Primejdia gallică
Dar invazia gallilor senoni, aşa-numitul tumultus gallicus, a creat în curând probleme extrem de grave. Accidentul tragic astfel prilejuit Oraşului îi va marca pentru totdeauna memoria colectivă. El îi va deprinde pe romani cu prudenţă şi tenacitate sporită. Gallii senoni începuseră prin a ruina aşezările etrusce din valea Fadului. Astfel lua naştere ceea ce se va numi Gallia cisalpină. îndemnate de emisarii Syracuzei, în război cu cetatea etruscă Caere, numeroase cete de galii s-au răspândit în Italia centrală şi meridională. Una dintre aceste bande celtice, poate cea mai puternică, sub comanda lui Brennus, la 18 iulie 387 sau 386 î.C, pe micul râu Allia, adică la 15 km de Roma, a zdrobit forţele militare romane şi a ocupat Oraşul, cu excepţia Capitoliului, unde s-au retras ultimii apărători ai Cetăţii. Romanii au trebuit sâ-şi răscumpere eliberarea şi să decidă astfel pe galii să se retragă, după ce asediaseră zadarnic Capitoliul timp de şapte luni. Retragerea gallilor senoni a costat 1.000 de libre de aur. La Veii şi la Ardea, Camillus a reconstituit armata romană. Din nou, cetatea etruscă Caere a susţinut cu fervoare cauza Romei: i-a primit temporar zeii, sacerdoţii, obiectele sacre şi i-a furnizat un ajutor militar substanţial, care i-a permis să înfrângă pe galii. Alte raiduri celtice au fost respinse. După 380 î.C, Roma a fost reconstruită. I s-a ridicat o nouă incintă şi a primit un perimetru de 430 de hectare. Republica romană a continuat, o vreme, alianţa cu etruscii din Caere, sprijinind expediţiile maritime ale acestora. S-a încercat încheierea unei coalizări cu cetatea greaca a Massiliei (azi Marseille) şi Roma, ajunsă unul dintre cele mai importante oraşe ale Italiei, a început să fie cunoscută de istoricii greci. Invazia generalizată a Italiei centrale de către galii slăbise Etruria şi Laţiul. S-a pus capăt ultimei ameninţări gallice abia în 332-329 î.C. în 358-354, Roma impune latinilor pacea între aşezările lor şi exercită un fel de protectorat asupra Etruriei. în 348 î.C, se încheie un tratat cu îndepărtata Cartagină, care ilustra capacităţile mediteraneene ale romanilor.
Reluarea expansiunii
într-adevăr, Roma reia şi accelerează expansiunea în toate direcţiile. Armata romană, capabilă să concentreze zece legiuni, intervine în conflictele dintre muntenii samniţi şi agricultorii campanieni. Roma începe prin a se alia cu samniţii, împotriva cărora luptau latinii. Aceştia din urmă sunt înfrânţi de legiunile romane. Liga latină este desfiinţată şi întreg Laţiul este anexat. Se ajunge la un acord cu puternica şi populata Capua. Acest oraş era principalul rival al romanilor la dobândirea supremaţiei în Italia. Totuşi Capua este treptat subordonată Romei, ca şi Neapolis (azi Napoli), trecut sub protectorat roman.
în realitate, cetăţile greceşti din sud solicită frecvent sprijinul romanilor spre a-şi rezolva diver-aenjele interne. De altminteri, diverse familii nobile romane, felurite grupuri de interese acţionează în Campania şi în Italia meridională. Se ţes numeroase legături, inclusiv alianţe familiale, între aceste meleaguri şi Roma. Inevitabilul a trebuit să se producă. Ciocnirea cu federaţia samniţilor a fost cumplită. Romanii stânjenesc transhumanta samniţilor spre păşunile de pe litoral. Samniţii erau săraci, dar numeroşi şi foarte buni războinici. Pe de altă parte, ei au atras de partea lor alte populaţii italice. Anii 348-338 î.C. ilustrează un moment crucial în prevalenta peninsulară a Romei şi în expansiunea ei maritimă. Intrarea Romei într-o politică mediteraneană s-a datorat şi deosebitelor sale raporturi cu oraşul etrusc Caere. Această cetate se întindea pe un spaţiu foarte amplu pentru antichitate, pendulând, în cursul istoriei sale, între 150 şi 420 de hectare. Caere dispunea de o flotă numeroasă, care, unită cu cea a punilor, se opusese în 535 î.C. veleităţilor colonizatoare ale phoceenilor stabiliţi la Massilia. Descoperirile arheologice efectuate în Pyrgi, portul cetăţii Caere, atestă strânsele legături dintre oraşul etrusc şi Cartagină, puse în operă încă din secolul al Vl-lea î.C. Aproape de o inscripţie etruscă în cinstea zeiţei Uni, echivalent al Iunonei, s-au găsit mărturii scrise în limba cartagineză. Magistrat etrusc, Thefarie Velianas, din Caere, introdusese în sanctuarul zeiţei Uni divinitatea punică Astarte.
