Istoria Romei

Eugen Cizek

subjugarea ordinului senatorial şi confiscarea bunurilor materiale ale acestuia. Ei năzuiau să cristalizeze, la Roma, o monarhie de tip greco-oriental, în care suveranul să fie considerat stăpân şi zeu, coborât printre oameni, dominus et deus, cum va fi. celebrat, cu siguranţă oficios şi nu oficial, Domiţian. Ei nu aveau în vedere numai modelul antonian, ci şi pe cel oferit de Alexandru, de regii elenistici şi de cei ai părţilor. Ei se bizuiau pe armată, pe noi forţe sociale, inclusiv pe o parte dintre cavaleri şi pe liberţi, pe elite provinciale, pe plebea de la Roma. Practicau ceea ce cândva s-a definit ca „democraţie regală". Este preferabil să utilizăm sintagma de „populism regal". Pe de altă parte, chiar în vremea împăraţilor tradiţionalişti, autoritarismul nu a diminuat, ci, e contrario, s-a accentuat. S-a susţinut chiar că autoritarismul, că orientarea absolutistă a Principatului s-au întărit mai simţitor sub cezarii tradiţionalişti decât sub cei antonieni. Poate şi din pricina faptului că tradiţionaliştii au întâmpinat o rezistenţă mai redusă decât antonienii. în orice caz politica a invadat masiv compartimentele culturii. Este dificil să descoperim vreo activitate spirituală complet dezinteresată, neimplicată în împrejurările politice.

Mediile ideologice, „clasa politică", intelectualitatea au reacţionat la cele două orientări fundamentale ale Principatului, la accentuarea mărcilor monarhice, în ultimă instanţă regale, ale regimului politic imperial. Principatul lui August adusese nu numai ambiguităţi, ci şi pierderea libertăţii de expresie. Am constatat acest fenomen în capitolul anterior.

Polemicile, dezbaterile de idei, în special pe teme de idei politice se mutaseră, în chip obligat, din For în reuniuni private şi în scrieri literare, învestite cu un caracter teoretic. Ajung să circule intens ideile elenistice cu privire la regalitate. Subsistă o opoziţie republicană, dar ea este slabă şi aproape dispare după eşecurile tentativelor de restaurare a republicii reale, din 41 şi 42 d.C. încât aproape nu se mai exprimă o împotrivire faţă de noile instituţii monarhice. Se înfăptuieşte numai o rezistenţă personală faţă de soluţiile politice preconizate de anumiţi principi. Adesea controversele de idei se canalizează îndeosebi în domeniul moralei. Fără îndoială, preocuparea cardinală a senatorilor avea ca obiect primordial salvgardarea privilegiilor curiei şi mai ales a averilor şi vieţilor lor. Se dezbate îndeosebi despre antilogia „regetiran", rexltyrannus. Desigur, antinomia era mai veche şi fusese făurită de greci. Am notat, în alt capitol, că ea se exprimase, în Italia, încă din secolul I î.C. Acum, după 14 d.C, dezbaterea se reia stăruitor, însă transferată pe planul noţiunilor teoretice şi morale. „Regele", rex, este monarhul bun, clement, care respectă justiţia. El se comportă faţă de supuşii săi ca un părinte, întrucât îi consideră oameni liberi, şi nu sclavi. Se Iasă călăuzit de exortaţiile celor mai vrednici dintre cetăţeni. Dimpotrivă „tiranul", tyrannus, constituie despotul crud, egoist, capricios, vrăjmaş al echităţii, precum o fiară sălbatică (Philostr., V. Ap., 4, 38). Această antiteză, pur teoretică, devine un loc comun, un topos, un locus communis, al literaturii secolului. Se dezbate intens în şcolile retorilor (Petr., 1, 2). Mai ales în momentele de bune raporturi dintre împăraţi şi senat aceste discuţii şi reflexele lor literare comportă aluzii inteligibile la situaţia politică a timpului. Tiranul putea fi un basileu, un monarh elenistic oarecare, însă şi un principe defunct. Constrângerile autoritarismului obligă oamenii să fie foarte prudenţi. Numai în grupuri foarte restrânse se discuta despre împăratul la putere. Cremutius Cordus a plătit cu viaţa o simpatie aparent exclusiv teoretică pentru apărătorii republicii romane. In jurul antilogiei regetiran fermentau litigii de idei, susceptibile să coboare adesea din sfera diferendului doctrinar pe tărâmul înfruntărilor sângeroase, al represiunilor, al intrigilor de culise, al conspiraţiilor şi al teroarei politice majore. încât „buni" erau estimaţi principii

Iulio Claudienii şi Flavienii

301

convenabili senarului şi intelectualilor, mai mult ori mai puţin dependenţi de o forma mentis aristocratică. Iar „răi" erau ceilalţi, ostili strategiei politice şi conduitei personale tradiţionaliste. Cum reliefează Yves Roman, antilogia împăraţi „buni"„răi", bonimali devine un indicator al luptelor politice pentru putere din secolul I d.C. De fapt, în secolul I d.C, se fabrică o nouă ambiguitate deosebit de importantă. Romanii resping despotismul elenistic, însă nu mai sunt capabili să trăiască în libertate. Tacit atribuie lui Galba o cuvântare unde acest principe efemer reliefează că Imperiul nu poate subsistă „fără un conducător", sine rectore (., 1, 16, 1). Pentru ca să adauge, adresându-se succesorului lui desemnat, această teribilă frază: „vei cârmui oameni care nu pot suporta nici întreaga sclavie, nici întreaga libertate", imperaturus es hominibus qui nec totam sendtutem pati possunt nec totam libertatem (., 1, 16, 4). Să remarcăm că, în enunţul latin, accentul pare pus pe insuportabilitatea sclaviei. Verbele care o semnalizează sunt aşezate imediat după „servitute".

Am relevat, în alt capitol, că secolul I î.C. fusese un veac de tip renascentist. Iar „secolul" lui August se reliefase ca o eră de pauză, de calm. Sub Iulio-Claudieni şi Flavieni se realizează un alt veac renascentist, de căutări febrile, în toate domeniile, de dezvoltări istorice sinuoase, de explorări multiple, pe plan geografic, dar şi tehnologic, politic, cultural, îndeosebi mental. Se manifestă o criză profundă, însă nu de tip crepuscular, deoarece sfârşitul Imperiului se afla încă departe. Se afla în cauză o criză de creştere, care precede un secol de stabilitate, adică al doilea veac d.C. Precum Renaşterea propriu-zisă, cea din secolul al XVI-lea, va fi urmată de un veac de relativă stabilitate, de tip clasic. Numai convulsiile din 68-70 d.C. vor pune efectiv în pericol viitorul Imperiului. Cum am mai arătat, pentru aproape toţi împăraţii secolului I d.C, s-a pus problema deformărilor psihice, psihopatologiei acute: ni se pare limpede că aproape toţi au fost afectaţi de forme de paranoia. De altfel însuşi August fusese victima paranoiei, în ultimii ani ai Principatului său. Aproape toţi dictatorii secolului nostru au fost afectaţi de o paranoia acută: Hitler, Stalin, Mao şi Nicolae Ceauşescu constituie cazuri limită de paranoia politică acută. Logica puterii îi împinge în această direcţie. Căci, astfel cum au reliefat întâi Tacit şi ulterior Saint-Just, orice putere corupe, dar o putere absolută corupe la modul absolut .