de anumite 393
NICOLAE BANESCU privilegii, având un comandant al lor, numit catepan, 6 KCttETtâvco. Astfel erau Mardaitii din „thema" Kipx>ppa-lancov, care îsi aveau catepanul lor, numit direct de împãrat. Imperiul mai avea asa-zisele clisurae, KX.eiao'upai, fortãrete militare ridicate în strâmtorile „themelor", mai cu seamã la hotare. Ele par a nu fi fost supuse sub ordinele strategului; formau, ca atare, niste mici provincii particulare si multe din „themele" mai noi ale imperiului fuseserã anterior asemenea ale altor „theme". în fruntea lor se gãsea un potp^Tlt, inferior în putere strategului, dar superior unui turmarches. Comandantii acestor clisurae se luau de obicei dintre protospatharioi, pe când cei ai asa-numi-telor turmae se recrutau dintre spatharocandidatoi sau spatharioi, din clase, prin urmare, inferioare. Strategii n-aveau toti aceleasi titluri. Ei nu se deosebeau numai dupã rangul provinciilor pe care le comandau, dar chiar acei care se urmau în aceeasi „themã" n-aveau o situatie identicã. Apoi, strategii propriu-zisi se deosebeau de cei trimisi temporar în fruntea provinciilor, ca reprezentanti ai împãratului, oi EK upo-067101). în monumente întâlnim uneori si titluri inferioare în rang strategilor, ca acela de comes si archon. Unul (al themei tot) 'O7m|j.cn;ot>) poartã titlul de domesticos. Tot astfel aflãm un catepan de Nicopolis si de Paphla-gonia. între ofiterii subalterni la ordinele strategilor, mai însemnati sunt acestia: 1. Un protonotar al „themei", TcpcoTovotdpioq, în rang dupã strateg, dar neatârnat de el. El este si judecãtor (8iKaCTTT)<;) al „themei". Administreazã finante- 394 l
2. Un protocancelarsi un protomandator, în fruntea celor care formau biroul (officiurri) strategului. 3. Un chartularios (%ocpTot>A,ocpio<; T.OV) i3ep.aTot), care tine registrele; un domesticos al „themei", care stã la cartierul general si-1 înlocuieste pe strateg în lipsã; KOjariq Tfjt KovpTrit, care avea grijã sã se ridice cortul împãratului când acesta lua parte la expeditie. Armata. Feudele militare. Armata bizantinã se alcãtuia din douã pãrti deosebite: una care cuprindea oastea si flota împãrãteascã, asa-zisele Tccyj4,ccTa si 6oc-OI^IKOC 7tA,cbîjia, care atârnau de-a dreptul de guvernãmântul central, de împãrat, si alta compusã din oastea si flota „themelor", f>L|j.aTa si f}en.cmKa KXcbi|j.a, puse, cum am vãzut, sub comanda strategilor. Ceea ce mai deosebea aceste douã împãrtiri era faptul cã trupele imperiale pãstrau acelasi numãr totdeauna, pe când cei din „theme" se reduceau de obicei în timp de pace la strictul necesar. Asa-zisele T.ayjj.ccTcc cuprindeau: 1) corpurile de oaste imperialã cunoscute sub numele de L%oA,od, comandate de un Ao(j.eaTiKO<; TCOV a%oA,cbv Tfjt; 6cvccToA,f|<; si de un Ao|o,e 395 NICOLAE BANESCU te în locurile unde trãiau si ele îsi aveau sefii lor proprii: iberii un couropalates aproape independent, armenii printi de-ai lor, apxovTEt. Td e^KO'uâiTa (oi e^KO^âiTopei;), cum aratã numele lor latin, fãceau de gardã în Palat, ori -r» Textele mentioneazã uneori si un corp de gardã cu numele dpvdnoq sau vo'op.epa (în De Cer. aflãm, între alti ofiteri ai acestui corp, un 5o)iecmKO<; TOU ocpvdjj.o-0 sau TWV vounepcov) si un altul pentru (oi) iicavatoi (numit Sofiecmicoc; TCQV iicavdTcov). Flota, TO paaiXiKov 7tXau|j,ov, era pusã sub comanda generalã a unui Spo'uyydpioq TCOV 7tA,o ncov. Ea era alcãtuitã din marile corãbii numite 8pojj.6ve<;, cu câte douã linii de vâslasi. Ele erau prevãzute la mijloc cu o fortãreatã de lemn, ^i)A,OKaaTpov, care îi proteja pe luptãtori. Unele erau mari si puteau cuprinde mai bine de 200 de oameni; altele mijlocii, de o capacitate mai micã, dar tot cu patru rânduri de lopeti; altele mici, cu o sigurã linie de lopeti de fiecare parte. Partea cea mai însemnatã a acestei flote imperiale era aceea care cuprindea corãbiile incendiare, prevãzute cu tubul prin care se sufla focul (aicpcov), sub conducerea unui aupcovdTCop. în epoca dinastiei armene, flota era una din fortãretele imperiului, care-i asigurã stãpânirea mãrii, ftccA.aoaoKpcma91. Marina bizantinã. Istoria puterii pe mare bizantine e încã de scris12'". Izvoarele principale (înaintea secolului X) sunt Taktika ale lui Leon, c. 19 (nepi va^ayiaq); întoarcerile oficiale din cele douã expeditii în Creta, în secolul X, cuprinse în De Cetim., c. 44 91 V. Rug. Gfrorer, Byz. Geschichten, II, Cap. XXII. 396
