Istoria Romei

Tiberiu (14-37 d.C.)

Am constatat, în capitolul anterior, că Tiberiu a fost propulsat în fruntea Imperiului de accidentele mortale ale altor succesori desemnaţi şi de manipulările fără scrupule ale Liviei. Personalitatea lui Tiberiu este încă mult mai greu de circumscris decât cea a lui August. Este însă evident că acest general destoinic, acest gestionar competent, avea o fire stranie, enigmatică, sinuoasă. însăşi evoluţia sa, sub August, demonstrează aceasta. Ca principe, a atestat reacţii bizare, profund ocultate, aparent contradictorii, greu de înţeles de către contemporani, o reală capacitate de a-şi disimula gânduri şi sentimente, pe care, probabil, nici el nu le înţelegea cu adevărat. Izvoarele antice îi atribuie, cu rare excepţii, ipocrizie funciară, o psihologie contorsionată şi malefică. în galeria „monştrilor"imperiali, pe care o figurează, în magnifica sa frescă istorică, Tacit îi acordă un statut privilegiat. El se înverşunează împotriva lui Tiberiu în măsură mai sensibilă decât în contra oricărui alt principe.

302

Eugen Cizek

în orice caz Tiberiu era tributar unei susceptibilităţi exagerate. Se manifesta ca foarte bănuitor, dar şi credul, în mod exagerat, în cei ce reuşiseră să-i câştige încrederea, cumplit de răzbunător, când constata că i s-au înşelat sentimentele de simpatie, de afecţiune, ori i se contesta puterea absolută, pe care simula că nu o doreşte. Detesta şi concomitent adora puterea discreţionară, uitând câteodată propriile convingeri tradiţionaliste, organic augusteice. Chiar accesul său la Principat, în pofida faptului că era, de mult timp, asociat la putere, a fost dificil. O anumită reticenţă pare să se fi exprimat şi în senat. Pe când legiunile de pe Rin şi din Pannonia se revoltă temporar, în numele unor pretenţii socio-economice. Soldaţii se plângeau de soldele lor prea scăzute, de abuzurile centurionilor, de condiţiile aspre din tabăra militară, de faptul că lăsarea la vatră intervenea mult prea târziu. Dar, în spatele acestor nemulţumiri, nu se aflau incitări ale unor ofiţeri, care nu acceptau ereditatea de fapt a cârmuirii Principatului? în orice caz, tulburările militarilor au fost reprimate pe Rin, de către Germanicus, nepotul de frate şi fiul adoptiv al lui Tiberiu, şi, în Pannonia, de către Drusus, feciorul autentic al împăratului. Ei au amestecat abil severitatea şi făgăduieli care nu au fost ulterior respectate (Tac, An., 1, 16-49). Chiar la Roma, Tiberiu a arborat reticenţe foarte tradiţionaliste. Comandant suprem al armatei, guvernator general al Imperiului, deţinător al unei puteri tribum'ciene, pe care el o număra începând din 6 î.C. - încât la moartea sa va înregistra trezeci şi opt de competenţe lărgite de tribun al plebei - începe prin a refuza inutil titlul de Augustus. Nu a acceptat niciodată pe cel de P.P., părinte al patriei, şi nici prenumele de imperator. Afirmă ritos că doreşte să asocieze senatul la gestionarea Imperiului, moderează expansiunea cultului imperial, posterioară divinizării lui August, la 17 septembrie 14 d.C, propria glorificare religioasă, directă sau indirectă. Era oare sincer? Voia doar să calmeze nemulţumirile tradiţionaliştilor ostili eredităţii Principatului? Manifesta o ipocrizie organică? Oricum senatul a răspuns cu o salvă de adulaţii (Tac, An., 1, 7, 1).

Opinăm că tradiţionalismul augusteic al lui Tiberiu era, în mare parte, sincer. încerca efectiv să asocieze strâns, chiar mai strâns decât sub August, senatul la guvernarea Imperiului. Cavalerii sunt eliminaţi din centuriile prerogative, cum am relevat mai sus, iar magistraturile superioare sunt rezervate vestigiilor vechii nobilitas, amestecate cu fiii celor ce prosperaseră în „secolul" augusteic. Magistraţii inferiori sunt aleşi direct de senat. Senatul este adesea consultat, onorat, cuvântul de ordine fiind dezvăluit pe legendele monetare, adică „moderaţia", moderaţie Această moderatio este consemnată şi de texte literare (Suet, 77?., 32, 3). însă pe de o parte senatul reacţionează mediocru îndeosebi la încercările împăratului de a-i consolida prestigiul. De fapt, pârghiile puterii imperiale nu au fost consistent slăbite. Pe de altă parte, cezarul, ajuns suveranul Imperiului la vârsta de 56 de ani şi marcat de numeroase traume, sub August şi, poate, în copilărie, întâmpină noi tribulaţii. în conformitate cu planul lui August, Tiberiu pregăteşte succesiunea sa în favoarea lui Germanicus, deşi relaţiile sale cu fiul adoptiv nu sunt excelente. Totuşi Germanicus moare în condiţii misterioase, în 19 d.C, urmat de Drusus, fiul autentic al principelui, decedat în 23 d.C. Intervine şi un conflict violent cu Agrippina I, văduva lui Germanicus, fiica Iuliei şi nepoata directă a lui August, prin urmare exponentă a Iuliilor. în 29-30 d.C, Agrippina şi primii ei doi fii sunt eliminaţi. Se adaugă faptul că anturajul imediat al principelui, „stafful" său, cum se spune acum, dobândeşte o influenţă substanţială asupra împăratului şi gestionării Imperiului. Această gestionare înregistrează numeroase succese; în vederea administrării eficace a provinciilor şi combaterii abuzurilor, practicate de unii guvernatori, Tiberiu îşi propune reprimarea severă a guvernatorilor necinstiţi, ca şi a celor ce împovărau excesiv provin-

