Istoria Romei

Eugen Cizek

Uzanţă. Nişele sale adăpostesc statui de zei egipteni, însă şi pe cea a lui Bacchus. Templul respectiv ilustrează evoluţia sectei isiace, susceptibilă să se adapteze discursului mental italic. Oamenii de condiţie modestă din porturile Mediteranei, îndeosebi liberţi, sclavi, plebei săraci, caută în isianism vindecarea tuturor relelor, dar el recrutează adepţi şi în categoriile sociale suprapuse. Statuia zeiţei Isis alcătuieşte centrul principal al devoţiunii fidelilor. Cultul Madonei, atât de fervent actualmente în ţările Mediteranei, va moşteni venerarea zeiţei multiforme şi multivalente Isis. începe să înregistreze adepţi şi mithraismul. . '

Creştinismul se răspândeşte iute, chiar în secolul I d.C, prin excelenţă în mediile sociale defavorizate. Mesajul Mântuitorului a fost excelent recepţionat de mulţi locuitori ai Imperiului. La începutul anilor 30 ai veacului se formează o activă comunitate creştină printre iudeii din Ierusalim. Vehiculat de iudeii creştini din Damasc, creştinismul se difuzează aproape fulgerător în Imperiu. Au cântărit considerabil contactele între grupurile creştine din Palestina şi diaspora. Prin anii 33-35, emerge un focar misionar în Siria, la Antiochia, situată la aproximativ 300 km de Ierusalim. Neiudeii se convertesc masiv. La sfârşitul anilor 30, se decantează antinomia între particularismul mozaic foarte riguros şi universalismul creştin. Saul, de fapt Sfântul Pavel, şi Barnabas, proveniţi din cultura iudee elenizatâ din diaspora, predică universalismul, în pofida opoziţiei anumitor iudei creştini intransigenţi. Creştinismul ajunge la Atena şi apoi la Roma, unde se propagă mesajul lui Isus. Comunitatea creştină minoritară din Ierusalim sfârşeşte prin a-şi pierde prevalenta. Ea rămâne mult timp condusă de rudele Mântuitorului. Sfântul Petru predică Dreapta Credinţă în Imperiu, până este martirizat la Roma, în 64 d.C. După distrugerea Templului de la Ierusalim din 70 d.C, mulţi iudei creştini emigrează. Sub Flavieni iau naştere numeroase Biserici creştine independente în Imperiu. Spre sfârşitul Principatului împăratului Domiţian ruptura de iudaism este completă. De altfel se pare că Dreapta Credinţă pătrunsese în mediile aristocratice din Roma. Cassius Dio va considera creştin pe Flavius Clemens, ruda şi victima lui Domiţian (67, 14). Vom consemna în capitolul subsecvent cauzele difuzării masive a creştinismului. Mozaismul număra şi el convertiţi, însă ei devin automat iudei, credincioşii religiei naţionale a protoevreilor. Deosebit de relevantă este expansiunea şi structurarea minuţioasă a cultului imperial, religie eminamente politică. August, Claudiu, Vespasian şi Titus au.fost trecuţi după moarte în rândul zeilor; au devenit „divini", diui.

Bazele cultului imperial au fost statornicite de însuşi August. Nu numai că se adorase, inclusiv în temple, „geniul lui August", genius Augusti, dar întemeietorul Principatului a prilejuit un cult dinastic pentru membri ai familiei sale, Agrippa, Gaius, Lucius. De fapt există precedente, preliminarii, arhetipuri ale cultului imperial. în cadrul regalităţii legendare - Faunus, Aeneas - ori protoistorice - Romulus, Numa Pompilius. în cadrul Republicii, unde triumful asimila pe biruitor zeilor. Magistraţii republicani dispuseseră de o aură harismatică, asigurată de imperium - ce presupunea legături cu zeii - şi de auspicium. în Orient, magistraţii şi generalii romani avuseseră dreptul la onoruri divine, bazate pe precedente elenistice. Sub Republică şi ulterior, în Orient, în speţă în provincia proconsulară Asia, chiar senatul a fost zeificat ca „zeul senat", theos synkletos. înainte de idele lui Martie, senatul deschisese calea divinizării lui Iulius Caesar. Acesta devenise diuus (I.L.S., 73; 73 a), dar ca mandatar privilegiat al zeilor. După moarte, triumvirii i-au

