Istoria Romei

Eugen Cizek

occidentală tranzita prin Egipt, ameninţat de unele seminţii din centrul şi estul Africii, o unitate militară pretoriană a întreprins o expediţie exploratorie până la izvoarele Nilului şi în Etiopia (Sen., Nat., 6, 8, 3-4; Plin., 6, 35, 6; 12, 8, 2; DC, 63, 8). Dacă nu se află cumva în cauză două explorări diferite, şi nu una singură. S-a preconizat chiar o amplă campanie militară împotriva regatului abisinian Axium, iar călătorii romani au ajuns până în actualul Zanzibar.

Populaţiile din aşa-numitul Barbaricum, tărâmul locuit de Barbari, au profitat de evenimentele din 68-70 d.C, spre a intensifica masiv raidurile lor împotriva teritoriilor Imperiului. Pe lângă presiunea exercitată de germanii liberi, aliaţi cu rebelii lui Civilis, s-au amplificat atacurile lansate de daci şi de sarmaţi. Contraofensive ale lor s-au desfăşurat la începutul anului 69, când guvernator al Moesiei era Marcus Aponius Satuminus, şi în vremea mandatului succesorului acestuia, Gaius Fonteius, care va pieri în cursul unei campanii întreprinse împotriva dacilor şi sarmaţilor. Se pare că dacii încălcaseră astfel un „tratat", foedus, încheiat cu romanii. Ceea ce i-a prilejuit, în parte, lui Tacit caracterizarea severă a dacilor ca o „seminţie niciodată leală, atunci fără teamă, pentru că armata fusese retrasă din Moesia" gens numquamfîda, tune sine metu, abduc-to e Moesia exerciţii (H., 3, 46, 1). Vespasian, pe lângă lichidarea definitivă a rebeliunii iudeilor şi transformarea finală a Commagenei în teritoriu roman, a stabilit pretutindeni frontiera Imperiului cu părţii pe Eufrat. Commagene a fost încorporată Siriei, o legiune fiind amplasată la Samosata. Armenia Mică, Cappadocia şi Galatia au format o provincie importantă. în Asia Mică nu au mai existat regate clientelare. în schimb, inscripţiile atestă instalarea de garnizoane romane la Harmozica (azi Tbilissi) şi în actualul Baku {CAL., 3, 6052; Annee Epigraphique, 1951, nr. 263). Este probabil că regatul iberilor caucazieni a trecut sub protectorat roman, întrucât era ameninţat de alani. Cu toate acestea, Vespasian a renunţat la politica orientală ambiţioasă a lui Nero, pentru că regatul bosforan a fost conferit unui moştenitor al regilor lui tradiţionali. Influenţa romană s-a extins în deşertul sirian şi Ia Palmyra. Vigilenţa a caracterizat de asemenea strategia danubiană. Brigantii, din centrul şi nordul Angliei, au fost înfrânţi între 71 şi 74 d.C. de legatul Petilius Cerialis, învingătorul lui Civilis. La Eburacum (azi York) a fost amplasată o tabără a legiunii a IX-a Hispana. între 74 şi 77, guvernatorul Sextus Iulius Frontinus, autorul de mai târziu al unei lucrări privitoare la apeductele Romei, a zdrobit pe silurii din actuala Ţară a galezilor, vechi duşmani ai Romei, şi le-a anexat ţinuturile. Succesorul acestuia, Iulius Agricola, în 83 d.C, va repurta victoria strălucită de la muntele Graupius asupra caledonienilor, din nordul Scoţiei, pe când flota sa va opera înconjurul întregii insule a Britanniei. în Germania, bructerii au fost pedepsiţi, în timp ce profeta lor Velleda a fost deportată în Italia. Vespasian a continuat opera lui Claudiu de făurire, pe malul drept al Rinului, a anumitor teritorii romane de protecţie a Imperiului, adevărate metereze fortificate. Au fost reconstruite în piatră taberele militare, anterior confecţionate din pământ, de la Mogontiacum, Novaesium, Vetera şi s-a început ocuparea spaţiului dintre Rin şi cursul superior al Dunării, la sud de Pădurea Neagră. O şosea strategică importantă a fost deschisă aici.