în secolul VI, dupã cãderea regatului vandal, imperiul n-a mai avut un dusman pe mare, si de atunci n-a mai fost nici un motiv sã se mentinã o flotã puternicã. Mediterana, desi toate coastele sale nu fãceau parte din imperiu, era în mod practic odatã mai mult un lac imperial. Aceastã împrejurare e o apãrare suficientã împotriva acuzatiei aduse de Gfrorer lui Justinian pentru neglijarea marinei. Situatia se schimbã în a doua jumãtate a secolului VII, când arabii pun mâna pe mare. împãratii au a apãra coastele si insulele lor contra unei puteri maritime ostile. Prin urmare, o nouã organizare navalã a fost îndeplinitã, si putem atribui meritul acestei organizãri succesorilor lui Heraklios. N-avem de fapt nici o stire în vreuna din autoritãtile noastre, despre creatia flotelor imperiale, dar e clar cã noul sistem a fost stabilit înainte de zilele lui Anastasios UI si Leon III. Sub Theophilos si Mihail III, organizarea navalã a fost reînnoitã si perfectionatã. Asezarea arabilor în Creta si incursiunile lor în Marea Egee erau fapte care i-au silit pe împãrati sã se îngrijeascã urgent de corãbiile lor. Din acest timp pânã în ultima parte a secolului XI, flotele imperiului au fost cele mai puternice din Mediterana. Erau douã flote: imperialã si provincialã (a themelor). Unele contingente ale flotei provinciale, date de themele Kibyrrhaeotis, Marea Egee si Samos, erau întotdeauna gata de actiune, ca si armatele themelor. O flotã imperialã fixã exista în secolul IX sub împãratii Amorieni si era comandatã de amiralul imperial (Spovy-yâpioc, TCQV 7tA,co jacov). Acest amiral, marele drungarios, era strict comandantul flotei imperiale, dar în cazuri în care flotele impe- 397
Flota imperialã în secolul X era mai mare decât cea provincialã. Astfel, în expeditia cretanâ din 902, contingentele flotei au fost urmãtoarele: Flota imperialã 60 dromones 40 pamphyliane Flota provincialã thema Kibyrrhaeotis 15 dromones, 16 pamphyliane thema Samos 10 dromones, 12 pamphyliane thema Aegee 10 dromones, 7 pamphyliane thema Helladicã, 10 dromones Desi escadrele provinciale formau un armament mai mic, ele aveau avantajul cã erau întotdeauna pregãtite pentru rãzboi. Cauzele decãderii marinei bizantine în secolul XI au fost studiate de Neumann. El aratã cã politica anti-militarã a împãratilor în al treilea sfert al acestui veac a atins marina, ca si armata. Dar cauza principalã a fost cucerirea selgiucidã. Ea dezorganizeazã complet themele care dãdeau contingentele flotei provinciale, în secolul XII, împãratii depind în marinã de Venetia, pe care ei o plãtesc cu privilegii comerciale. Dromones sau biremele erau de diferite mãrimi si constructii. Astfel, cele mai mari puteau fi echipate cu o trupã de 300 oameni; cele de mãrime mijlocie puteau cuprinde, ca triremele vechi grecesti, cam 200 oameni. Erau si mai mici, care, afarã de 100 vâslasi care le mânau, contineau numai putini ofiteri, cârmaci etc. (poate 20 în total). Apoi erau un fel special de bireme, deosebite prin constructie, nu prin mãrime, numite pamfiliane si probabil însemnate prin viteza lor. împãratul Leon, în Tacticele sale, aratã cã corabia amiralului va fi mare, rapidã si de constructie pamfilianã (16 8f| Xeyofievov ndjjxpDXov). Corãbiile pamphylie-ne din expeditia cretanã de la 902 erau de douã mãrimi: cele mai 398
