Istoria Romei

Eugen Cizek

Roma, provinciile. Pe lângă rapt, confiscări abuzive (Suet., Cal, 37-41; DC, 59,2l-22). Nu erau vizaţi doar senatorii, ci şi industriaşii şi comercianţii. Chiar micii meşteşugari şi negustorii din Roma erau împovăraţi de această politică fiscală excesivă. Dificultăţile economice se adăugau brutalităţilor, batjocoririi unor ofiţeri ai pretorienilor, extravaganţelor funambuleşti, pentru a eroda şi, în parte, distruge popularitatea cezarului-faraon. Zvonurile referitoare la proiectul lui Gaius-Caligula de a se deplasa la Alexandria, teama inspirată de fantasta transformare a Principatului într-o teocraţie elenistică, detestată de ansamblul opiniei publice romane, au contribuit la alcătuirea unei ample şi noi conjuraţii. S-a constituit de fapt o vastă coaliţie, din care făceau parte atât republicani întârziaţi, cât şi monarhişti, doritori să-l elimine numai pe Gaius-Caligula. Senatori, cavaleri, liberţi imperiali fie au participat la mişcarea conspirativă, fie au aflat de existenţa ei. Chiar în ziua „sacrificării rituale" a suveranului, se răspândea zvonul că va fi ucis (Jos., A.J., 19, 13, 9l-92). Doar împăratul nu ştia că se complota împotriva sa. Ori ştia, dar nu ţinea seama de avertismente? Din nou - şi în măsură mai mare - alianţa anti-Caligula era foarte întinsă. Participau vlăstare ale vechii nobilitas, aristocraţi de extracţie recentă, ca Valerius Asiaticus. Aderaseră la complot chiar consulii în funcţiune: ordinarius, eponim, precum Gnaeus Sentius Satuminus, sau cel ce îl înlocuise, ca suffect, pe împărat, la 5 ianuarie 41, Quintus Pomponius Secundus. Braţul înarmat îl furnizau pretorienii. în frunte se aflau doi tribuni militari ai gărzii pretoriene, ambii republicani, Cornelius Sabinus şi Cassius Chaerea, ultimul adesea persiflat de cezar (Jos., A.J., 19, 3, 17-23; 5, 28-36; 6, 37-43 etc). Ambii prefecţi cunoşteau planurile conspiratorilor. Ca, probabil, însuşi unchiul principelui, viitorul împărat Claudiu. Majoritatea pretorienilor, complici sau nu ai conspiraţiei, nu era atât de irealistâ, ca să dorească restaurarea regimului politic republican. Care ar fi însemnat dispariţia „obiectului muncii" cohortelor pretoriene. Voia doar alt principe. Or acesta nu putea fi decât unchiul împăratului, Tiberius Claudius Nero Germanicus, viitorul Claudiu, care avea cincizeci şi doi de ani.

în ziua de 24 ianuarie 41 d.C, conspiratorii militari l-au ucis pe Gaius-Caligula, într-o galerie, ciypta, a palatului imperial. Tribunul militar Cornelius Sabinus a cerut principelui o nouă parolă militară. După ce principele a rostit „Iupiter", Cassius Chaerea a strigat „primeşte ce ai cerut", accipe ratum. Făcea aluzie la Iupiter Răzbunătorul, Vindex. îndată complotiştii l-au măcelărit pe Gaius-Caligula. Curând pretorienii conjuraţi, comandaţi de tribunul militar Iulius Lupus, au ucis-o pe cea de a patra soţie a asasinatului, lângă trupul neînsufleţit al lui Gaius-Caligula. Micuţa Drusilla, fiica celor doi, care avea cam un an, a fost zdrobită de un perete (Jos., A.J., 19, 13, 87-88; 14, 99-l13; 15, 114-l17; 190-l99; Suet., Cal, 58; DC, 59, 29; Oros., Hist., 7, 5, 9). Gaius-Caligula nu „domnise" nici patru ani. El era primul şef de stat roman, ucis în timpul exerciţiului puterii, de la 15 martie 44 î.C, adică de aproape un secol. Căzuse victimă unui proiect politic încă inaplicabil la Roma şi formei extreme de cezarită de tip schizofrenic .

Claudiu (4l-54 d.C.)

