Istoria Romei

In legătură cu noua retorică, începe să se afirme sub Tiberiu stilul nou. Acest stil nou îşi află legitimarea teoretică în asianismul moderat, preconizat, în greceşte şi în secolul I d.C., de autorul anonim al Tratatului despre sublim. Se propune o tălmăcire specifică a doctrinei aristoteliciene şi se promovează un neoasianism, întemeiat pe utilizarea măreţiei în expresie, a culorii şi a patosului. Exponenţii neoasianişti ai stilului nou resping totuşi perioadele ample, înflorate, ale asianismului din veacul precedent, şi privilegiază scriitura paratactică, limbajul tensionat şi lapidar. Stilul nou se cristalizează în noua mişcare literară, dirijată de Seneca şi ilustrată de către Lucan, Cornutus, Palaemon şi alţii, din cercul Annaeilor. Mărcile prevalente ale stilului nou, rezidă în „concizie", breuitas, „vigoare", uigor, culoare poetică a vocabularului, color poeticus, şi „varietate", uarietas. Predomină scriitura sentenţioasă, axată tocmai pe uzitarea „sen-tenţei", sententia, a apoftegmei percutante. Deşi cultivă fantasticul, scriitorii stilului nou privilegiază antimitul, introspectează eul, contrapun imitaţiei, mimesis, a marilor modele, inovarea, emulaţia. Stilul nou nu echivalează cu noua retorică, a cărei avangardă o reprezintă. Dominant sub Nero, stilul nou, fără a fi total înlăturat, este relativ mar-ginalizat sub Flavieni de cel de al doilea clasicism. Quintilian, mentorul acestui curent literar, şi alţii admiră marile modele, utilizează lexicul clasic şi fraza simetrică. în opera lui Quintilian se întâlneşte foarte rar elipsa verbului „a fi", esse. Quintilian şi adepţii săi ţin seama de cuceririle stilului nou, abandonează perioada ciceroniană şi chiar liviană, se întorc la tiparele homerico-vergiliene în materie de poezie epică. încă de la mijlocul secolului I d.C, începe să se decanteze un aticism arhaizant conservator, hiperanalo-gist, nostalgic al literaturii arhaice²⁷.

Religia şi cultul imperial

Noul climat mental şi criza acutizată a valorilor tradiţionale au avut un impact pregnant asupra religiilor Imperiului. Se credea în continuare în vechile zeităţi romane ale Capitoliului. Mulţimea cetăţenească, fidelă ritualismului şi contractualismului

Iulio Claudienii şi Flavienu

375

roman, continuă să le adore cu fervoare, în temeiul consacratei concepţii „dau ca să dai", do ut des. Se ofereau ofrande zeilor capitolini. „Interpretarea romană", interpre-tatio Romana, care asimila zeităţi locale, provinciale, celor tradiţional-romane, venerate acum sub nume noi, favorizează substanţial persistenţa cultelor capitoline. Pe de altă parte, în special în zonele rurale ale Italiei şi în provincii se menţin şi chiar se dezvoltă culte populare, rustice prin excelenţă, credinţe în zeii familiari, în Esculap şi în divinităţi tămăduitoare. De altfel, împăraţii învederează adesea neîncrederea faţă de culte şi rituri noi, faţă de credinţe adiacente religiilor de sorginte netradiţională, străină. Xenofob, Tiberiu expulzează din Roma sacerdoţii isiaci, mozaicii şi astrologii. Se afla mai ales în cauză o măsură de poliţie. Şi mai puţin o salvgardare a religiei tradiţional romane. în schimb, Gaius-Caligula a înălţat divinităţilor egiptene un sanctuar oficial, Iseum Campense. Claudiu a expulzat din nou din Capitală astrologii, magicienii, iudeii şi chiar grupuscule pitagoriciene. Deşi măsurile de expulzare nu s-au aplicat la totalitatea celor incriminaţi. în contrapartidă, Claudiu a orânduit celebrarea fastuoasă a sărbătorilor frigiene ale cultului Cybelei, legată de originile troiene ale Romei. Nero n-a întreprins nimic împotriva cultelor străine. De altfel ţinea să fie venerat ca Apollo sau Helios, zeul soarelui. Persecutarea creştinilor a fost determinată numai de dorinţa de a pune capăt zvonurilor, de altfel neîntemeiate, de a fi incendiat el însuşi Roma. în pofida tradiţionalismului său relativ, Vespasian venerează zeii egipteni, Isis şi Serapis, ocrotitorii săi personali. Domiţian „pozează" în apărător inflexibil al tradiţiilor religioase, al triadei capitoline. Totuşi Minerva, adorată de el, putea fi o faţetă specifică a zeiţei egiptene Isis.

Procesul de romanizare, de ecumenizare a Imperiului, a înlesnit propagarea „vulgatei" religioase greco-romane. în Orient se statornicise o congruenţă perfectă între zeităţile romane şi cele greceşti. în Occident, cum am semnalat în alt capitol, au primit „veşminte" romane zeii celţilor, iberilor şi africanilor. Interpretarea romană, ca dimensiune a procesului de aculturaţie, nu s-a realizat uşor. S-a produs şi fenomenul invers. Coloniştii romani din provinciile occidentale au început să interpreteze zeii lor tradiţionali în manieră gallică, hispană ori africană. Unii colonişti au început să adore, în Gallii, zei indigeni, sub aspectul lor originar. Pe un altar din nordul Galliilor, alături de Apollo şi de Mercur, figurează Cermmnos, zeul celt cornut al abundenţei. Iberii nu îşi uită total zeii specifici, iar, în Africa, unde rezistenţa la romanizare a fost tenace, sub-sistă ca active culte berbero-punice, înzestrate cu rituri superficial italice. Imigranţii romani adoră şi ei, sub o formă sau alta, pe Tanit-Caelestis, un Baal punic, rebotezat Saturn, şi zeităţi berbere. Cu toate acestea, în ultimă instanţă, unificarea politeistă a Imperiului progresează ineluctabil.

Chiar în Italia, sub incidenţa crizei de creştere, a tensiunilor mental-axiologice şi social-morale, prosperă substanţial culte orientale ale salvării, care ofereau fervoare, comuniune ardentă cu divinitatea, mântuirea, fie ea şi eshatologică. In special femeile, locuitorii porturilor, comercianţii se simt atraşi de practicile soteriologice. Pe lângă audienţa conferită riturilor zeiţelor Demeter şi Cybele, se bucură de propagare intensivă cultele siriene şi microasiatice, astrolatria, divinaţia şi astrologia. îndeosebi sub Nero şi sub Flavieni, încep să se difuzeze substanţial cultul isiac şi cel mithraic. Isis era o zeiţă sincretică, de sorginte egipteană, de regulă asociată zeilor Osiris şi Serapis. Convertit din religie egipteană de stat în sectă misterică, isianismul câştigă o notabilă supleţe doctrinară. Iseum, templul zeiţei Isis de la Pompei, nu ilustrează o arhitectură orienta-

376