Istoria Romei

PRinaPATULUI (96-285 d.C.)

Apogeul antichităţii şi sfârşitul Principatului (96-285 d.C.)

Secvenţa istorică tratată în acest capitol încorporează apogeul nu numai al Imperiului, ci şi al civilizaţiei antice greco-romane. Dar poartă şi asupra unei recesiuni profunde, care a succedat apogeului, conducând Imperiul până în pragul disoluţiei. Forţele vii, centripete l-au salvat, au evitat dezastrul şi au asigurat redresarea statului roman, între parametrii politici şi mentali radical înnoiţi.

Acest apogeu coincide cu ceea ce îndeobşte se defineşte ca „secolul Antoninilor" (96-l93 d.C). Dar, în pofida unor dificultăţi, care anunţau impasul consecutiv, el a continuat sub Severi, până în 235 ori chiar în 238 d.C. Jean-Pierre Martin observă că, în 197 d.C, Septimius Severus a recurs la o stranie ceremonie de adoptare postumă a lui de către Marcus Aurelius. Astfel Septimius Severus a devenit fiul adoptiv al lui Marcus Aurelius şi fratele lui Commodus; se punea în operă o continuitate artificială a Antoninilor, ca şi statuarea noţiunii de „secol al Antoninilor", pe care Severii pretindeau că îl prelungesc. Emergeau câteva idei esenţiale, pe care contemporanii acestor evenimente le-au conştientizat foarte repede. Principatele Antoninilor au servit ca reper generaţiilor următoare, în virtutea valorii lor morale şi politice, care fundamentase unitatea aşa-zisului „secol" al acestor împăraţi. Cum, cu excepţia lui Marcus Aurelius, Antoninii nu au avut fii şi au adoptat succesori desemnaţi de ei, intelectualii vremii au putut susţine că se realizase triumful ideii, îndrăgite încă de sub Flavieni, a succesiunii preluate de cel mai bun cetăţean şi senator. în realitate, începând de la Traian, toţi succesorii împăraţilor în viaţă au fost fie rude de sânge ale principelui în funcţiune, fie persoane legate de conducătorii Imperiului prin diverse relaţii conjugale cu descendente ale suveranilor. Se masca de fapt persistenţa eredităţii imperiale de facto. Cu excepţia Principatului lui Commodus, în „secolul Antoninilor" autoritarismul imperial a evitat despotismul violent, ostentativ, şi a prezervat prestigiul senatului, o anumită „libertate", libertaş, a indivizilor, care în definitiv echivala cu motivaţia actelor ce li se solicitau, cu sentimentul că dispun de capacitatea limitată de a gândi, fără să fie loviţi de legea despre maiestate, în special cu salvgardarea în general a vieţilor şi averilor. Pe lângă ocrotirea proprietăţii private, a societăţii civile, s-a menţinut, în mare parte, o anumită stabilitate monetară. Prin excelenţă s-au acumulat calmul şi pacea Imperiului, cu excepţia difi-. cultăţilor întâmpinate la începutul şi sfârşitul secvenţei istorice respective.

S-a realizat o prosperitate materială până atunci necunoscută antichităţii, o expansiune masivă a civilizaţiei, tradusă de o urbanizare globalizantă, de propăşirea oraşelor, de creşterea foarte pregnantă a nivelului de trai al locuitorilor Imperiului, de o adevărată desăvârşire a uniformizării modului de viaţă roman, de perfecţionarea infrastructurilor rutiere şi a diverselor reţele de comunicaţii, până la cote nebănuite anterior. A progresat

388

Eugen Cizek

substanţial municipalizarea, care a pregătit conferirea, în 212 d.C, a cetăţeniei romane majorităţii zdrobitoare a locuitorilor Imperiului. Gradul de alfabetizare şi de culturalizare a acestor locuitori a atins un nivel care nu va mai putea fi recuperat decât în secolul al XVffl-lea! S-a configurat un respect sporit faţă de om ca individ şi s-a glorificat conceptul de humanitas. Antoninii au arborat acest ideal şi au încercat să-l traducă în expresii materiale relevante. S-a degajat efectiv o eră de măreţie, pace şi stabilitate, în condiţiile victoriei unei noi mentalităţi şi unei noi identităţi. Sau, altfel formulat, după un veac de criză de creştere, de profil mental renascentist, a urmat un secol clasic, de stabilitate generalizată. Astfel cum ulterior secolul alXVII-lea va succeda secolului al XVI-lea. Leon Homo definise cândva secolul Antoninilor ca veacul de aur al Imperiului.

