Istoria Romei

h.ugen Cizek

Hispanii. în valuri succesive, forţele vitelliene, din care făceau parte şi numeroşi auxiliari germanici, pătrunseseră în peninsula italică. Două zile după Bedriacum (Tac, H., 2, 39-45), Otho se sinucide ca un erou stoic (ibid., 2, 46-49). Senatul a fost constrâns să-i confirme lui Vitellius puterea imperială (Tac, H., 2, 52-55). De la început, Vitellius contează pe suportul neronienilor intransigenţi şi face paradă de un neronism autentic, chiar radical.

Vitellius a ajuns la Roma, unde a încartiruit 60.000 de soldaţi, în iulie 69 d.C. Aparţinea şi el unei familii care intrase în senat sub August şi fusese el însuşi consul în 48 d.C. în ochii multor neronieni, Vitellius trecea drept restauratorul autentic al neronismului. De altfel, după ce intrase în Roma în veşmânt militar, înconjurat de stindarde şi de soldaţi cu armele ostentativ descoperite, Vitellius a organizat alegeri de magistraţi pentru următorii zece ani, a intrat în posesia pontificatului maxim şi s-a proclamat consul perpetuu. Vitellius a oferit un sacrificiu manilor lui Nero şi a cerut unui citared renumit să cânte pe versuri alcătuite de ultimul lulio-Claudian (Suet., Vit., 11). Cu toate acestea, deşi influenţat simţitor de libertul Asiaticus şi deşi a reconstituit societăţile artistice neroniene (Suet., Vit., 12, 1; DC, 65, 4, 1), Vitellius a evitat să propage o mentalitate elenizantă. în schimb, a preconizat un acuzat populism regal, a trimis la supliciu cavaleri cămătari şi publicam, a executat centurioni, pretorieni othonieni, a reprimat senatori şi căpeteniile insurecţiei odinioară dirijate de Vindex (Suet, Vit., 14, l-5; Tac, H., 2, 94, 2). A accentuat presiunile fiscale şi a provocat nemulţumiri printre militarii armatei danubiene, întrucât a reformat cohortele pretoriene, în sensul înlocuirii soldaţilor originari din Italia prin cei ai trupelor aduse de pe Rin. Opinia publică senatorială şi ecvestră a fost de asemenea profund vexată. Notabilii provinciali s-au raliat opoziţiei antivitelliene. Trebuiau eliminate complet neronismul fără Nero şi populismul autocratic afişat de Vitellius.

De altfel, la 1 iulie 69, la Alexandria s-a produs o nouă dizidentă. Numeroasele şi performantele forţe militare din Orient, angajate într-un război purtat împotriva iudeilor răsculaţi, începuseră prin ajura credinţă lui Vitellius (Tac, H., 2, 74, 1). Dar prefectul Egiptului, Tiberius Iulius Alexander, şi, în special, guvernatorul Siriei, fost consul suffect în 66 d.C, în speţă Gaius Licinius Crassus Mucianus, descendent al unui Mucianus adoptat de un Licinius Crassus, îl hotărăsc pe Titus Flavius Vespasianus să se revolte. Un nou război civil se declanşa. Viitorul împărat Vespasian, cândva, astfel cum am arătat mai sus, fidel al lui Gaius-Caligula, provenea dintr-o familie de rang ecvestru. Am remarcat în alt capitol că Vespasian descindea dintr-un fost soldat roman. Tatăl lui fusese un funcţionar de vamă din ţinutul sabin. în 67 d.C, primise comanda trupelor care reprimau insurecţia iudeilor. Aşadar, Vespasian a fost proclamat împărat la Alexandria şi în întreg Orientul roman. Mucianus porneşte spre Italia cu o parte din trupele romane din Est. Armatele romane din peninsula balcanică, anterior credincioase lui Otho, intră şi ele în secesiune.

