Istoria Romei

Eugen Cizek

secolul al II-lea d.C, adesea procuratorii cavaleri sunt asistaţi de adjuncţi, subprocuratores, liberţi. Ei sunt numeroşi, chiar şi în fruntea domeniilor imperiale. Un „staff administrativ, format din liberţi, controlează serviciile publice, apeductele, bibliotecile imperiale, poşta, reţeaua rutieră a Imperiului, clădirile şi întreprinderile principelui, minele, carierele de marmoră, atelierele monetare. S-au descoperit mai mult de patru sute de inscripţii funerare, privitoare la liberţii imperiali, membri ai aşa-numiteianiw Caesaris (C.I.L., 6., 43-44 = 1.L.S., 1634-l635; C.I.L., 6, 298 = I.L.S., 1636 etc; ca inscripţii sepulcrale, C.I.L., 6, 5931 = I.L.S., 7851; C.I.L., 6, 7851; 6068; 7397 etc). Pe inscripţii, liberţii şi urmaşii lor notează cu mândrie „libert al lui Augustus", AVG(usti) LIB(ertus), adăugând uneori şi numele cezarului. înrâurirea liberţilor rămâne esenţială până în secolul al III-lea d.C. Rolul liberţilor „privaţi", adică ai senatorilor şi cavalerilor bogaţi, subsistă de asemenea. Masa sclavilor rămâne foarte diversificată. Pe lângă sclavi specializaţi, medici, intelectuali etc, se disting sclavi foarte bogaţi, care ocupă posturi-cheie în gestionarea bunurilor stăpânilor. Este cazul unui intendent, dispensator al lui Trimalchio, care nu-şi spală hainele noi decât o singură dată, ca apoi să le arunce. îi dispreţuieşte pe sclavii de rând, „netrebnici", cum îi califică, nequissimi serui (Petr., 30, 10-l1). Destui sclavi lucrează în industrie sau gestionează mici ateliere meşteşugăreşti.

Situaţia sclavilor rurali tinde să se modifice. După modelul colonatului, cetele de sclavi care lucrau sub bici ogoarele latifundiarilor sunt substituite de „sclavii înzestraţi cu o colibă", serui cassati. Aceştia primesc un lot din pământul stăpânului şi o colibă. Lucrează acest lot împreună cu „familia" lor, care nu are încă un statut juridic precis. Livrează, stăpânului 50% din recoltă şi, prin modul de viaţă, nu se deosebesc sensibil de coloni şi de micii proprietari de pământ. Astfel munca lor este mult mai rentabilă pentru stăpâni. Pliniu cel Tânăr va declara că el nu ţine sclavii în lanţuri (Ep., 3, 19, 7). Fără îndoială, se va referi la sclavii veacului anterior, care munceau la ţară în lanţuri şi în turme. Se oferă de fapt o supapă de siguranţă împotriva răscoalelor de sclavi. Sclavii care mişună în bogatele locuinţe ale unor stăpâni duc un trai îmbelşugat şi adesea se comportă arogant. O inscripţie de pe „calea Appia"', uia Appia, relevă 38 de profesii practicate de sclavi.

De fapt condiţia sclavilor depindea în continuare de locul lor de muncă şi de mentalitatea stăpânilor. Este deosebit de penibilă condiţia sclavilor care lucrează în cariere şi în exploatările miniere, unde sunt utilizaţi numeroşi condamnaţi în justiţie şi sclavi fugari din proprietăţile stăpânilor. Dă seama de această situaţie regulamentul minelor din Vipasca (azi Aljustrel, Portugalia actuală), o lex metallis datată din vremea lui Hadrian, adică din veacul următor. Dacă hoţul de minereu este sclav, procuratorul va pune să-l biciuiascâ şi să-l vândă, cu stipulaţia că va lucra în lanţuri până la sfârşitul vieţii sale altundeva decât într-o mină. Dacă hoţul este om liber, i se va confisca averea şi i se va interzice accesul în teritorii miniere. Acest text ilustrează diferenţa categorică operată între sclavi şi oamenii liberi. Totuşi se difuzează concepţii filosofice, adesea de sorginte stoică, care proclamă că sclavii sunt oameni şi deci că ei trebuie trataţi ca atare, chiar dacă nu se mai vehiculează idei ce militau pentru eliberarea masivă a acestora, pentru egalitatea absolută între oameni, odinioară profesate de Zenon din Kition, întemeietorul doctrinei stoicismului. Se recomandă acum tratarea blândă, tolerantă, a sclavilor. Deşi romanii pendulează între tradiţia asprimii faţă de sclavi şi teama de revolte servile, pe de o parte, şi tendinţa spre ameliorarea condiţiei sclavilor, întrucât ei deveneau mai rari. Dar, Seneca, în repetate şi insistente rânduri, subliniază că sclavii sunt oameni, chiar modeşti prieteni, chiar însoţitori de viaţă.

Iuuo Claudienii şt Flavienii

359

Declară limpede că nu reclamă eliberarea masivă a sclavilor, ci tratarea lor cu îngăduinţă, cu „faţă umană". Iar Pliniu cel Tânăr, care nu era stoic, afirmă că se poartă cu mansuetudine, cu duioşie şi afecţiune cu sclavii săi (Ep., 1, 4; 2, 6; 3, 19; 8, 16). Totuşi nu împărtăşeşte ideile lui Seneca privitoare la structura şi la originea umană a sclavilor: medicii să îngrijească mai temeinic şi mai clement oamenii liberi (Plin., Ep., 8, 16, 2). Chiar administraţia centrală a luat măsuri complexe, în două sensuri diferite, faţă de sclavi. Dacă erau penalizate foarte sever relaţiile sexuale între sclavi şi femei libere, în schimb împăratul Claudiu a considerat crimă uciderea sclavilor bolnavi, infirmi ori epuizaţi fizic, de către stăpânii lor. Mai mult decât atât, a hotărât ca sclavii bolnavi, abandonaţi de stăpâni pe o insulă de pe Tibru, cunoscută ca insula lui Esculap, dacă totuşi s-ar fi însănătoşit, să devină automat oameni liberi, după părăsirea insulei (Suet., Claud., 25,4; DC, 60,29).

Astfel se explică ierarhia, de altfel fluctuantă, a societăţii romane. Cum am mai arătat, această societate omologa un individualism accentuat, dar dătător de creativitate eco-nomicări'"sptrituală în anumite condiţii şi, prin urmare, contrapus vechii cutume strămoşeşti, mos maiorum. Satyricon-ul lui Petroniu ne prezintă personaje care caută febril nu numai mijloace de subsistenţâ, ci şi un alt stil existenţial decât cel tradiţional. De aceea Petroniu proclamă romanul său ca „operă de nouă simplitate", nouae simplicitatis opus (132, 15). Viaţa cotidiană şi privată a romanilor acestui secol I d.C, veac de tip renascentist, dă seama de aceste căutări efervescente de o nouă condiţie umană, de mutaţii profunde¹⁹. t