Istoria Romei

?^{consiiiui trebuia}
_t___.vowipLeie decid i

ăţi, când apar situaţii insolubile, dar au valo lare celor rezolvate de ele în Orient,

""' ^Care P^o£ « ' ^dkte" «**»■ sau

de indivizi _sau colec- d, _{în cazuri simi}_

« substanţial armatorii importatori de cWtâîii _ _{în vederea}

l

I_mperiuf_{u f} râ

'" «"»««. fie _n '^mb" <sup>lati

f</sup>°^St

aducerea

"^uv"iieaeuoerărij generalizarea conferirii cet_ăt_eniei L,

terani, deveneau vehicule ale f''^{6 1} ""'"vi deveniţi li

'°^I1W

t

j L

^miP^ele

încât se estimează că 15.000-20 000 de _oan ' ^Pnn«Patului claudian. Extinderea i '

anti-

Claudiu, se auxiliare şi adunate în auxiliarilor şi au Petrecut în timpul toţi ve-

d-rse a_Şe_Zări peregrine loZZ221 d minări între cetăţenii romani, Dacă de ptdÎ drepturile prevăzute de „cetăţenia _r«: obpne tunica latidav, _Aşadi ™

■«

£

f

romane, pe

existau discri- l!

eţineau toate *

nu puteau ..

Se aflau în cauză M

nu cetăţenii romani din cele trei colonii romane din Gallia comata, ci notabilii cetăţeni romani din cetăţile „libere şi imune" (de anumite taxe) sau „stipendiare". Profitând de censura lui Claudiu, notabilii gallo-romani s-au reunit la Lugdunum, în ziua de 1 august 48 d.C, în cadrul consiliului celor trei Gallii, şi au hotărât să trimită o delegaţie la Roma, care să solicite anularea discriminării mai sus consemnate. La Roma, delegaţia a fost primită cu bunăvoinţă de Claudiu, care i-a susţinut solicitările, în consiliul principelui şi ulterior în senat. El a înfrânt îndârjitele rezistenţe şi a pledat pentru lărgirea necontenită a drepturilor cetăţeneşti şi a romanizării. Textul cuvântării rostite de Claudiu cu acest prilej este conservat atât de Tacit, cât şi de o inscripţie celebră, parţial păstrată, cunoscută sub denumirea de „Tabula claudiană", Tabula Claudiana (Tac, An., li, 24; C.I.L., 13, 1668 = I.L.S., 212). încât senatul a fost constrâns să abroge discriminarea. Haeduii au fost cei dintâi înscrişi pe lista de aşteptare pentru asumarea tunicii laticlave. Dar foarte repede a dispărut complet, în tot Imperiul, discriminarea la care erau supuşi cetăţenii romani din provincii. Toţi cetăţenii romani din provincii şi din Italia au dobândit privilegiul de a postula şi obţine laticlava. Cum observa regretatul Andre Chastagnol, se înfăptuise o etapă relevantă în procesul tranziţiei de la vechile instituţii republicane la sistemul monarhiei autoritar-absolutiste şi la romanizare accelerată.