Iulio Claudienii şi Flavienii

303

cialii. Anumitor guvernatori, care solicitau mărirea impozitelor, Tiberiu „le-a răspuns că un păstor bun trebuie să tundă turma de oi, nu s-o jupoaie de blănuri", rescripsit boni pastori esse tondere pecus, nou deglubere (Suet., Tib., 32, 5). In câteva provincii s-au produs totuşi revolte, la care ne vom referi mai jos. Dificultăţi economice au survenit şi în Italia, inclusiv la Roma. O influenţă exorbitantă a exercitat, mult timp, la Roma prefectul pretorienilor, Lucius Aelius Seianus. Acest Seian obţine, în 23 d.C, concentrarea pretorienilor, într-o singură tabără militară, pe când, sub August, fuseseră dispersaţi în mai multe locuri.

Inteligent, ambiţios, Seian se ridică sensibil deasupra condiţiei normale a unui cavaler. Pare să pledeze în favoarea unei concepţii antoniene, acuzat represive, a gestionării Principatului. Contribuie la hotărârea lui Tiberiu de a se retrage în insula Capreae (azi Capri), de unde împăratul nu se va mai întoarce la Roma. Având practic întreaga putere la Roma, Seian reprimă brutal „clasa politică"; îşi constituie un clan de partizani activi, năzuieşte să se introducă în familia imperială, printr-o căsătorie fie cu Livilla, văduva lui Drusus, fie cu Iulia, fiica acesteia şi a aceluiaşi Drusus. Deşi numai cavaler, este desemnat consul pentru anul 31 d.C, împreună cu împăratul. I se înalţă statui la Roma şi este elogiat ditirambic de către Velleius Paterculus (2, 126-l27; 129-l30). Tiberiu şi Seian recurg la cumplita armă a „legii Iulia despre maiestate", tex Iulia de maiestate. Această lege nu mai purta asupra maiestăţii poporului roman, îndeosebi în cazuri de înaltă trădare, ci asupra principelui, ca patron al tuturor romanilor. Sunt crunt loviţi guvernatorii venali, abuzivi, ca şi toţi opozanţii. Lista condamnaţilor este foarte lungă. Doar pentru delictul de opinie, adică deoarece elogiase, în scrierile sale, pe cezaricizi, este obligat să se sinucidă Cremutius Cordus (Tac, An., 4, 34-35). Delaţiunea politică este intens încurajată în senat. Tiberiu veghea asupra aprovizionării Romei, dar participa rar la jocuri şi la manifestări publice.

Considera că trebuia să inspire respect, şi nu afecţiune (Suet., Tib., 59, 4: „să mă urască, dar să mă aprobe", oderint, dum probent). în cele din urmă Tiberiu reacţionează împotriva intrigilor şi puterii „dictatoriale" practicate de Seian. In 17 octombrie 31 d.C, îl destituie pe Seian şi îl înlocuieşte, în fruntea cohortelor pretoriene, cu un nou comandant, Quintus Naevius Cordus Sutorius Macro, anterior prefect al vigiliilor. în 18 octombrie, Seian şi cei trei copii ai săi sunt executaţi. O baie de sânge şi numeroase exacţiuni lovesc pe partizanii lui Seian (Tac, An., 5, 6-9).

Tiberiu şi-a petrecut ultimii ani în solitudine. I se atribuiau acolo perversiuni sexuale. Dar, la Roma, s-au ţinut lanţ delaţiunile, pentru culpe socio-economice, însă şi politice, teroarea, sinuciderile, exilurile, execuţiile (Tac, An. 6, l-l0; 29-30, 38-40). Renunţase oare Tiberiu la strategia sa tradiţionalistă, augusteică - de fapt, mai mult decât augusteică? Probabil că răspunsul ar trebui să fie negativ. Totuşi, pe de o parte el credea că, reprimând, purifică societatea romană şi, pe de alta, căzuse victimă cezaritei. Nu este implicată o maladie psihică. Tendinţele spre cruzime şi abuz de putere, extravagantele măsuri politice, contraproductive, nu se justifică din punct de vedere medical, ci reprezintă un mod de comportament social-politic. Exista o logică a puterii absolute, care transforma şi transformă orice autocrat în prizonierul propriei puteri discreţionare. Tiberiu, frustrat din tinereţe, devenit paranoic: a fost cuprins de cezarită. în orice caz, la 16 martie 37 d.C, bătrânul împărat a decedat, doborât de o maladie a cărei natură suscită şi acum divergenţe între savanţi. Un infarct? A fost oare „ajutat" să moară de Macro şi de Gaius Caligula (Tac, An., 6, 50, 4-5) ?

304