Iulio Claudienii şi Flavienii

377

promovat un cult religios în toată regula. Sub urmaşii lui August, cultul imperial a fost destinat să asigure fidelitatea populaţiei faţă de regimul imperial. Acest cult includea două dimensiuni. S-a manifestat prin intermediul a numeroase dedicaţii ale particularilor. Dar s-a dezvoltat şi cultul imperial oficial sau oficios, în special în provincii. Cultul imperial oficial a fost fie municipal, fie provincial, adică structurat în metropolele provinciilor. Presupunea o ierarhie sacerdotală articulată, ceremonii specifice în cinstea Romei, a lui August şi a cezarilor defuncţi. însă implica şi împăratul în viaţă, închipuit ca mandatar al zeilor şi sortit să ajungă zeu după moarte. Cultul oficios era apanajul augustalilor, mai sus prezentaţi de noi. Cultul imperial a contribuit substanţial la accelerarea procesului de romanizare.

într-adevăr, ierarhia cultului imperial era complexă, însă solid articulată, sub egida decurionilor provinciali. Colectivităţile locale şi-au desemnat reprezentanţi, care au alcătuit treptat consiliul sau adunarea provincială, făurită îndeosebi în vederea oficierii cultului imperial. în Gallii, Asia şi în Lycia numărul delegaţilor în această adunare a fost determinat de importanţa cetăţilor care îi alegeau. Consiliul sau adunarea forma ierarhia flaminilor, flamines, ai cultului imperial. Adunarea alegea şi o căpetenie a ierarhiei preoţeşti, care se numea flamen al provinciei ori „sacerdot", sacerdos, în Occident. Iar, în Orient, el era denumit archiereus sau purta titluri în funcţie de provincia respectivă. în provincia Asia se identifică o abundenţă de mari sacerdoţi. Aceşti sacerdoţi echivalau cu vârful edificiului social provincial. Se organizau ceremonii specifice, în onoarea împăraţilor defuncţi şi a Romei. Dacă unii cezari au fost desemnaţi în latineşte ca „divini", diui, în limba greacă, mai puţin precaută în glorificarea principilor, cum am reliefat mai sus, erau calificaţi ca „zei", theoi. Adunările provinciale desfăşurau şi altfel de activităţi. Ele se preocupau de dificultăţile întâmpinate în provincie, adresau petiţii ori solii împăratului. Cu prudenţă, emiteau judecăţi de valoare asupra guvernatorilor, la încheierea mandatului acestora. Fără îndoială, nimeni nu credea, în mod serios, că principii erau zei sau că participau la esenţa divinităţilor. Decisivă era componenta politică a cultului imperial, deoarece ea asigura coeziunea Imperiului si potenţarea autoritarismului. în orice caz cultul imperial a exprimat schimbarea mentalităţilor şi a realităţilor. Tiberiu a creat un cult al lui August diuus, a ordonat ridicarea unui sanctuar al acestuia pe Palatin şi a organizat colegiul sacerdotal al fondatorului Principatului. A manifestat însă precauţii în dezvoltarea cultului imperial. Urmaşii săi s-au vădit mai puţin prudenţi. Oricum, în Italia, acest cult a rămas modest, spre deosebire de Orient şi de zonele mai sărace şi mai puţin romanizate din Occident .

Note

¹ Relativ la problemele, ridicate de Principatul timpuriu, de cultură, de mişcările de idei, ca şi de vocaţia renascentistă, vezi M. Rostovzev, Storia economica e sociale dell'Impero romano, trad. italiană, Firenze, 1933, p. 131; Manlio Canavesi, Nerone, Milano, 1945, p. 19; Jean Beranger; Recherches, p. 153; Alain Michel, La philosophie politique ă Rome d'Auguste ă Marc Aurele, Paris, 1969, pp. 8-l0; E. Cizek, L'epoque deNeron, pp. 54-55; id., Neron, Paris, 1982, pp. 15-l6; 7l-77; 49-54; 58; id., Ist. Ut. lat., pp. 393-394; 399-401; Yves Roman, op. cit., pp. 49-54. Pentru problemele sănătăţii mentale a cezarilor, vezi A. Esser, Căsar und die Julisch-

378