Uciderea lui Gaius-Caligula a fost urmată de o confuzie generală. Anumiţi pretorieni masacrau membrii familiei imperiale, pe când mercenarii germani, din garda personală a principelui,

Iulio Claudienii şi Flavienii

307

ucideau.senatori, complotişti reali ori imaginari. Senatul, ocrotit de 1.500 de soldaţi din cohortele urbane, se întrunise în templul lui Iupiter, de pe Capitoliu. Consulii, îndeosebi Satuminus, estimau ca normală restaurarea republicii. Din punct de vedere strict juridic, nici nu era necesară o asemenea restaurare. Odată cu dispariţia Principatului, devenea inutilă şi era condamnată la dizolvare de asemenea administraţia paralelă, creată progresiv încă din vremea Iui August. Nu era indispensabilă decât învestirea altui principe. Dar, cum a scris cândva Eugen Barbu, au venit alt principe şi alt meser! Este adevărat că, la căderea nopţii din 24 ianuarie 41, consulii au furnizat ca parolă pretorienilor cuvântul „libertate", libertas, care, în limbajul militar, nu mai fusese utilizat în ultimul secol (Jos., A.J., 19, 2-4; 166-262; Suet., Cal, 60, 2; DC, 60, 1; Aur. Vict, Caes., 3, 16; Oros., Hist., 1, 6, 3). Nici cei mai mulţi senatori şi nici pretorienii nu doreau cu nici un preţ funcţionarea restaurată a republicii. Se căuta cel mult un succesor al lui Gaius-Caligula, care să nu fi fost Iulio-Claudian. Totuşi pretorienii aveau alte planuri. Ei l-au descoperit, teoretic incidental, în realitate pentru că îl căutau, pe Claudiu, ascuns în palatul imperial, l-au dus în tabăra lor şi l-au proclamat împărat (Jos., A.J., 19, 2-4; B.J., 2, 204; Suet., Claud., 10; DC, 60, 1; Aur. Vict., Caes., 3, 16-l8; Epit., 3, 15-l8). A urmat un schimb necontenit de mesaje între Claudiu şi senat, care îi cerea să nu accepte Principatul. Dar cohortele urbane, dispersate, nu puteau rezista celor 12.000 de pretorieni. Deşartă tentativă de restaurare a republicii ori de înlocuire a „casei divine", domus diuina, Iulia-Claudia, la cârmuirea Imperiului, a depăşit cu puţin 24 de ore. în seara zilei de 25 ianuarie, senatul a cedat şi a confirmat desemnarea lui Claudiu ca principe .

Claudiu era un personaj paradoxal, enigmatic, care deruta şi izvoarele antice, îndeobşte ostile lui, însă cu nuanţe şi ezitări, mai vizibile la Suetoniu decât la Tacit. Era evident un handicapat fizic. Claudiu era bâlbâit, avea un mers asimetric, deambulând cu dificultate şi şchiopătând; tonusul său muşchiular era afectat, avea mişcări necontrolate, contracţii ale obrazului, capului, care produc grimase şi trembolenţă. Paralizia parţială a laringelui impieta asupra vocii (de unde bâlbâială) şi provoca un râs spasmodic. Este probabil că împăratul Claudiu a fost victima unei patologii neurologice, contractate încă în stadiul interuterin, înainte de naştere, şi cunoscută sub denumirea de maladia lui Little. Această boală nu afectează inteligenţa, însă prilejuieşte iritabilitate, amnezii, dificultăţi de adaptare la împrejurări noi, tendinţa de izolare.

Din pricina hibelor fizice, nici August, nici Tiberiu nu au acordat nici o misiune importantă lui Claudiu. Cu toate că o inscripţie, de altfel controversată, de la Pavia, îl menţionează printre membrii familiei imperiale (C.I.L., 5, 4616). încât Claudiu a rămas cavaler laticlav, până în timpul Principatului lui Gaius-Caligula. Deşi îl dispreţuia, pentru că ştia că unchiul său era unicul vlăstar masculin al casei Iulia-Claudia, Gaius-Caligula l-a introdus în senat şi l-a desemnat drept coleg de consulat (Suet., Claud. 5; 7-8; Cal., 15, 4). Izolarea la care fusese supus îi prilejuise lui Claudiu nenumărate frustrări. Astfel Claudiu devenise un introvertit, un erudit. A frecventat liberţii curţii imperiale, de la care a deprins o experienţă foarte parţială a gestionării Imperiului.