Istoria Romei

Eugen Cizek

cobora atât din August cât şi din Marcus Antonius. Agrippina începuse prin a obţine anularea logodnei Octaviei, fiica lui Claudiu, cu tânărul Lucius Iunius Silanus Torquatus, de asemenea descendent al lui August, prin mama lui, Aemilia Lepida (Tac, An., 12, 3-8; Suet. Claud., 29, 2; DC, 60, 31). Cum am mai semnalat mai sus, vlăstarele Iulio-Claudienilor se căsătoreau între ele pentru ca ulterior să se masacreze fără milă! Nu exista o ereditate de iure a puterii imperiale, dar funcţiona ereditatea de facto. Tânărul Lucius Domitius s-a logodit cu Octavia, ca, în 50 d.C, să fie adoptat de Claudiu şi să intre oficial în ginta Claudia. Fostul Lucius Domitius Ahenobarbus a devenit astfel iniţial Tiberius Claudius Nero, ca, puţin mai târziu, să ia numele de Nero Claudius Drusus Germanicus (I.L.S., 224; E. M. Smallwood, nr. 20-21; 103-l04). Statutul lui Lucius,devenit Nero, n-a încetat să se consolideze, cum atestă numeroasele monede ale epocii. In 53 d.C, Nero, în vârstă de şaptesprezece ani, se însoară oficial cu Octavia, sora sa prin adopţiune (Tac, An., 12, 58, 1; Suet, Claud., 27, 4; Ner., 7, 9; DC, 60, 33). Era un act de clară inspiraţie antoniano-ptolemaică. Amintim că, în Egiptul ptolemaic ori lagid, adesea regii se căsătoreau cu surorile lor. Dar Claudiu, chiar influenţabil, a luat totdeauna singur cele mai importante decizii. în 54 d.C, el şi-a amintit de propriul său fiu, încă nevârstnic, Britannicus, şi a început să întrevadă, pentru succesiunea sa, o cârmuire bicefală a Imperiului, înfăptuită de noul Nero, însă şi de Britannicus. Agrippina începuse să se teamă de scăderea propriei înrâuriri şi de asigurarea ratată a succesiunii în favoarea lui Nero. Ca rezultat al unui festin abundent, în care, probabil, el a fost otrăvit cu o ciupercă, unde fusese injectat un amestec de opiu şi de aconită, Claudiu a decedat la vârsta de şaizeci şi trei de ani, pe 12 octombrie 54 d.C. Era astfel deschis drumul spre asumarea Principatului de către tânărul Nero. Ca şi spre o putere discreţionară, absolută, pe care Agrippina spera s-o acapareze (Tac, An., 12, 66-67; Suet., Claud., 43; 44, 3-7; 45, l-2: Iuv., 5, vv. 146-l48; 6, vv. 620-622; DC, 60, 34-35)⁵.

Nero (54-68 d.C.)

Instalarea lui Nero ca principe pare să fi fost efectul unui „putsch" ori „golpe", cum se spune. Claudiu decedase în seara ori noaptea zilei de 12 octombrie. Dar Agrippina şi susţinătorii săi au ascuns, preţ de multe ore, ştirea morţii principelui (Suet., Claud., 45, 1). Trebuia bine pregătită „întronarea" lui Nero şi evitat ca Britannicus, fiul natural al lui Claudiu, încă la vârsta copilăriei, să fie proclamat principe sau asociat la puterea imperială de adversarii Agrippinei şi ai lui Nero. Britannicus se născuse Ia 13 februarie 41 d.C. şi se numise iniţial Tiberius Claudius Germanicus, ca ulterior să primească cognomen-ul de Britannicus. Procesul accesului lui Nero la Principat a fost lansat în 13 octombrie, pe la orele 11. Atunci s-au deschis porţile palatului imperial, iar Nero s-a prezentat în faţa cohortei pretoriene de gardă, însoţit de Burrus şi, probabil, de către liberţi imperiali. Convinşi de cuvintele Iui Burrus, soldaţii îl proclamă pe Nero imperator. Pretorienii de gardă îl aşază pe Nero într-o lectică şi îl duc în tabăra lor, unde Nero promite să le acorde o gratificatie, un donatiuum, de 15.000 de sesteiţi pe cap de militar. în grabă Nero merge în senat, unde este confirmat la căderea serii. în câteva ore Nero devenise principe (Tac, An., 12, 69; Suet., Ner., 8; DC, 61,3). Deşi se pare că Nero a început prin a refuza titlul de „părinte al patriei" şi că a asumat puterea tribuniciană întrucâtva mai târziu.