Alãturi de bireme, corãbii cu un singur rând de vâslasi erau întrebuintate ca iscoade. Ele erau numite galee (yaX.odaq r| LLOvfipen; în Takt. 19 § 10). Numele de dromon sau „alergãtoare" era un nume general pentru o corabie de rãzboi si poate fi aplicat galerelor, ca si biremelor; dar în uzul comun era restrâns probabil la bireme, si anume la acele bireme care nu erau de constructie pamphylianã. HuXoKOtoTpov era o clãdire ridicatã aproape de mijlocul covertei corãbiilor celor mai mari pentru a proteja soldatii care aruncau pietre si sulite împotriva dusmanului. Era o altã clãdire de lemn la prorã, echipatã cu soldati, dar servea scopului principal de a proteja tubul cu foc asezat la prorã. Substantele combustibile întrebuintate de bizantini în rãzboiul lor naval erau de diferite feluri si folosite în deosebite chipuri. Ele erau cuprinse în numele comun de focul grecesc sau marin (al cãrui ingredient principal era nafta, bitum). Arma cea mai simplã a focului era probabil tubul de mânã (xeipooicpcov), un tub plin cu combustibile, care era aruncat cu mâna ca o rachetã si exploda în marginea vasului inamic. Marinarii care aruncau aceste arme erau „grenadierii" Evului Mediu. „Focul artificial" - probabil în stare lichidã - era pus în oale (x^tpai), care se aruncau asupra vaselor dusmane cu masini. Asemenea oale sînt reprezentate în picturile de vase de rãzboi într-un vechi manuscris pãstrat la Bibliotheque Nationale din Paris si reprodus de Schlumberger în Nicephore Phokas. Dar era si altã metodã de aruncare a „focului artificial". Combustibile care explodau când atingeau corãbiile dusmane erau împinse prin tuburi, mânuite de un tunar (.siphonatof)n. în „theme", am vãzut cã armata îl avea în fruntea sa pe strateg. Ea se ridica, în fiecare provincie, la 10 000 92 J.B. Bury, ed. operei lui Gibbon, voi. VI, Appendix n. 5. 399 NICOLAE BANESCU de oameni si se împãrtea în douã to'upja.ca; fiecare turma cuprindea cinci banda, comandate de drongari; un bandon se împãrtea la rândul sãu în cinci pentar-chii, în fruntea cãrora se gãsea câte un comes. Populatia nu avea obligatia serviciului militar. Ea se deosebea la bizantini în douã clase: civilii, rcoXÎTai si militarii, ctpcmeoTca. Cei dintâi nu serveau în armatã, dar sustineau statul prin impozitele pe care le plãteau; cei din urmã îl sustineau prin tributul sângelui. Ei primeau în schimb un feud, o proprietate, care se trecea în registrele militare si era scutitã de orice dare. Cu vremea, strategii ori marii feudali ai imperiului se fãcurã stãpâni, prin diferite mijloace, pe aceste pãmânturi militare, CTtpomooTOTOJtux si prin aceasta puterea militarã a imperiului suferi o mare scãdere: soldatii, ajungând fãrã proprietate, nu se mai puteau pregãti pentru rãzboi, cum erau îndatorati, si numãrul recrutilor scãzu simtitor, împãratii dinastiei armene au meritul de a fi intervenit energic în aceastã privintã, fãcând ca pãmânturile înstrãinate, vechile feude militare sã reintre în posesia primilor lor stãpâni si decretând inalienabilitatea lor. Sistemul îsi avea totusi viciile sale organice. Când soldatul murea, proprietatea sa trecea mostenitorilor legitimi, si dacã acestia erau mai multi, fiecare dintre ei nu mai avea mijloacele prevãzute de lege pentru a se înarma pe socoteala sa. Novellele lui Constantin VII Porphyrogennetos si ale urmasilor sãi Romanos II si Nikephoros Phokas stabiliserã valoarea pãmântului pentru cavalerie si marinã la 4 livre (pfunzi) de aur. Când aceastã valoare scãdea prin trecerea feudei militare în mâinile mai multor mostenitori, obligatia mili- 400
Prin toate aceste mãsuri, prin organizarea militarã a provinciilor, prin crearea unei clase militare, legatã de pãmântul pe care si-1 apãrã luptând împotriva dusmanilor din afarã si care se transmitea urmasilor, prin fortificatiile numeroase ridicate în toate pãrtile imperiului, prin dezvoltarea artei rãzboiului, care fãcu preocuparea multor împãrati, imperiul cãpãtã în timpul dinastiei armene o mare putere militarã, care-1 fãcu sã atingã, în aceastã epocã, cele mai înalte culmi ale mãririi sale. 4. Problema socialã. Bogatii si sãracii
între secolele al Vl-lea si al Xl-lea, chestiunea socialã luase în Imperiul bizantin un caracter primejdios pentru bunul mers al statului. Am vãzut cum în acest spatiu de timp marea proprietate ia întinderea acelor enorme latifundii, fatã de care mica proprietate dispare tot mai mult si oamenii liberi tind a ajunge în servitute. Novellele împãratilor care reactioneazã împotriva acestui neajuns ne aratã cine erau acesti latifundiari, puternica aristocratie provincialã care întelesese ce avantaje politice se legau de stãpânirea marilor întin- |