Istoria Romei

Eugen Cizek

în acest fel se configurează începutul Principatului neroman. Lichidarea lui Britannicus, de altfel oficial înfăţişată ca un accident prilejuit de epilepsie, nu emoţionase „clasa politică" romană, deprinsă cu multiplicarea crimelor în familia imperială. De altfel, ulterior Nero va încerca să elimine fizic pe toţi cei ce se înrudeau cu familia Iulia-Claudia, în care întrevedea posibili competitori la cârma Principatului. în general izvoarele antice, simplificând, deformând, evoluţia evenimentelor, separă Principatul neronian în două segmente opuse: unul „bun", focalizat pe toleranţă, pe bune raporturi cu senatul, cei cinci ani elogiabili ai cezarului, quinquennium Neronis, care ar fi durat până în 59 d.C. (Aur. Vict., Caes., 5, 2), şi altul tiranic, reprobabil, subsecvent celui dintâi. în realitate, Nero a considerat inutilă, dăunătoare, strategia „liberală" a clemenţei, încă din 58 d.C. In 57, când a deţinut consulatul ordinar în tot cursul anului, prelungit la începutul lui 58, Nero a conceput planul de a sustrage publicanilor perceperea impozitelor indirecte, eventual suprimate şi substituite de cele directe. Este probabil că Seneca aprobase acest proiect. Dar, în 58 d.C, senatul cutează să respingă propunerea împăratului. Cavalerii, adesea publicani, erau de asemenea ostili proiectului neronian. Se recurge doar la întărirea controlului asupra publicanilor şi la acordarea de facilităţi fiscale minore (Tac, An., 13, 50-51; Suet. Ner., 10, 2; DC, 61, 4). Seneca însuşi este blamat de o parte dintre senatori. Aceştia nu doreau nici suprimarea taxelor indirecte, care ar fi prilejuit ieftinirea mărfurilor agricole de import şi deci a produselor domeniilor lor, şi, cu atât mai puţin, achitarea unor impozite directe.

încât Nero decide abandonarea unui „liberalism" de suprafaţă şi îndeosebi a despotismului filosofic autolimitat de normativele stoice. El se decide să le substituie cu o strategie de sorginte antoniană. De altfel, cum am arătat mai sus, se trăgea din Marcus Antonius. Prin excelenţă aspiră să reia, cel puţin în mare parte, strategia unchiului său, Gaius-Caligula (Suet, Ner., 30, 2; DC, 60, 30, 2; Eutr., 7, 9). Plănuia să reia „populismul regal", să pună în operă o direcţionare a Imperiului elenizantă şi orientalizantă. De altfel, printre educatorii săi, se numărase şi sacerdotul-învăţat egiptean Chairemon, fost director al Museului din Alexandria şi al unei şcoli de „gramatici" în acest oraş. Harisma lui Nero se manifesta în Egipt, unde era adorat ca „bun geniu al lumii", agathos daimon tes oikoumenes (I.G.R.R., 1, 1100; 1124; O.G.I.S., 2, 666; 682; C.I.G., 3, 4699; E.M. Smalwood, nr. 418). Teologia solară se afla printre obiectivele sale. în special Nero îşi propunea să modifice mentalităţile romanilor, în funcţie de „lux", luxus, şi de „întrecere" (sportivă, de tip grecesc) agon. Visa la o viaţă inimitabilă impregnată de artă, însă şi de o autocraţie de tip elenistic. Va crea în acest scop un relevant instrument propagandistic, dezvoltat la „curtea neroniană", aula Neroniana. O asemenea existenţă de vis, la limitele imposibilului, trebuia să slujească potenţarea acuzată a autoritarismului elenizant, care la rândul ei servea consolidării autocraţiei teocratice, încât opinăm că se pot decela trei faze ale Principatului neronian: secvenţa 54-58 d.C, focalizată pe despotismul filosofic, relativ liberalizant, secvenţa de tranziţie, 58-61 d.C, şi secvenţa 6l-68 d.C, cea a represiunii, a „severităţii", seueritas, şi a efortului sistematic, apăsător, în vederea mutaţiei mentalităţilor impuse de la centru. Desigur, proiectul lui Nero era sortit eşecului. Chiar dacă s-a întemeiat pe suportul efemer al anturajului imperial, unde Seneca şi Burrus vor fi înlocuiţi de alţi oameni.

Deşi Nero nu a fost niciodată un psihopat notoriu ca unchiul său, Gaius-Caligula, asemenea proiecte fantaste traduc dereglări psihice, labilitate mentală. Nero, chinuit de

Iuuo Claudienii şi Flavienii

313

frica de comploturi toată viaţa sa scurtă, de cezarită, era un schizotimic, introvertit, paranoic? Suferea de sindromul maniaco-depresiv? De amalgamul de surescitare a psihicului, generator de megalomanie, de idei extravagante şi de căderi sufleteşti pregnante?