De altminteri, împăraţii au vegheat atent la o gestionare eficientă, profitabilă pentru stat şi dezbărată de abuzuri, a provinciilor. După opinia noastră, nu se urmărea doar eficientizarea administrării Imperiului, ci şi limitarea mijloacelor de îmbogăţire accelerată, intensivă, a „ clasei politice", prin „ inginerii financiare". Căci această „ clasă politică", devenită prea opulentă, putea stingheri mai sensibil potenţarea Principatului¹ . Cu toate acestea exacţiunile, abuzurile guvernatorilor romani, ale funcţionarilor lor, chiar ale puterii centrale, nu au dispărut cu desăvârşire. Se adăuga faptul că anumite populaţii, modest romanizate, nu acceptau apăsătorul sistem fiscal roman, recrutările obligatorii în forţele auxiliare romane, morga şi împilările practicate de coloniştii romani sau de colaboratorii locali ai Principatului, conaţionalii lor. în general modul de viaţă roman sau greco-roman nu convenea unor seminţii. în sfârşit, în anumite zone ale Imperiului patriotismul local, sentimentul naţional, moravurile tradiţionale dâinuiau şi determinau refuzul Imperiului. Desigur, gradual, acest refuz diminua, în Gallii, cum am semnalat mai sus, mai cu seamă în nordul Galliei comat procesul de romanizare a întâmpinat împotriviri aproape neaşteptate. Mulţi aristocraţi gallo-romani contractaseră datorii exorbitante, încărcate de dobânzi împovărătoare, la cămătarii italici, spre a trăi la un nivel care le depăşea resursele, însă care voia să egaleze pe cel al opulenţilor din Italia. Se adăugau progresele slabe ale romanizării în rândul formaţiunilor tribale din Gallia septentrională. în sfârşit, a acţionat şi un factor conjunctural: chiar la Roma s-a produs un „puseu" inflaţionist în 19-22 d.C. De aceea în 21 d.C. s-a declanşat o sediţiune a unei părţi din Gallia, instigată şi condusă de treverul Iulius Florus şi de haeduanul Iulius Sacrovir. Ambii erau cetăţeni romani, dar au înflăcărat minţile unor galii, cărora le vorbeau de povara fiscalităţii romane, de enormitatea dobânzilor plătite de îndatoraţi - printre care se numărau şi ei - de abuzurile guvernatorilor romani, de posibilitatea recuceririi independenţei Galliei. Trupele lor erau însă slab antrenate şi înarmate: numai unul din cinci luptători era corect echipat. Rebeliunea a fost înăbuşită. De altfel, Gallia narboneză şi Aquitania rămăseseră leale Romei. Nu rnai revenim asupra faptului că, şi în 68-70 d.C, galii din nord-est se uniseră cu germanii rebeli împotriva Romei. în general totuşi Galliile s-au romanizat masiv. Am semnalat aceasta în mai multe rânduri. Mai complicate s-au

336

Eugen Cizek

învederat problemele Britanniei. în pofida raidurilor întreprinse de Iulius Caesar, romanilor le repugna anexarea unei insule înecate în ceaţă. Gaius-Caligula s-a mărginit numai la demonstraţii de forţă. Opinia publică romană devenise însă favorabilă unei acţiuni de cucerire. Naţionalismul celtic din nordul Galliei era întreţinut de britanni şi de druizii lor. Situaţia comercianţilor şi oamenilor de afaceri romani instalaţi în Britannia devenise instabilă. Insula se bucura de reputaţia de a fi bogată în resurse minerale şi agricole (C.I.L., 7, 120l-l202). în sfârşit, împăratul Claudiu, ca urmare a dificultăţilor politice suportate în 41 şi 42 d.C., avea nevoie de o victorie militară de răsunet. încât, în 43 d.C, profitând de divergenţele dintre căpeteniile britanne, Claudiu a trimis un puternic corp expediţionar roman, la care, pentru scurtă vreme, a participat personal, în vederea cuceririi Britanniei meridionale. în 44 d.C, zona cucerită de romani a fost structurată ca provincie romană imperială, guvernată de un legat de rang consular. Provincia romană a comportat o expansiune economică notabilă. Totuşi britannii pe de o parte nu renunţau lesne la sentimentele lor naţionaliste şi la druidism, iar pe de alta nu erau deprinşi cu parametrii economiei rentabile de piaţă şi cu fiscalitatea apăsătoare. în 60 d.C, generalul roman destoinic Gaius Suetonius Paulinus întreprinde operaţii militare importante în actuala Ţară a galezilor şi în insula Mona (azi Man), cu scopul de a lichida focarele de rezistenţă celtică şi de druidism naţionalist, în spatele frontului se declanşează însă o amplă insurecţie, dirijată de Boudicca, soţia unei foste căpetenii a iceenilor. Revolta s-a extins iute; rebelii au distrus centrele romane de la Camulodunum, Verulamium şi Londinium (azi London), încât au fost masacraţi până la 80.000 de veterani şi de colonişti romani. Abia în 63 d.C. răscoala a putut fi înăbuşită în sânge, după sinuciderea Boudiccăi. Cum am mai arătat, se pusese, la un moment dat, problema abandonării insulei. Cucerirea romană s-a reluat sub Flavieni, când Agricola a extins-o până spre nordul Scoţiei actuale. Probleme a ridicat şi Africa romană, unde triburile nomade, ale căror zone erau treptat ocupate de coloniştii romani, se agitau adesea. Aici s-a desfăşurat, între 17 şi 24 d.C, marea revoltă condusă de Tacfarinas, fost soldat roman, care incitase la insurecţie pe mauri, numizi şi pe getuli. Cu prilejul lichidării sediţiunii, generalul roman Blaesus a fost salutat, pe câmpul de luptă, ca imperator. Era un semn al tradiţionalismului afişat de Tiberiu. Pentru că, pe viitor, indiferent care general roman repurta o victorie, numai principele era salutat de soldaţi ca imperator. După lichidarea revoltei din 89 d.C, a lui Saturninus, Domiţian a organizat districtele militare renane din aria renană în două provincii imperiale: Germania Superior şi Germania Inferior. Am remarcat mai sus acest fapt.

