Istoria Romei

Eugen Cizek

încadrează numele împăratului. Caesar, refuzat de Vitellius, în virtutea ideilor lui populiste, este de asemenea inserat obligatoriu în formula. Articularea clară a titulaturii se asocia strădaniilor de a instituţionaliza cu pregnanţă Principatul, deşi acesta continua să nu posede o denumire juridic structurată. Reflexul acestui efort de instituţionalizare s-a concretizat într-un text, parţial conservat şi mai sus amintit, aşa-numita „lege curiată despre imperiul lui Vespasian", lex curiata.de imperio Vespasiani, denumire consacrată numai de vremurile noastre. Se implica esenţialmente un senatusconsult, menit să legitimeze puterile lui Vespasian. Se reluau şi se consacrau în text competenţele preluate de la predecesori, cu referiri constante la August, Tiberiu şi Claudiu (să observăm că sunt menţionaţi cezarii tiadiţionalişti!) şi se legitimau a posteriori actele făptuite de împărat după 1 iulie. Au existat, sub principii anteriori, alte asemenea „legi"? Au fost ele promovate şi de succesorii lui Vespasian? Nu dispunem de dovezi care să ateste sau să conteste emergenţa unor asemenea „legi" de învestitură. Fundamental este însă un alt fapt: Vespasian se considera de fapt învestit şi îşi aniversa puterea supremă de la 1 iulie, „ziua imperiului", dies imperii, şi nu de la data învestiturii senatoriale, dobândite la sfârşitul anului 69, aşadar pe baza „zilei principatului", dies principatus. Acest fapt dezvăluia vocaţia autocratică a Principatului şi conota temelia lui militară. Se recunoştea, aproape explicit, că militarii făuresc un nou principe. Foarte revelatoare este şi strădania obstinată a lui Vespasian de a asigura ereditatea defacto a puterii principelui şi de a crea o nouă dinastie, cea flaviană. Se profita de oboseala generală, consecutivă războiului civil, ca şi de progresele ideii dinastice în rândurile armatei şi mulţimilor Imperiului. După căderea Ierusalimului, Titus, cel dintâi fiu al lui Vespasian, a fost consul de şapte ori, începând din 70 d.C. şi a fost învestit cu un imperium proconsular, dublat de puterea tribuniciană. A fost asociat la censură şi a fost desemnat ca prefect al pretoriului, deşi nu era cavaler. Conferirea acestei prefecturi unui senator se realizase prima oară în 70 d.C. în sfârşit, cel de al doilea fiu, Domiţian, în care Vespasian totuşi nu avea încredere, a conservat supranumele de Caesar, acordat lui după lichidarea lui Vitellius, şi a exercitat de şase ori consulatul, ordinar sau eponim în 73 d.C, suffect, în alţi ani (Suet., Tit., 6, l-2; Dom., l-2).

Dar aspiraţia constantă, permanent manifestată de către Vespasian, de a asigura ereditatea Principatului pentru ginta flaviană a întâmpinat o dârză rezistenţă în mediile intelectuale stoice, printre astrologi şi printre vestigiile vechii aristocraţii şi chiar printre anumiţi exponenţi ai celei noi. Anterior se acceptase, cu reticenţe în orice caz, ereditatea Iulio-Claudienilor, devenită, sub ei, o cutumă nescrisă (Tac, An., 13, 1, 1). Intelectualii şi aristocraţii dispreţuiau însă o familie de obârşie modestă, cum era cea a Flavienilor, manifestau condescendenţă faţă de împărat. Se distingea, în această privinţă, ginerele lui Thrasea, Helvidius Priscus, senator stoic (Suet., Vesp., 15, 2). Vespasian nu corespundea canoanelor adoptate în privinţa bunului conducător şi, pe de altă parte, câştiga teren doctrina înlocuirii monarhiei în fapt ereditare cu Principatul electiv, încercat anterior să fie aplicat de către Galba. Stoicii pledau cu fervoare în favoarea acestor idei. Cinicul Demetrius le împărtăşea ideile (Suet., Vesp., 13, 4). Helvidius Priscus a fost iniţial relegat şi ulterior obligat să se sinucidă, în pofida unui aşa-zis contraordin al lui Vespasian (Suet., Vesp., 15, 3). Au fost expulzaţi din Roma filosofii - stoici, cinici -şi astrologii. în sfârşit, fostul general al lui Vitellius, trecut în tabăra flaviană, Aulus Caecina, a fost străpuns cu sabia, la plecarea de la un dineu, unde fusese invitat de

Iulio Claudienii şi Flavienii

325

prefectul pretorienilor, adică Titus. Este adevărat că Titus era în posesia unor dovezi scrise, din care rezulta că Aulus Caecina plănuia o rebeliune a militarilor, parţial nemulţumiţi de austeritatea prescrisă de către Vespasian (Suet., Tit., 6, 3). în definitiv, cumularea competenţelor tradiţionale ale principelui, combinată cu acapararea prefecturii pretoriului şi a consulatului, traducea nu numai accentuarea autoritarismului, ci şi strategia sistematică destinată păstrării puterii în cadrul aceleiaşi familii. Autoritarismul potenţat s-a conjugat însă cu grija pentru o gestionare minuţioasă, performantă, dar austeră, parcimonioasă până la avariţie, a Imperiului.