Conjugarea spaimei viscerale de duşmani, a cruzimii îndeobşte ca efect al angoaselor, a cezaritei, hrănite de felurite iluzii, se nutrea dintr-un temperament de artist autentic, deşi de valoare medie. Fără îndoială, copilăria îi fusese apăsată de frustrări traumatizante. Mama sa fusese relegată în 39 d.C, iar tatăl îi murise în anul 40. Copilul Lucius fusese crescut, în condiţii uneori penibile, de mătuşa sa, Domitia Lepida (Suet., Ner., 6, 6). Chiar după întoarcerea mamei sale din relegare, viitorul Nero constatase că Agrippina era urmărită de aversiunea, practicată faţă de ea şi chiar de el, de către Messalina. După ce Agrippina II devenise împărăteasă, trebuise să suporte tutela împovărătoare a acesteia. Logosul său era fragil, iar erosul puternic: autocenzura se manifestase slab. Pentru ca, brusc, la şaptesprezece ani, să devină stăpânul absolut al unui imperiu gigantic, practic fără nici o îngrădire, fără nici un control. în câţiva ani, Nero s-a dezmeticit şi a încercat să conducă după placul fanteziilor sale. Din copilărie avusese pasiunea întrecerilor de care, artei dramatice şi performanţelor histrionice, a poeziei. încă din 58-59 d.C, survin tentative de a adopta şi implanta existenţa inimitabilă, centrată pe luxus şi agon. Amoralismul se convertea în componentele obligatorii al acestei existenţe.

Totuşi Agrippina, mama sa, deţinea încă o anumită pondere la curtea imperială. Ea reproba anumite pasiuni ale fiului său, prin excelenţă patima pentru frumoasa blondă Poppaea şi tendinţa de a divorţa de Octavia. Or căsătoria cu Octavia urmărise întărirea „dinastiei" iulio-claudiene. Ambiţioasa Poppaea îl presa pe Nero (Tac, An., 14, l-5; Ps.-Sen., vv. 126-l29; DC, 61, 12, l-2). încât la sfârşitul lunii martie 39 d.C, Nero trece la lichidarea fizică a propriei mame. La curtea imperială avuseseră loc suficiente crime, dar nimeni nu îşi suprimase încă mama. După eşuarea simulării unui naufragiu, din care Agrippina s-a salvat, sunt trimişi s-o ucidă mateloţii lui Anicetus. înainte de a primi lovitura fatală, Agrippina îşi arată abdomenul, în care îl purtase pe Nero, şi strigă „loveşte pântecele", uentrem feri (Tac, An., 14, 3-8; Suet., Ner., 34, l-6; DC, 61, 14). Se pare că, în coşmarurile sale, Nero a fost urmărit, preţ de mai multe luni, de fantoma mamei sale (Tac, An., 14, 10; Suet., Ner., 34, 7; DC, 31, 14, 1). După lichidarea Agrippinei, a urmat o cascadă de spectacole fastuoase, pendinte de o concepţie carnavalescă asupra existenţei, de sărbătoare ca mod permanent de existenţă, de reformă axiologică.

Totodată Nero este exaltat ca un nou Febus-Apollo, chiar pe monede emise la Lugdunum şi la Roma, ca şi de scriitori sau de inscripţii din Grecia (B.M.C., Imp., 1, pp. 245-247, nr. 218; 237 etc; Calp., 4, v. 87; v. 91; vv. 159 şi urm.; 7, vv. 83 şi urm.; Lua, 1, vv. 45-62; Carm. Eins., 2, v. 38; Anth., 9, v. 178; I.G., 3278; I.G.R.R., 1, 1034; E.M. Smallwood, nr. 16l-l62). Este proclamat nou Helios, nou Hercule, şi este asociat cu divinităţi locale şi cu lupiter (I.G.R.R., 3, 345; E.M. Smallwood, nr. 146 etc). Se constituie neronismul ca o doctrină specifică, axată pe luxus, pe agon, pe histrionism şi pe reforma discursului mental, care îşi are destul de numeroşi adepţi. în paralel, se continuă epurarea necruţătoare a „clasei politice" romane, mai cu seamă printre rudele lui Nero. Cam în aceeaşi vreme, sunt eliminaţi fizic Rubellius Plautus, Faustus Cornelius Sulla Felix şi Octavia. După moartea lui Burrus, ale cărui reacţii erau temute de Nero, Octavia fusese repudiată, iar Poppaea luată în căsătorie de către împărat. încă în 60 d.C, fuseseră instituite jocuri artistico-sportive cvincvenale. De altfel, începând de atunci, se poartă la Roma moravuri elenistice şi veşminte greceşti (Tac., An., 14,20-21).

314