Istoria Romei

Eugen Cizek

până atunci toţi cezarii preveniseră din Italia. De fapt, Traian descindea dintr-o familie de imigranţi italici, stabiliţi cândva în Hispania. Servise ca ofiţer, tribunus militum, nu un an sau doi, ci zece, probabil între 71 şi 81 d.C, interval de timp în care dobândise o solidă experienţă militară şi o notabilă popularitate printre soldaţi. Nerva îl trimisese ca legat de provincie, deci guvernator, în Germania Superior, unde se afla în momentul adopţiunii. Mai mulţi factori au cântărit greu în asumarea deciziei de a-l adopta pe Traian, pe lângă experienţa militară a acestuia. în primul rând presiunea legiunilor. Se dădea totodată satisfacţie exponenţilor senatoriali şi intelectuali ai principiului adoptării celui mai bun cetăţean. Traian nu era rudă cu Nerva şi nu avea el însuşi fii. In sfârşit, el nu se implicase în teroarea declanşată de Domiţian. Pe de altă parte se reliefase ca un slujitor leal al statului, atât sub Flavieni, cât şi sub Nerva. în timpul revoltei lui Antonius Satuminus, Traian adusese pe Rin şi într-un timp record legiunea I Adiutrix, în sprijinul lui Domiţian. Cezarul îl răsplătise, ajutându-l să devină consul ordînarius, în 91 d.C. Mai mult decât atât, Traian devenise membru al consiliului principelui. De aceea nici nostalgicii lui Domiţian şi nici adversarii lor nu aveau motive să fie nemulţumiţi. Pe deasupra, Traian aparţinea lumii provinciale, noilor forţe sociale şi politice ale Imperiului. El apărea ca omul consensului, compromisului istoric între facţiunile politice. Pacea cetăţenească se impunea ca o necesitate imperioasă. Tulburările din vremea scurtului Principat al lui Nerva, conspiraţia lui Cassius Longinus şi îndeosebi „tumultul" pretorienilor atrăseseră atenţia asupra urgenţei realizării unui contract nescris între forţele politice. De altfel izvoarele literare oglindesc relaţia între adoptarea lui Traian şi sediţiunea pretoriană (Plin., Pan., 8, 5 etc; DC, 68, 3, 4; Eutr., 8, 1; Oros., Hist., 7, 11, 1). Era nevoie de un om din exterior pentru garantarea acestei păci interne. Or Traian se poziţiona în afara facţiunilor politice şi în afara mediilor senatoriale tradiţionale. Acţionase în interiorul unei noi lumi romane. în sfârşit, a contat şi presiunea exercitată asupra lui Nerva şi sfetnicilor lui de grupul foarte activ al senatorilor hispano-romani. Acest grup ocupa posturi-cheie în gestiunea Imperiului, în guvernarea Egiptului şi a Germaniilor. în mod special candidatura lui Traian a fost susţinută de Lucius Licinius Sura, probabil consul în 97 d.C. Adoptarea lui Traian, ţinută câtva timp secretă, a fost înfăptuită ca o lovitură de teatru, probabil la 27 octombrie 97 d.C. Pretorienii şi Casperius Aelianus nu au avut altă soluţie decât s-o accepte fără să protesteze. De fapt Casperius Aelianus îl cunoscuse temeinic pe tatăl lui Traian.

Nerva a profitat de vestea unei mici victorii repurtate de trupele romane în Pannonia şi, după o reuniune a consiliului principelui, a organizat un sacrificiu pe Capitoliu, în faţa templului lui Iupiter. A adunat aici cei treizeci de lictori, care simbolizau străvechile comiţii curiate, practic dispărute. Pe Capitoliu a proclamat adoptarea lui Traian, care nici nu se afla la Roma. De altminteri, Traian nu şi-a modificat radical numele, după adoptare. El nu s-a declarat Marcus Cocceius Nerva Traianus, ci doar Marcus Ulpius Nerua Traianus, adăugând deci numai un mic complement la numele său. S-a revelat astfel caracterul parţial al adopţiunii şi prioritatea conferită normelor monarhiei elective. Ceilalţi Antonini vor proceda altfel: Antoninus Pius va deveni un Aelius. în plus, Pliniu pretinde că Traian nu ar fi fost la curent cu adopţiunea, acceptată de el spre a se supune senatului şi poporului roman (Pan., 9, 4; 10, 2).

Nerva nu s-a limitat la o simplă adopţiune. El l-a transformat pe Traian în coregent al Imperiului. I-a acordat titlul de Caesar şi calitatea de „împărat şi asociat la puterea

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

393

tribuniciană", imperator et consors tribuniciae potestatis (Plin., Pan., 9, 1; şi 8, 4; 10, 3-4; DC, 68, 3, 4; Aur. Vict, Caes., 12, 2). în orice caz Traian asuma un imperium maius şi era desemnat consul ordinarius pentru 1 ianuarie 98. Practic, Imperiul avea doi împăraţi, Nerva deţinând numai o anumită preeminenţă morală. O victorie obţinută în Germania a prilejuit pentru ambii împăraţi epitetul de Germanicus. Senatul a confirmat asocierea lui Traian la Imperiu. O ambasadă a lui Nerva, condusă de Frontinus, îi anunţă noului imperator, în Germania Superioară, hotărârile adoptate la Roma (Plin., Pan., 8, 6). Imediat Traian a convocat în aceeaşi Germanie Superioară pe Casperius Aelianus şi pe alţi ofiţeri pretorieni. Plin de încredere în relaţiile sale cu familia lui Traian, Casperius Aelianus s-a grăbit să se deplaseze pe Rin. După ce ofiţerii pretorienilor au ajuns la cartierul său general, Traian a dat ordin să fie executaţi, fără nici un proces (DC, 68, 5, 3). Efectul acestei măsuri punitive implacabile trebuie să fi fost intens resimţit la Roma şi în Imperiu. Autoritatea lui Nerva era restabilită, iar Traian se dovedea un cezar energic, fidel tradiţiilor romane şi disciplinei militare. Traian a rămas în continuare pe Rin, ca să patroneze operaţii militare de curăţire. Avea în subordine pe Lucius Iulius Ursus Servianus, în Germania Superioară, şi pe Lucius Licinius Sura, în Germania Inferioară.

Dar dubla „domnie" nu a durat decât trei luni. Reiterăm observaţia că Nerva rămăsese singurul Augustus şi pontifex maximus. La 25 ori 27 ianuarie 98 d.C, Nerva moare în parcul lui Salustiu, din pricina unei pneumonii ori a unui infarct miocardic. A primit repede onorurile apoteozei. Trupul său, ca odinioară cel al lui August, a fost purtat pe umeri de senatori. Cenuşa sa a fost aşezată în mausoleul lui August (Aur. Vict., Epit., 12, 12). Traian a cinstit totdeauna cu evlavie memoria lui Nerva. Efigiile lui Nerva apar pe monedele bătute de Traian, până la sfârşitul Principatului lui. „Secolul" lui Traian putea să se desfăşoare, cu toată vigoarea. Traian urma să guverneze singur Imperiul².