Vârful acestei expasiuni pluriforme a fost atins sub Principatul lui Traian. S-a desluşit chiar percepţia unui „secol allui Traian", saeculum Traiani, în sensul cândva asumat de „secolul lui August". Vom constata mai jos că analogia nu este incidental evocată de noi. Propaganda unor intelectuali şi scriitori, care acum, altfel decât anterior, se raliază în masă Principatului traianeic, înglobează explicit - sau aproape - conceptul de „secol" al lui Traian. Pliniu cel Tânăr, definit de cercetătoarea spaniolă Măria Pilar Gonzalez-Conde ca „teoreticianul" regimului politic instituit de Traian, îl felicită pe acest principe, după accesul la puterea supremă, exclamând: „să-ţi meargă bine toate, adică să fie demne de secolul tău", prospera omnia, id est digna saeculo tuo (Ep., 10, 1, 2). în alte mărturii, acelaşi Pliniu se referă la „începuturile unui Principat foarte fericit", iniţia felicissimi principatus, la „un secol foarte fericit", felicissimum ori beatissirnum saeculum, la „liniştea secolului tău" (al cezarului), în text tranquillitati saeculi tui, la „bunurile secolului", bona saeculi (Plin., Ep., 10, 2, 2-3; 3a, 2; Pan., 36, 4; şi 40, 5; 46, 4; 7; 93, 2). Dar Pliniu nu este singurul care glorifică acest saeculum Traiani. Şi Tacit exaltă, la începutul Principatului traianeic. implantarea unui „foarte fericit secol", beatissimum saeculum (Agr, 3, 1), în vreme ce Suetoniu va opina ulterior că primii Antonim au făurit „situaţia cea mai prosperă şi mai fericită pentru stat", beatiorem lae-tioremque.... rei publicae statum (Dom., 23, 4). Aceeaşi Măria Pilar Gonzalez-Conde reliefează că imaginile furnizate de arcul de la Benevent, înălţat de Traian, celebrează vibrant „fericirea vremurilor" aduse de cel de al doilea Antonin. încât „secolul lui Traian", în sens restrâns, deschide, de pe culmea sa, „secolul Antoninilor", mai lung şi mai apropiat, ca formulare, de accepţia noastră a noţiunii de veac. Chiar în secolul II d.C, Florus va califica Principatele lui Traian şi Hadrian ca „secolul nostru", saeculum nostrum (praef., 8). Nu putem subscrie aprecierii lui Karl Loewenstein, care estimează că vârful va fi atins numai sub Hadrian. Dar nici nu suntem de acord că, după Traian, ar fi urmat un platou al dezvoltării, care ar fi ilustrat de fapt un declin disimulat. După Traian n-a urmat nici o decadenţă, chiar dacă opinăm că efectiv s-a realizat un platou, întrucâtva mai jos situat decât culmea. Acest platou a subsistat şi sub cea de a doua dinastie antonină, cum se autoproclama, cea a Severilor. Deşi atunci s-au impus o ereditate ostentativă, nedeghizată, potenţarea absolutismului în sens orientalizant, reluarea conflictelor interne sângeroase şi a represiunilor, după o criză de putere întrucâtva similară celei din 68-69 d.C.

Va urma o recesiune, o criză, care a afectat numeroase domenii ale vieţii unui Imperiu, aproape brusc precipitat pe o curbă descendentă. Cascada de uzurpări, Principate scurte, brutal suprimate de crâncene lupte pentru putere, care implică

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

389

armatele Imperiului au determinat această criză? Sau invers, cum opinăm, aglomerarea de Principate efemere şi de înfruntări politico-militare devastatoare n-a fost decât efectul unei crize de profunzime, generate de un nou impas al mentalităţilor şi al identităţii romane, ca şi al structurilor politice şi economico-sociale ale Imperiului? Vom analiză, în alt subcapitol, cauzele şi desfăşurarea „anarhiei militare", cum a fost definită¹.