Istoria Romei

Eugen Cizek

în prelungirea călătoriei, în martie 68 d.C, se desfăşoară la Roma triumful lui Nero. Totuşi semnificaţia militară a acestei ceremonii este transfigurată. De regulă alaiul triumfal pleca din Câmpul lui Marte şi ajungea la templul lui Iupiter de pe Capitoliu. Cortegiul lui Nero a străbătut Forul şi calea sacră, dar s-a oprit pe Palatin, la templul lui Apollo, zeul artelor. Nero, cum am mai arătat, nu a purtat mantia generalilor triumfători, paludamentum, ci un veşmânt constelat, ca simbol al bolţii cereşti şi al unui kosmokrâtor. Alaiul valoriza victoriile artistice ale principelui şi comporta nu numai militari şi senatori, ci şi augustiani. Mulţimea îl aclama ca nou Apollo, nou Hercule, însă şi ca nou August. Acest ultim slogan şi referinţa la Victoria militară, de pe monede, dezvăluiau intenţiile lui Nero. Nu se substituia triumfului militar cel artistic, ci se opera o sinteză între victoria artistică elenică şi triumful roman şi tradiţional. Desigur, componenta agonistică şi elenică era prioritară. Nero se dezvăluia ca un imperator, dar mai ales ca un suveran-citared, iniţiatorul unei noi mentalităţi, carnavalescă şi elenistică.

Totuşi majoritatea locuitorilor Imperiului, şi nu doar opinia Romei nu erau dispuse să accepte şi să asume reforma valorilor, impusă de Nero. încât, la începutul lui iunie 68 d.C, Nero a fost răsturnat şi constrâns la sinucidere ca să scape de tortură şi de o moarte ruşinoasă. Cum nu fusese acceptată ruptura antoniană efectuată de Gaius-Caligula, nu a fost asumată de romani nici reforma politică, după modelul Lagizilor şi Arsacizilor părţi, şi nici corolarul ei axiologic. Tacit însuşi va considera că Nero a fost răsturnat de mesaje şi de zvonuri, mai degrabă decât de arme (Tac, H., 1, 89, 2). Cu siguranţă presiunile, intrigile de palat, zvonurile, operaţiile de intoxicare au contat sensibil în căderea lui Nero. Călătoria din Grecia şi epifenomenul său, triumful din martie 68 d.C, scandalizaseră societatea romană, inclusiv şi mai ales în provincii. Represiunile şi crimele şocau pe mulţi. Circulau numeroase zvonuri, referitoare la măsuri antisenatoriale, ţesute, pregătite de cezar. S-a format o vastă coaliţie antineroniană, eterogenă din punct de vedere sociologic, dar hotărâtă să acţioneze. Chiar cavalerii şi liberţii, mulţi adepţi ai neronismului, făceau defecţiune. Prodigalităţile regimului neronian secătuiau economia Imperiului. Presiunile fiscale, abuzurile procuratorilor, inflaţia exasperau lumea provincială. Notabilii provinciilor occidentale, îndeobşte ataşaţi Principatului, au trecut de partea opoziţiei şi au declanşat insurecţia armată în Gallii şi în Hispanii. Obârşia revoltei se află însă la Roma. Trei factori au precipitat căderea lui Nero: a) incongruenţa între modelul neronian şi realităţile Imperiului, perceperea lor de către locuitorii lui; b) nemulţumirea generată de dificultăţile economice; c) abila intoxicare a lui Nero însuşi şi a opiniei din Roma, ca şi din provincii. S-a început, cel puţin în afara culiselor, printr-o insurecţie militară provincială. Era întâia oară când provinciile se revoltau si încercau să impună schimbarea principelui, care „domnea" la Roma.

Iniţial nu s-au răzvrătit trupele regulate, ci miliţii civile, repede înarmate, conduse de guvernatorul unei provincii gallo-romane, Gaius Iulius Vindex (Suet., Ner., 40, 1). încă din timpul şederii lui Nero în Grecia, el pregătea insurecţia, dar ea a fost „proclamată" între 9 şi 12 martie 68 d.C. Vindex a propus ca înlocuitor al lui Nero, la cârma Principatului, pe un bătrân guvernator al unei provincii hispanice, Servius Sulpicius Galba, complice al său. Triburile gallo-romane l-au urmat, deşi insurecţia nu se vădea deloc a fi antiromanâ şi naţionalistă. Răscoala a fost zdrobită la Vesontio (azi Besancon) de forţele regulate romane de pe Rin, comandate de către legatul Lucius Verginius Rufus (Suet., Ner., 43, 1; Galb., 11, 1; Plut., Galb., 6-7; DC, 63, 24-25). între timp,

Iulio Claudienii şi Flavienii

317

Galba, prin intermediul libertului său Icelus, se afla în contact cu opoziţia de la Roma. în 2 sau 3 aprilie 68, Galba s-a ridicat şi el, ostentativ, împotriva lui Nero (Suet., Galb., 10,1; Plut., Galb., 5). L-a sprijinit guvernatorul Lusitaniei, Marcus Salvius Otho, un neronian în dizgraţie. Trupele regulate din Hispanii au trecut astfel de partea dizidentei. Numai o fracţiune a armatei romane făcuse defecţiune. O revoltă militară stârnită în Africa nu îl susţinea pe Galba. Nero a fost cuprins de o cumplită criză de nervi. A încercat să pregătească rezistenţa armată în Italia însăşi. Dar, chiar la Roma, adversarii săi au acţionat energic şi eficace. Senatul a făcut defecţiune, la rândul său, cu sprijinul prefectului pretoriului, Nymphidius Sabinus, şi al altor favoriţi ai lui Nero (Ioannes Antiochenus, fr. 91, p. 576; Plut, Galb., 2).

în 10 iunie, Nero a părăsit Roma şi s-a refugiat în conacul libertului Phaon, nu departe de oraş. Pe 11 iunie, Nymphidius Sabinus şi senatorii au convins pretorienii să-l aclame pe Galba ca imperator. Nero a fost declarat de senat „inamic public", hostis publicus. Când călăreţii pretorieni soseau să-l aresteze, Nero s-s sinucis cu un pumnal, ajutat de libertul Epaphroditus. Fusese trădat de toţi. Nu avea decât treizeci de ani. Se pare că, înainte de a-şi da ultima suflare, Nero ar fi strigat: „o, Zeus, ce mare artist pier!", O Zeu, hoios technites parapâllumai (Suet., Ner., 49; DC, 63, 29; Aur. Vict., Caes., 5, 16; Oros., Hist., 7, 7, 13 etc). Sau, în latineşte, cu acelaşi sens: qualis artifex pereo. Reforma neroniană - căci nu a fost vorba de nici o revoluţie culturală - sfârşea lamentabil . Trebuie însă reiterat faptul că epoca lui Nero a constituit unul dintre piscurile culturii antice şi ale dezvoltării cercurilor cultural-politice.