Istoria Romei

Se căuta febril si o nouă identitate a romanului. Am constatat propagarea intensă a cetăţeniei romane. Se estompează „clivajele" între cetăţeni şi necetăţeni peregrini. Aceştia se romanizau constant. Am reliefat că şi sclavii se romanizau. Fără îndoială greaca rămânea idiomul privilegiat al Estului Imperiului. Dar, de la Claudiu, cetăţenii romani trebuiau să vorbească limba latină, care era şi cea a armatei. Veteranii, inclusiv ai unităţilor militare auxiliare şi peregrine, stimulau procesul de romanizare. Identitatea de „cetăţean roman", ciuis Romanus, nu mai performa. Pentru locuitorul romanizat, în orice caz supus aculturaţiei, integrat mentalităţii Imperiului, era indispensabilă o nouă identitate²⁴.

■■ Spre o nouă cultură

Nu numai că se căută, dar se şi produce o nouă cultură. Secolul I d.C. echivalează cu o secvenţă istorică reprezentată de o creativitate culturală de excepţie. Criza de creştere se traduce şi pe plan cultural. Desigur, Cicero şi Vergiliu în general, Salustiu şi Titus Livius pentru istorici rămân repere fundamentale, modele culturale inexpugnabile. Cu toate acestea se ia distanţă faţă de concepţiile şi tehnicile lor culturale. Odinioară anumiţi cercetători defineau veacul care ne interesează ca un „secol de argint", în opoziţie cu cel „de aur", adică al sfârşitului Republicii şi al Principatului. S-a afirmat, în mod absurd, chiar stupid, că s-ar fi înregistrat o anumită decadenţă a culturii, mai ales a literaturii. într-o istorie celebră a literaturii latine, încă validă în anumite

370

■Eugen Cizek '■ ou

privinţe, Rene Pichon prelua ideea declinului şi o atribuia a trei flagele: cosmopolitismul, diletantismul, preţiozitatea. De fapt, primele două „flagele" ilustrează expandarea culturii pe noi arii geografice, adică în provincii, şi în segmente sociale anterior ignorate, întrucât literatura beneficiază de talentul unor scriitori de obârşie umilă. Pe când preţiozitatea atestă numai lucrarea minuţioasă, rafinarea subtilă a artei literare, a artei în general. Trebuie recunoscut că, încă din antichitate, se înălţaseră voci care clamau declinul culturii. Motivaţia acestei atitudini pesimiste, categoric contrapro-ductive, este complexă. Anumite specii literare, ca poezia lirică şi oratoria politică, au comportat o efectivă recesiune. Poziţia defensivă a clasicizanţilor, până la Flavieni, îi impulsiona să pună pe seama declinului propriul regres. Cei mai mulţi scriitori ai veacului au fost influenţaţi de mentalitatea unei aristocraţii tradiţionaliste, aflate în plin debaclu. Această aristocraţie tindea să-şi confunde propria dezagregare cu destrămarea societăţii şi culturii. Pe de altă parte, cum am mai arătat, moraliştii erau constrânşi de însuşi obiectul muncii lor să exagereze nu numai defectele social-etnice ale vremii, ci şi inovaţiile literare. Nu se putea accepta uşor provocarea, sfidarea, lansate de noile curente şi viziuni artistico-literare. Cu atât mai mult cu cât adepţii noutăţii, nouitas, susţineau cu tărie capacitatea operelor realizate de ei de a rivaliza cu marile creaţii ale lui Vergiliu şi Homer. Fără îndoială, artiştii plastici şi arhitecţii nu participau la controversele estetice, chiar dacă inovau²⁵. Pe deasupra, am constatat prosperitatea remarcabilă şi efervescentă a educaţiei, învăţământului, inclusiv de stat, focarelor de cultură, recitaţiilor de opere literare, însă şi cercurilor cultural-politice. Se generalizează un tip unitar de învăţământ, fondat pe bilingvismul şi biculturalismul greco-latin, pe un ideal existenţial, inspirat de modul de viaţă din Roma. Alfabetizarea, instruirea performantă a populaţiilor Imperiului, comporta progrese spectaculoase. Educaţia şi cultura se convertesc în apanajul multor locuitori ai Imperiului. înfloreşte o civilizaţie a textului scris (şi citit de numeroşi italici şi provinciali). Formarea tânărului roman presupunea însuşirea obligatorie, temeinică, a culturii. înţelepciunea devine ţinta privilegiată. Humanitas constituia rodul unei formaţii intelectuale şi morale bine realizate.

