Istoria Romei

Eugen Cizek

10-l1; Y. Roman, op. cit., pp. 25-31; E. Cizek, Mentalităţi, pp. 119-l33; 212-213; id. Claudiu, pp. 78-86; 106-l07.

²⁸ Privitor la mecanismele culturii şi educaţiei, la cercurile cultural-politice, la factura generală a literelor, la relaţiile dintre viaţă spirituală şi politică, vezi A. Fouguies, Mecene ministre d 'Auguste etprotecteur des lettres, Bruxelles, 1947; A. Dalzell, „Maecenas and the Poets", Phoenix, 10, 1956, pp. 154-l62; Jean-Marie Andre, Mecene. Essai de biographie spirituelle, Paris, 1967; Henry Bardon, Les empereurs et Ies lettres latines d 'Auguste ă Hadrien, ed. a 2-a, Paris, 1968, pp. 63-l03; Fabio Cupaiuolo, Itinerario della poesia latina nel I secolo dell 'Impero, Napoli, 1978, pp. 1l-l5; 180-l96; Mihai Nichita, „Viaţa literară", Istoria literaturii latine, voi. II, partea I-a, Perioada Principatului (44 î.e.n. -l4 e.n.), Bucureşti, 1981, p. 28 (imixtiunea protectorilor, fermă, exigentă, „ordinele nu tocmai moi", haud mollia iussa (Verg., G., 3, v. 41), aveau loc „totuşi într-un climat de înţelegere literară. Ea consta mai ales în sugestii tematice, solicitarea unor opere de interes general"); dar şi J.-M. Andre, Le siecle d'Auguste, pp. 68-84; 142-l43; M. Le Glay, Empire, pp. 165-l66; E. Cizek, Ist. Ut. lat., pp. 254-256; J.-P. Neraudau, Auguste, pp. 295-301; 306-316.

²⁹ Pentru parcuri, arte, literatură, filosofie, vezi P. Grimal, Les jardins, pp. 165-l95; 379-413; J.-M. Andre, Le siecle d'Auguste, pp. 38-45; 68-82; 108-l13; 143-l71; 182-208; 224-271; 284-302; F. Cupaiuolo, Itinerario, pp. 12-l8; 98; M. Nichita, op. cit., I, pp. 27-30: M. Christol-D. Nony, op. cit., p. 142; E. Cizek, Ist. Ut. lat., pp. 253; 256-257; J.-P. Neraudau, Auguste, pp. 317-322; Y. Roman, op. cit., pp. 40-42. Cu privire la mărcile clasicismului augusteic, vezi Eugen Cizek, L 'epoque de Neron, pp. 264-267. Concurenţa cu grandioasa cultură greacă este manifestă. Totuşi această concurenţă s-a dezvoltat pe un teren comun, cel al unei sinteze greco-romane, revelată judicios de către Yves Roman. Romanii nu se considerau Barbari şi nici nu-i mai dis-preţuiau pe „grecotei", Graeculi. Canalizat, acceptat, patrimoniul spiritual elenic hrănea patrimoniul spiritual roman. Sinteza devenea posibilă, fără veritabilă acul turaţie.

³⁰ Pentru problemele complexe ale succesiunii lui August, vezi J.-M. Andre, Le siecle d'Auguste, pp. 273-279; 302-308; R. Etienne, op. cit., pp. 89-90; M. Christol-D. Nony, op. cit., p. 143; M. Le Glay, Empire, pp. 174-l77; 182-l86; J.-P. Neraudau, Auguste, pp. 176-l78; 18l-l88; 193-l95; 206-219; 22l-239; 245-275; Y. Roman, op. cit., pp. 42-43.

IX. I

ULIO-CLAUDIEMI ŞI FLAVIErilI

Problemele Principatului creat de August

Succesorii lui August nu au avut posibilitatea de a rezolva numeroasele echivocuri, făurite de întemeietor. Nu există nici un text cu valoare juridică limpede, nici o inscripţie, care să precizeze că se trecuse la o nouă formă de stat, că republica fusese înlocuită de monarhie. Un timp ereditatea neoficială, juridic ilegală, a continuat să funcţioneze în familiile urmaşilor principilor. Iniţial ale Iulio-Claudienilor, uniţi prin legături matrimoniale diverse. Se căsătoreau între ei, se aliau temporar, pentru ca ulterior să se masacreze reciproc. Pe de altă parte, dacă August ţinea seama numai parţial de exortaţiile sfătuitorilor săi, cezarii subsecvenţi, ca să-i definim astfel, cum de altfel îi prezintă şi formula imperială, depind, în mare măsură, de anturajul lor. într-adevăr, după Vitellius, care exclusese Caesar din formula sa imperială, acest titlu agnatic se converteşte în semn al principelui. în această secvenţă istorică a unui despotism din ce în ce mai puţin mascat, asasinatele, represiunile au fost ridicate la rangul de modalitate de guvernare a Imperiului. Desigur, extravaganţele, dereglările psihice ale principilor, incompetenţa unora dintre ei se explică - şi au fost în trecut explicate - prin deformări psihofizice generate de căsătoriile consanguine. De două secole, familiile de nobiles se amestecau frecvent între ele. Dar, fireşte, orientarea ideologică a trebuit să-şi spună cuvântul, cum se zice. Cu toate că trebuie să evităm focalizarea excesivă asupra manevrelor de culise şi crimelor săvârşite la Roma. îndeobşte Imperiul funcţiona, fără să fie afectat de sângele vărsat la Roma şi de intrigile politice urzite acolo.

Sub aparenţa din ce în ce mai fragilă şi mai fragilizată, din ce în ce mai puţin înşelătoare, a respectării unui cadru politic caduc, autoritarismul, dimensiunile autocrate, absolutiste, ale Principatului s-au exprimat mai ostensibil. Desigur, susceptibilităţile tradiţionale, repulsia faţă de monarhia de tip elenistic nu au dispărut, ci, dimpotrivă, s-au accentuat. în ultimă instanţă ambiguităţile Principatului s-au acutizat şi ele. Două orientări fundamentale s-au desprins din comportarea principilor, a „clasei politice" în general. Anumiţi împăraţi s-au străduit să prezerve gestionarea prudentă a Imperiului, inspirată de modelul elaborat de August. Ei şi-au propus să respecte formele şi tabuurile tradiţionale, să colaboreze, până la un anumit punct, cu senatul, mai cu seamă să-i respecte prestigiul, statutul, status, şi avuţiile membrilor lui. Ne referim la Tiberiu, cel puţin din prima parte a Principatului, a „domniei" lui, la Galba şi Titus. Să remarcăm că toţi aceşti cezari au „domnit" puţin, cu excepţia lui Tiberiu. Alţii însă au privilegiat modelul cândva preconizat de Marcus Antonius. S-a înfiripat chiar o ideologie antoniană. Gaius-Caligula, Nero, Vitellius, Domiţian şi, în forme mai precaute, Claudiu, Otho, Vespasian au militat pentru potenţarea absolutismului, pentru eluctarea ambiguităţilor strategiei politice imperiale, pentru decantarea despotismului monarhic, pentru

300