Sunt influenţate de către Marcus Antonius Primus, legat de legiune, aventurier, originar din Tolosa gallică (Tac, H., 2, 85-86; 3, l-5). Era poreclit Beccus, cioc de pasăre (Suet., Vit., 18). Ceea ce va da în franceză termenul „bec". Armata din zona illyrică pătrunde în peninsula italica, sub comanda lui Antonius Primus şi, în octombrie 69, în apropiere de Bedriacum şi de Cremona,

Iulio Claudienii şi Flavienii

321

înfrânge forţele vitellienilor (Tac, H., 3, 15-35). Trebuie precizat că o parte din annata Rinului era angajată în combaterea unei insurecţii naţionaliste antiromane, izbucnite în Germania romană. Gallia narboneză şi Hispania trec de partea lui Vespasian. însă Vitellius nu cedează repede puterea. Cohortele urbane şi ale vigiliilor, cei mai mulţi senatori şi cavaleri se raliază lui Flavius Sabinus, prefectul Romei, fratele mai vârstnic al lui Vespasian. Soldaţii vitellieni îi înving şi incendiază Capitoliul, unde se adăpostiseră partizanii lui Vespasian şi ai lui Flavius Sabinus. Acesta din urmă este decapitat (Tac, H., 3, 69-77). însă forţele lui Antonius Primus ajung la porţile Romei, unde au loc lupte violente. Datorită populismului regal accentuat, Vitellius avea sprijinul plebei de rând a Romei, pe care Tacit o califică drept „vulgul orăşenesc", uolgus urbanum. Săracii Romei iau armele în sprijinul lui Vitellius (Tac, ., 3, 80, 1). în decembrie 69, trupele lui Antonius Primus pătrund în Roma, unde au loc crude lupte de stradă (Tac, H., 3, 82-84). Vitellienii sunt biruiţi. însuşi Vitellius este capturat, insultat cumplit. I se pune o funie la gât, este târât dezbrăcat de hainele lui sfâşiate, omorât şi tăiat în bucăţi (Tac, ., 3, 84-86; Suet., Vit., 17-l8). Trupul ciopârţit al lui Vitellius a fost agăţat de un cârlig şi azvârlit în Tibru. Trist final al unui teribil conflict politico-militar! în numele Iui Vespasian, Domiţian, cel de al doilea fiu al noului împărat, preia puterea.

Neronismul fără Nero, populismul regal, autoritarismul despotic eşuau iremediabil. Numeroşi cercetători au încercat să întocmească bilanţul acestui crâncen război civil, care aproape a destabilizat Imperiul. Ne referim îndeosebi la Paul Petit şi la Michel Christol-Daniel Nony. Am semnalat şi noi textul lui Tacit, care reliefează descoperirea arcanului Imperiului: un împărat poate fi proclamat şi impus din afara Romei. Pretorienii, care lichidaseră trei principi - Gaius-Caligula, Nero şi Galba -, după ce asiguraseră accesul la puterea imperială a trei cezari - Gaius-Caligula, Claudiu şi Nero — au fost depăşiţi şi biruiţi de legiuni din provincii. Concomitent, s-a relevat, în chip manifest, că temelia puterii Principatului rezida în armată. Caracterul militar al regimului s-a dezvăluit astfel progresiv. Michel Christol şi Daniel Nony reliefează că între doi fraţi, Flavius Sabinus, prefect al Romei, deci la apogeul carierei senatoriale, şi Flavius Vespasianus, comandant al armatei din Iudeea, a fost privilegiat, fără ezitare, cel de al doilea. Plebea şi senatul Romei au trebuit să înţeleagă că nu decideau cine să fie principe. Imperiul devenea o monarhie militară defacto, care era obligată să vegheze la aprovizionarea şi la distracţiile Romei, respectând pro forma senatul şi mai ales utilizând senatori, cavaleri, notabili pentru gestiunea statului. în sfârşit, s-a demonstrat contrariul celor luate în considerare anterior de către Nero: sângele lui August şi apartenenţa la vechea aristocraţie nu erau indispensabile celui ce asuma cârmuirea Principatului, în sfârşit, războiul civil din 68-69 a scos la iveală şi a acutizat numeroase divergenţe fratricide, politice, sociale, doctrinare. Ca şi simbioza între civilii provinciilor şi militarii încartiruiţi în ele. Soldaţii legiunilor, de regulă italici rurali la orgine, au suferit presiunea provinciilor unde se aflau în garnizoană: pe Rin, în Orient. Soldaţii, printre care figurau şi auxiliari încă neromanizaţi solid, cadrele medii, centurioni şi tribuni militari, au determinat să acţioneze comandanţii, membri ai ordinului senatorial. Pentru prima oară în istoria Imperiului, provinciile, romanizate ori elenizate, au intervenit în jocurile pentru puterea supremă. Militarii înşişi s-au învederat ca divizaţi: oştenii legiunilor, prin excelenţă italici din zone rurale, s-au contrapus pretorienilor, mai bine retribuiţi, supuşi unui serviciu militar mai scurt şi recrutaţi adesea în oraşele peninsulei.

322