Iulio Claudienii şi Flavienii

311

De fapt, din punct de vedere cultural şi ideologic, ceea ce calificăm drept epoca lui Nero începuse încă din 51 d.C. în orice caz, Nero era cel mai tânăr Iulio-Claudian care a devenit princeps. Puterea reală părea să incumbe Agrippinei. într-adevăr, la sfârşitul zilei de 13 octombrie, Nero dă ca parolă tribunului pretorian de gardă „cea mai bună mamă", optima mater (Tac, An., 13, 2, 3; Suet., Ner., 9, 3). Agrippina obţine apoteoza, divinizarea împăratului defunct, care devine „divinul Claudiu", diuus Claudius. Ea unelteşte două crime abominabile: lichidarea fizică a lui Marcus Iunius Silanus, proconsulul în funcţiune al provinciei Asia, care descindea din August, ca şi fratele lui, fostul logodnic al Octaviei (Tac, An., 13, 1, l-3). Se sinucide forţat şi Narcissus, artizanul prăbuşirii Messalinei, dar partizan al lui Britannicus şi vrăjmaş al Agrippinei (Tac, An., 13, 1, 3; DC, 60, 34). Provincialii acceptă preluarea Principatului de către Nero, salutat în Egipt ca un faraon. Cu toate acestea, în alocuţiunea-program, rostită în senat de Nero, la puţine zile după 13 octombrie 54, tânărul principe se delimitează cu pregnanţă de strategia lui Claudiu. Se pare că Seneca alcătuise ori inspirase această cuvântare. Nero făgăduieşte mai ales să nu mai practice justiţia expeditivă a lui Claudiu şi afişează un proiect de guvernare mai augusteic decât cel cândva pus în practică de către întemeietorul Principatului (Tac, An., 13, 4; Suet., Claud., 10, 1; DC, 61, 3, 1). Erau implicate îndeosebi promisiuni formale de augusteism, însă Agrippina se învedera profund nemulţumită. Chiar dacă îşi ucisese soţul, ea dorea continuarea şi chiar potenţarea strategiei politice autoritare, antoniene, utilizată de către Claudiu. Agrippina era susţinută de puternicul libert Pallas, veritabil ministru de finanţe al Imperiului. însă binomului Agrippina-Pallas se opunea cuplul Burrus-Seneca, favorabil unei politici augusteice, unui autoritarism moderat, unui despotism filosofic, care s-ar fi autolimitat. Ei devin „călăuzele tinereţei împăratului", rectores imperatoriae iuuentutis (Tac, An., 13, 2, l-2). Nero îi susţine deci pe Burrus şi pe Seneca, rechemat din exilul unde fusese trimis la stăruinţele Messalinei şi desemnat de Agrippina ca preceptor al lui Nero. Seneca devenise, alături de Burrus, membru foarte influent al consiliului principelui. Probabil că Nero nu dorea să practice la infinit moderaţia, fundată pe „clemenţă", clementia, pe cooperare activă cu senatul. Cu toate acestea, pentru moment, el năzuia mai ales să limiteze, chiar să blocheze, impactul politic al Agrippinei, care, de fapt, nu a durat decât câteva săptămâni. S-a ajuns la un duel de culise între cele două binomuri: Seneca-Burrus pe de o parte şi Agrippina-Pallas pe de alta. Acest contencios a avut şi reflexe literare. Memoriilor Agrippinei, publicate de împărăteasă, ca să apere drepturile fiului ei şi propria orientare politică, Seneca i-a ripostat printr-un pamflet, unde persifla crud apoteozarea lui Claudiu şi ataca prudent, deghizat, pe Agrippina: „Prefacerea în dovleac a divinului Claudiu", Apokolokyntosis diui Claudii. Şi ulterior printr-un dialog, în care glorifica despotismul filosofic. Nero să fie un despot, dar să guverneze ca un înţelept stoic. Ne referim la „Despre clemenţă", De clementia. Pallas este îndepărtat de la conducerea finanţelor imperiale, în 55 d.C. (Tac, An., 13, 14, 1). Agrippina se mânie cumplit şi începe să-l şantajeze pe Nero cu Britannicus (Tac, An., 13,14,2-3). Dar, tot în 55 d.C, Britannicus moare, ca efect probabil al unui toxic, al unei otrăvi, administrate la ordinul lui Nero, care i-a provocat o agravare fatală a epilepsiei, maladie a adolescentului, moştenită de la Iulio-Claudieni. Agrippina cade într-o dizgraţie ulterior atenuată doar parţial (Tac, An., 13, 15-22).
312