Istoria Romei

Eugen Cizek

etnarch, care gestiona cultul mozaic şi relaţiile cu exteriorul. Etnarchul era secondat de un sfat al bătrânilor, gerousi'a, care nu exista în comunitatea greacă. Gerousia a sfârşit prin a prelua funcţiile etnarchului (Phil., 74). Totodată iudeii dispuneau de curţi de justiţie proprii. Relaţiile cu autorităţile romane nu s-au înrăutăţit decât sub Gaius-Caligula, când grecii alexandrini au sesizat prilejul de a combate pe rivalii şi concurenţii lor iudei. în 38 d.C, grecii alexandrini au organizat chiar un pogrom împotriva iudeilor. Prefectul Avilius Flaccus a cantonat pe iudeii alexandrini în vechiul lor cartier din delta Nilului, transformat în ghetou. Iudeii alexandrini, care vorbeau greceşte au reacţionat. Puţini dintre ei obţinuseră cetăţenia alexandrină care presupunea adoptarea modului de viaţă elenic. Câţiva iudei dobândiseră chiar cetăţenia romană, precum Sfântul Pavel, iudeu din Cilicia, născut cetăţean roman, sau Tiberius Iulius Alexander, sub Nero devenit prefect al Egiptului şi ulterior iniţiatorul proclamării lui Vespasian ca imperator. Iudeii alexandrini cereau drepturi congruente elenizării lor, de altfel numai parţiale. Emblematic pentru această semielenizare a fost Philon din Alexandria, mozaic fervent, însă totuşi împătimit de filosofia greacă.

în 41 d.C., sosiseră la Roma două „ambasade" ale iudeilor alexandrini şi una a grecilor din capitala Egiptului. Grecii solicitau să nu se recunoască cetăţenia alexandrină iudeilor, să li se acorde lor jurisdicţie asupra mozaicilor şi ca oraşul să fie înzestrat cu un consiliu municipal, he boule. La rândul lor, iudeii reclamau să li se confere cetăţenia alexandrină completă, pe care pretindeau că o obţinuseră cândva de la Iulius Caesar sau de la August (Jos., B.I., 2,487), să înceteze persecuţiile şi să fie scutiţi de anumite dări. Claudiu răspunde printr-un rescript care exortează atât pe iudei, cât şi pe greci, la toleranţă reciprocă. Refuză alcătuirea unei boule la Alexandria, dar şi conferirea cetăţeniei alexandrine iudeilor, cărora însă le confirmă libertatea practicilor religioase, dreptul de reşedinţă, prezervarea cutumelor şi autonomiei lor. Se stipulează astfel un cod de bună conduită la Alexandria şi în restul Imperiului (în Siria se iviseră manifestări antimoza-ice).

Claudiu se simţea însă îndatorat faţă de Herodes Agrippa, care îl ajutase să obţină Principatul în ianuarie 41 d.C. Acest nepot al lui Herodes sau Irod cel Mare era cetăţean roman, căci se numea Marcus Iulius Agrippa (P.I.R.-, 4, nr. 131); crescuse la Roma, la curtea imperială, şi, sub Gaius-Caligula, domnise efemer peste un mic stat, alcătuit la vest de Damasc. Gaius-Caligula îl rechemase însă la Roma. Claudiu i-a conferit un stat palestinian, format din Iudeea, Samaria şi ţinuturi limitrofe. In acest regat, Herodes Agrippa I, monarh elenistic, dar mozaic practicant, a încercat să menţină echilibru între iudei şi populaţia elenofonă. A murit însă pe neaşteptate în 44. Palestina a fost din nou anexată ca provincie romană procuratoriană (Jos., B.I., 2, 220-223). Autorităţile romane erau îngrijorate de ambiţia lui Herodes Agrippa I de a-şi întări regatul şi de a schiţa un fel de confederaţie a regilor elenistici clientelari din Orient (Jos., B.I., 10, 8, 1, 338-341). Pentru fiul acestuia, Herodes Agrippa II, a fost făurit un mic stat clientelar la graniţele Palestinei. Tulburările au continuat şi chiar s-au intensificat. Totuşi provincia Palestinei a fost competent administrată, între 52 şi 60 d.C, de Antonius Felix. Pe de altă parte, împărăteasa Poppaea manifesta simpatie pentru iudei, pe care îi ocrotea. Dar Palestina era suprapopulată şi cunoştea grave dificultăţi economice. Secte fanatice, în special zeloţii, şi cete de tâlhari perturbau provincia. Sentimentele patriotice, refuzul romanităţii şi al elenismului se excerbau masiv. Furia cuprinde întreaga populaţie mozaică atunci când procuratorul Gessius Florus, în funcţie din 64 d.C, confiscă o parte din visteria marelui Templu de la Ierusalim şi supune pe iudei la vexaţii

Iulio Claudienii şi Flavienu

339

repetate. Exigenţele fiscale ale administraţiei romane sunt apăsătoare. Romanii favorizează anumiţi magnaţi locali, dar lovesc crunt în iudeii săraci. In mai 66, izbucneşte insurecţia. Cu toate încercările lui Herodes Agrippa JJ de a calma populaţia protoevreiască, revolta cuprinde întreaga Iudee şi se obţine sprijinul Tyrului şi al Alexandriei, unde izbucnesc grave tulburări. Zeloţii iau conducerea luptelor şi masacrează populaţia romană şi grecească. Ei dobândesc susţinerea essenienilor şi, practic, a tuturor iudeilor. Eşuează lamentabil tentativa legatului Siriei, Cestius Gallus, de a înăbuşi răscoala. Această rebeliune pune serios sub semnul întrebării „Ostpolitik" a lui Nero. Din fericire pentru romani, părţii nu intervin. în februarie 67 d.C, Nero trimite împotriva insurgenţilor şase legiuni comandate de Vespasian. Ambele tabere fac eforturi propagandistice. Un dinar de la Roma îl asociază pe Nero cu un vultur, încadrat de două stindarde {B.M.C., Imp., I, p. 214, nr. 107 = E.M. Smallwood, nr. 68). Totuşi rebelii bat de asemenea monede (B.M.C., Palestina, p. 269, nr. 1 = E.M. Smallwood, nr. 67). Răsculaţii erau însă divizaţi între facţiunile rivale ale lui Simon, Ioannes din Giscala şi Eleazar. Am arătat mai sus cum s-a soldat campania lui Vespasian: prin cucerirea Ierusalimului, masacrarea populaţiei protoevreieşti şi înăbuşirea completă a revoltei în 72-73 d.C. Romanii distrug „mănăstirea" esseniană de la Qumran.

Ştim că la frontierele Imperiului guvernământul roman crease o vastă reţea de mici regate clientelare. Adesea acestea sunt făcute şi apoi desfăcute. Adică înfiinţate, desfiinţate, reînfiinţate, din nou anexate. Tendinţa era spre lichidarea lor treptată. De altfel, frecvent romanii instalau în fruntea lor mici monarhi, aduşi din alte zone ale Imperiului. Ei nu aveau adesea nici o legătură efectivă cu supuşii lor. In 46 d.C, este anexat şi transformat în provincie procuratoriană regatul tracic enclavizat de la sud de Balcani, de multă vreme agitat de puternice răscoale independentiste, antiromane .