Insă cele mai grave dificultăţi au fost întâmpinate în Orient. Romanii nu au înţeles niciodată cum iudeii, populaţie foarte particularistă, propagată în tot Orientul, totuşi provenită dintr-o ţărişoară, dintr-un segment teritorial minuscul, pot să le perturbe necontenit şi intens viaţa politică. De fapt, ciocnirea între mentalităţi şi culturi era imensă. Iudeii mozaici, monoteişti, nu puteau să fie înţeleşi de romani şi de greci, politeişti. Deşi iudeii din diaspora vorbeau mai cu seamă limba greacă, ebraica servind prin excelenţă ca idiom de cult religios. Ei însă îşi conservau cu deosebită grijă şi mândrie obiceiurile, religia, modul de viaţă. Puţini dintre ei se integraseră efectiv în lumea greco-romană. Pe deasupra, iudeii din diaspora militau pentru drepturi egale cu ceilalţi locuitori ai Imperiului, cu grecii şi romanii. Iniţial grecii şi ulterior romanii nu îi acceptau, în condiţiile menţinerii religiei, a mentalului colectiv, a moravurilor particulariste ale lor. Se adăuga faptul ca ii concurau activ pe plan comercial. Iar foarte mulţi iudei din Palestina antică nu renunţau la efortul de a dobândi independenţa politică. Palestina

Iulio Claudienii şi Flavienii

337

rămânea focarul naţionalismului iudeu. De fapt, aici şi în diaspora, iudeii dispreţuiau pe greci şi pe romani adesea în numele unui fanatism religios exacerbat şi al unui naţionalism acut. Desigur, existau şi facţiuni conciliatoriste. Chiar iudeii naţionalişti erau divizaţi în facţiuni rivale între ele. Dar marea majoritate a mozaicilor nu acceptă să le fie impuse politeismul, cultul imperial şi discursul mental greco-roman. îndeobşte comunităţile mozaice - iudei şi prozeliţi ai lor - se caracterizau prin tenacitate, obstinaţie, câteodată împinsă la refuzul conştientizării raporturilor de forţe care le erau net defavorabile. Riposta Imperiului a fost pe măsura acestei tenacităţi.