Vespasian a aflat finanţele Imperiului ruinate. El a întreprins o politică de redresare meticuloasă, sistematică, exagerat de insistentă, a finanţelor. S-a iniţiat o revizuire migăloasă a fiscalităţii. Conduita lui Vespasian însuşi atesta chibzuinţă (Suet., Vesp., 16-21). Nu îi lipseau însă un anumit umor, puţin rudimentar, şi un nivel cultural mulţumitor, deoarece recita versuri greceşti (Suet., Vesp., 22-23). Tolera moravurile disolute, reprobabile, ale lui Licinius Mucianus (Suet, Vesp., 13, 1), însă, în general, a încercat să stopeze derapajul moralităţii publice (Suet., Vesp., 11). împăratul calcula la 400 de milioane ori chiar la 40 de miliarde de sesterţi nevoile anuale financiare ale statului (Suet., Vesp., 16, 6). Avuţiile Iulio-Claudienilor au fost integrate bunurilor puterii imperiale. S-au utilizat recensăminte şi cadastrări riguroase şi s-a încercat recuperarea parcelelor de pământ abuziv însuşite de particulari. în provincii, gestionarea domeniilor imperiale a fost atent structurată sub conducerea procuratorilor şi administratorilor, conductores. Exploatarea minelor, monopol de stat, a fost eficient reglementată în Hispanii. Scutirile de impozite, acordate de Galba în Gallii, de Nero în Grecia, au fost suprimate. Impozitul direct, achitat de provincii, a fost dublat şi numeroase oraşe din segmentul elenofon al Imperiului şi-au pierdut imunitâţile fiscale. S-au creat toalete publice, supuse unor taxe încasate de fisc, aşa-numitele vespasiane. Orice mijloc era adecvat redresării fiscului şi altor trezorerii (Suet., Vesp., 16-23; DC, 66, 8-l4). Cu toate acestea, uneori Vespasian a manifestat generozitatea, căci a completat, din resursele fiscului, censul unor senatori sărăciţi, care riscau să-şi piardă locul din senat, şi a creat un învăţământ de stat. Profesorii primeau retribuţii anuale de 100.000 de sesterţi, sumă enormă în raport cu salariile dascălilor particulari. Poeţi, artişti, arhitecţi au fost abundent recompensaţi din veniturile fiscului (Suet., Vesp., 17-l9). Pe de altă parte, Vespasian a fost un constructor performant. Nu numai că în întreg Imperiul au fost reclădite numeroase oraşe, năruite de seisme ori de incendii, însă a fost îmbunătăţită amenajarea taberelor militare, a castrelor, reconstruite în piatră pe Rin şi pe Dunăre, şi s-au deschis numeroase şosele de importanţă fie strategică, fie comercială, în Asia Mică şi în Africa. La Roma a fost restaurat Capitoliul, la primele lucrări participând personal, ca simplu muncitor, însuşi Vespasian. Au fost reconstituite arhivele distruse de pe Capitoliu. Spre indignarea senatorilor, dirijarea lucrărilor a fost încredinţată lui Vestinus, un cavaler. Au fost ridicate un nou for, un templu al Păcii, au fost reluate lucrările la templul consacrat lui Claudiu, de pe colina Caelius, întrerupte de Nero, ca şi construirea unui gigantic amfiteatru, Coloseul. Pretutindeni administraţia lui Vespasian a favorizat romanizarea şi urbanizarea. în Orient, cetăţenia romană a fost conferită multor notabili bogaţi. Numeroase oraşe au primit denumirea de Flavia. Au fost înfiinţate colonii în Tracia, Moesia, Dalmaţia, Pannonia, la Sirmium şi Siscia, în Gallii, chiar la helveţi, în Sardinia, în Africa romană, în Italia. Ne referim la Reate (azi Rieti), localitatea unde se născuse Vespasian, la Paestum. în Hispanii se constată propagarea tribului Quirina, cel al lui Vespasian, adică promovarea socială şi juridică a multor indigeni. De altfel, în 74 d.C, Vespasian a acordat statutul „latin", prag al conferirii cetăţeniei

326