Domiţian a întreprins o politică externă energică, activă, inspirată mai degrabă de modelul lui Claudiu decât de cel utopic al lui Nero. Obiectivul era scurtarea şi „securizarea" frontierei Imperiului. Operaţii militare relevante au fost totuşi efectuate în Germania liberă. în cadrul campaniei din 83 d.C, comandate de Velleius Rufus, au fost înfrânţi chattii. Au fost anexate teritorii, au fost mărite simţitor capetele de pod de pe malul drept al Rinului. în sfârşit, a fost desăvârşită opera lui Vespasian de anexare şi for-

Iulio Claudienii şi Flavienh

343

tificare a teritoriilor dintre Rin şi Dunăre, din sudul Germaniei, aşa-numitele Câmpuri Decumate, agri decumates, situate între Rin, Main, Neckar şi Dunăre. A fost construită o reţea de forturi puternice şi au fost instalaţi aici colonişti gallo-romani. S-a făurit astfel o legătură de importanţă strategică şi economică majoră între Rin şi Dunăre. Deosebit de însemnate s-au învederat a fi operaţiile militare de pe meleagurile danubiene. Statul dac dobândise o forţă notabilă. Decebal, figurat în culori favorabile de către Xiphilin (DC, 67, 6, 1), îl transformă în regat de tip elenistic, eficient structurat. Flavienii au trebuit să amplaseze pe Dunăre cea mai numeroasă forţă militară a Imperiului, alcătuită din nouă legiuni. Totuşi nu opinăm că Domiţian a dorit vreodată să anexeze Dacia. Intenţiona numai s-o reducă la nivelul de stat dependent, clientelar. In orice caz Domiţian a divizat Moesia în două provincii diferite: Inferioară şi Superioară, Moesia Inferior şi Moesia Superior. Conflictul între daci şi romani a început în 85. A durat până în 89, cu dacii, dar s-a prelungit cu sarmaţii până în 92-93 d.C. Dacii au traversat Dunărea şi l-au învins pe Gaius Sabinus Oppius, guvernatorul Moesiei, care a căzut pe câmpul de luptă. Domiţian a trimis atunci cinci sau şase legiuni împotriva dacilor, comandate de însuşi prefectul pretorienilor, Comelius Fuscus, om de încredere al împăratului. Trupele lui Cornelius Fuscus au trecut, la rândul lor, Dunărea, dar au fost zdrobite. Atras într-o ambuscadă, probabil pe Valea Oltului, Cornelius Fuscus a murit în luptă. Acest dezastru practic reitera pe cel al lui Varus. Se pare că Tacit, în cărţile pierdute din Istorii, nici nu a putut înregistra numărul militarilor romani ucişi în acest nefericit război (Oros., ffist., 7, 10, 3; şi Suet., Dom., 6, 1; DC, 67, 5-6; 9; Hier., Chron., p. 190, CCXVI Olymp., an. VI, 86; lord., Get., 76). în 88-89 d.C.,- împăratul a trimis în Dacia, în fruntea unor forţe militare impresionante, pe generalul Iulianus Tettius. El a învins pe daci la Tapae, însă nu a continuat ofensiva. Xiphilin atribuie oprirea ofensivei neputinţei de a ataca Sarmizegetusa, capitala lui Decebal, şi temerii de a nu avea soarta lui Fuscus (DC, 67, 10, 2-3). Pe de altă parte Domiţian se afla sub impactul rebeliunii lui Antonius Satuminus şi al diverselor operaţii militare dificile, care aveau loc în spaţiile germanic şi danubian, întreprinse împotriva altor seminţii. Două legiuni au fost, poate, pierdute în luptele angajate împotriva quazilor şi marcomanilor şi în cele purtate cu dacii şi sarmaţii. Cum şi dacii erau slăbiţi, s-a ajuns la o pace de compromis, însă teoretic avantajoasă pentru Roma. Decebal recunoştea suzeranitatea romană asupra Daciei, dar păstra prada de război şi primea de la Imperiu subsidii şi specialişti, meniţi să-i întărească statul clientelar. Cu toate acestea Decebal nu a utilizat ajutorul primit în folosul Imperiului, al cărui vasal devenise, ci împotriva lui. Domiţian a suferit eşecuri în campanii conduse chiar de el şi lansate între 89 şi 93 d.C. Ceea ce a impresionat defavorabil lui opinia publică de la Roma (Suet., Dom., 6, 2; DC, 67, 7, 2; C.I.L., 3, 6818; 10, 135). Totuşi atunci cezarul a fondat castrele de la Brigetio şi Aquincum .