Mozaismul se instalase ca religie a poporului Israelului antic după ieşirea iudeilor din captivitatea în care îi ţinuse Babilonul. Ca efect al peregrinărilor, de altfel obligate, ale iudeilor, aceştia se răspândiseră în întreg Orientul. Cu toate că luase fiinţă o comunitate iudee importantă chiar la Roma. Nu toţi iudeii se întorseseră din deportarea din Babylonia. O parte dintre ei rămăsese pe malurile Eufratului, unde se dezvoltase o mişcare teologică semnificativă, înzestrată cu o şcoală exegetică foarte apreciată de toţi mozaicii, inclusiv de cei din Palestina. Iudeii din Babylonia întreţineau relaţii excelente cu părţii. Fapt care explică sentimentele filopartice răspândite printre iudeii Orientului. Moartea lui Herodes, în 4 î.C, provocase ezitări ale administraţiei romane. în 6 d.C, o parte din Palestina devenise provincie imperială. între 26 şi 37 d.C, ca procurator a funcţionat Pontius Pilatus, adică Pilat din Pont, care a dat ordinul crucificării Mântuitorului în 29 sau 30 d.C, sub presiunea sacerdoţilor locali. Diverse secte se alcătuiseră în Palestina ca forme diferite de ortodoxie mozaică. Se degajau sadduceenii, foarte legaţi de Templu şi conservatori, fariseii, adoratori ai Legii mozaice şi ai tradiţiei orale, care va fi consemnată în scris, pe Talmud, în secolul al IV-lea, după ce fusese permanent îmbogăţită de învăţăturile rabinilor, zeloţii, naţionalişti intransigenţi, recrutaţi în special printre iudeii săraci, essenienii, ritualişti şi legalişti, orânduiţi într-un fel de ordin monastic strict. Este posibil ca şi Sfântul Ioan Botezătorul să fi fost essenian. Fariseii se considerau cei mai fideli apărători ai religiei lui Iahve (Iehova) şi trăiau în aşteptarea sosirii lui Mesia. O altă secţiune a Palestinei decât cea procuratorianâ constituia un regat iudeo-elenistic, unde a domnit Herodes Antipas până în 39 d.C. Se pare că Antipas pregătise în taină echiparea unei forţe militare importante, sortite să combată armata romană împreună cu părţii. înainte de 41 d.C. izbucniseră ciocniri sângeroase între iudei şi elenofoni instalaţi în anumite oraşe palestiniene. Mozaicii distruseseră un altar ridicat de greci în cinstea lui Gaius-Caligula. împăratul schizoid a poruncit guvernatorului Siriei să impună, cu ajutorul a două legiuni, adorarea sa ca „zeu", theos, la Ierusalim, unde ar fi trebuit instalată, chiar în Templu, o statuie a lui Iupiter, care avea trăsăturile sale. Generalul Petronius a încercat să tărăgăneze amplasarea statuii, întrucât ştia că iudeii, convinşi că Iahve le va veni în ajutor, se concentrau la Ierusalim în vederea declanşării unei ample rebeliuni. In cele din urmă, Gaius-Caligula a fost ucis înainte de amplasarea statuii (Phil., 76-l13; Jos., B.I., 2, 183-226). Totuşi tulburări au continuat să se producă şi după asasinarea lui Gaius-Caligula.

Complexă se vădea şi situaţia iudeilor din Egipt, în care ei erau foarte numeroşi. Surse iudee afirmă că, în Egipt, locuiau un milion de iudei, dintre care două sute de mii s-ar fi aflat în Alexandria, unde Lagizii îi primiseră cu bunăvoinţă, dat fiind că erau excelenţi oameni de afaceri şi militari. Ocupau două cartiere din cel de al doilea mare centru urban al Imperiului, populat de seminţii felurite: greci şi elenofoni, romani, perşi, arabi, iudei etc. De altminteri, iudeii se infiltrau şi în cartierele greceşti. August le acordase un statut privilegiat, care prevedea o „comunitate", politeuma, protoevreiască, autoadministrată ca o cetate în cetate. în fruntea iudeilor era un

338