Operele literare, chiar artistice, inserează, pe lângă „semnele poetice" - reflexul ţesăturilor intime - „semnele contextuale", în virtutea culturii şi viziunii („Weltanschau-ung") scriitorilor şi chiar a modeştilor artişti plastici, înrâuriţi de mediul în care se formează, şi care îi „presau", în tot cursul existenţei lor. Condiţia omului, relaţiile sale cu mecanismele politice şi morale ale societăţii ce nu pot fi deliberate în for se transferă în câmpul divergenţelor teoretice şi în cel al literaturii. Antilogia „bunirăi", bonilmali, asumă conotaţii politice. Se putea reproba, cum am mai arătat, Principatul anterior, însă era primejdios să se discute politica cezarilor în viaţă şi în „domnie". în contrapartidă, se delibera consistent asupra suveranului ideal, asupra statului perfect, asupra antitezei „rege"„tiran". Principii înşişi, oameni înzestraţi cu o solidă cultură, iau parte la viaţa intelectuală, străduindu-se să pună în operă manipulări propagandistice. îndeobşte fără a obţine rezultate notabile. Puţini scriitori şi-au însuşit o atitudine „cezariană", încât numai la începutul Principatului neronian s-a obţinut susţinerea majorităţii literaţilor. Aceste deliberări aveau loc în reuniuni private, la curte, prin excelenţă sub Nero, în mediile senatoriale, în circuli. în timpul Principatelor iulio-claudiene se degajă cercurile fiicelor lui Germanicus, Annaeilor, Calpurniilor, lui Thrasea, lui Nero însuşi, în cadrul aşa--numitei aula Neroniana. Sub Flavieni, se detaşează cercul stoicilor intransigenţi,

Iulio Claudienii şi Flaviend

371

promovat de Helvidii, însă şi un altul, patronat de către Quintilian şi favorabil dinastiei imperiale.

în majoritatea lor de origine greco-orientală, artiştii plastici rămân, un interval de timp, fideli formulelor artistice şi motivelor elenistice idealizante, care implicau înfrumuseţarea personajelor sculptate. Cu toate acestea arta portretului, puternic influenţată de tradiţiile pragmatismului roman, recuză stilizările care să sugereze magnificenţa personajelor figurate sau le practică cu ponderaţie. încât sculptorii reproduc destul de exact, am spune „realist", chipul principilor şi ale rudelor lor, inclusiv ale soţiilor. în pictura parietală, începutul secvenţei istorice a lulio-Claudienilor continuă să fie înrâurit de reacţia clasicizantă, promovată de Vitruviu, şi de cel de al treilea stil pictural, ilustrat îndeosebi la Pompei. Elementele arhitectonice sunt ornamentale, pe când motivele decoraţiilor atestă tendinţe moralizatoare, exprimate în naturi moarte, portrete, scene de viaţă, peisaje. Cu toate acestea, transformările discursului mental implică împodobirea pletorică a locuinţelor somptuoase. în orice caz frescele epocii lui Nero dau seama de pregnante tendinţe novatoare, de contestarea clasicismului, în congruenţă cu mutaţiile survenite în literatură, sub incidenţa expansiunii stilului nou. Pe frescele din domus aurea se constată tendinţe romantice, iar alte mărturii ale timpului conotează chiar un fel de suprarealism. Sculptorul Zenodorus, după ce realizase în Gallii o remarcabilă statuie a lui Mercur, este chemat la Roma de către Nero. Aici el sculptează, în parcul faimoasei domus aurea, o statuie colosală a lui Nero. Pliniu cel Bătrân opina că Zenodorus n-ar fi fost inferior antecesorilor lui în talent artistic (33, 18, 8). Pictorul greco-egiptean Dorotheos a pictat pe in portretul lui Nero, dar şi pe Afrodita Anadyomene (într-o interpretare erotică temerară, surprinzătoare). Dacă ar fi să dăm crezare unuia dintre personajele Satyricon-uhxi, în Egipt - şi probabil în metropolă - se tinde spre o simplificare a expresiei plastice, a contururilor şi a culorii, care, parca, anticipa arta abstractă (Petr., 2, 9). Compoziţia frescelor graţioase, pictate în parcul-palat-paradis neronian de către Fabullus şi, probabil, de un alt pictor, necunoscut nouă, sugerează decoruri teatrale, invită spre o lume iluzorie, care solicită intens contemplatorul. Sunt privilegiate temele mitologice, motive pendinte de intimitatea romanilor, uneori de erotismul lor. în orice caz prevalează gustul misterului. Abundă policromia, jocul subtil al culorilor. Tendinţe baroce, parcă recuperatoare ale vechiului expresionism italic, şi pasiunea colosalului îşi fac locul sub Flavieni. Grădinile fastuoase ale lui Nero sunt îngropate în mare grabă, sub termele lui Titus. Se infiltrează şi în artele plastice cel de al doilea clasicism. Pe de altă parte, arhitectura încorporează o expansiune fără precedent, mai sus consemnată. Inovaţiile tehnologice se manifestă şi în acest domeniu. Cărămida este tot mai mult utilizată ca armătură exterioară. Se îmbină cu iscusinţă tehnicile blocajului, ale boitei şi ale cupolei. Nu vom reveni asupra monumentalelor edificii publice şi private. înainte de a iniţia realizarea faimoasei domus aurea, Nero clădise un alt „palat", „casa de trecere", domus transi-toria, distrusă de incendiul din 64 d.C. Am relevat că, după acest incendiu, Nero a trecut la reconstrucţia unui important segment din centrul Romei.

A reieşit, din alte subcapitole, efortul impresionant, înfăptuit de Flavieni, în materie de expansiune a arhitecturii publice. în plus faţă de ceea ce am menţionat mai sus, amintim şi construirea, la Roma, a unui nou palat imperial, „casa flavianâ", domus Flauiana, mărginită de un hipodrom. Ca să nu mai stăruim asupra faptului că aşa-numitul for al lui Nerva a fost, în mare parte, clădit sub Domiţian²⁶.

372