Patru războaie au fost necesare romanilor ca să-i învingă pe samniţi şi pe aliaţii lor. Ele s-au desfăşurat între 343 şi 272 î.C. Miza era dominarea Italiei. Victoria finală asupra samniţilor a ilustrat preponderenţa absolută a Romei în peninsulă. Romanii au început prin a tăia accesul samniţilor spre cele două ţărmuri maritime. Au încercat să-i atace din spate, adică din Apulia. însă, în 321 î.C, când armata romană s-a străduit să se strecoare în inima zonei samnite, adică între Capua şi Benevent, s-a produs catastrofa. Trupele romane, comandate de consulii Veturius şi Postumius, au fost atrase într-o cursă, întinsă în trecătoarea Caudium de samnitul Gavius Pontius. Romanii au fost obligaţi să capituleze şi să treacă dezarmaţi sub jugul alcătuit de lăncile învingătorilor. Acestea au fost celebrele „furci caudine". Celebre prin faptul că au impus Romei una dintre cele mai umilitoare eşecuri din istoria ei militară. Iar, în 315 î.C, samniţii i-au biruit din nou pe romani la Lautulae, un fel de Termopile al Italiei centrale. Foarte numeroase seminţii şi oraşe italice au fost captate într-o mare coaliţie antiromană, din care făceau parte etrusci, munteni sabellieni, galii etc. Soarta conflictului a început să încline în favoarea Romei abia începând din 314 î.C. între 318 şi 312 î.C, Capua a fost anexată de romani, care au instalat colonii în Campania. în 304 î.C s-a ajuns la o pace
94
favorabilă romanilor; însă intervenţia lor în Lucania a determinat reluarea ostilităţilor şi victoria clară a legiunilor la Sentinum, în 295 î.C, asupra unei mari armate gallo-sam-nito-etrusce. Samniţii au fost practic alungaţi de pe teritoriile lor tradiţionale şi împinşi spre Etruria. Roma câştigase de fapt controlul asupra Italiei, deşi samniţii au mai încercat să reziste. Abia în 272 î.C, ei au fost definitiv învinşi şi supuşi Romei. Unii dintre ei nu au iertat romanilor subjugarea finală nici în secolul I î.C. Totuşi luase naştere un prestigios stat romano-campanian.
între timp legiunile lichidaseră, mai ales după 291 î.C, toate focarele de rezistenţă antiromană din Italia centrală. Romanii erau conştienţi de primejdia constituită de marea coaliţie pusă la cale de samniţi. Se aflase în joc nu numai supremaţia în Italia, ci şi soarta Romei însăşi, cel puţin tot atât de serios ameninţată ca în 387-386 Î.C. Romanii au „curăţat" rapid Italia centrală şi au anexat teritoriile sabelline. O scurtă revoltă a Sabiniei centrale a fost zdrobită în 290 Î.C. Sabinia a fost anexată.
Dacă ginţi precum cele ale Comeliilor, Claudiilor, Deciilor vizau mai ales expansiune în Campania, Fabii erau preocupaţi îndeosebi de o extindere a puterii Republicii spre nord, în Etruria! Ca totdeauna, cetăţile etrusce nu se înţelegeau între ele. Unele au refuzat alianţa cu samniţii şi au rămas fidele Romei. Altele nu se hotărau cum să procedeze. Etruscii din Volsinii au preferat cooperarea cu samniţii şi au angajat ca mercenari cete de galii. Cu rare excepţii, cetăţile etrusce au fost anexate. Romanii au pus stăpânire şi pe teritoriul gallo-senon, plasat între Ancona şi Rimini actuale, unde au implantat o colonie. Arealul roman cuprindea 15.000 de kilometri pătraţi.
Un pericol major s-a conturat însă în sud. Bogata şi influenta cetate grecească din sudul Italiei, care era Tarentul, nu acceptase lesne distrugerea samniţilor. Nici alianţa dintre Roma şi Catargina, care, în 306 î.C, îşi delimitaseră zonele lor de influenţă, respectiv în Italia şi în Sicilia. Sprijinită de aliaţii săi osci şi campanieni, Roma a lansat o nefericită demonstraţie militară în golful Tarentului. în această situaţie, tarentinii au solicitat şi obţinut ajutorul militar substanţial al unui reputat condotier elenistic. Ne referim la Pyrrhus, regele Epirului, stat de munteni săraci. El devenise basileu al Epirului în 296 î.C, la vârsta de douăzeci şi trei de ani. Pyrrhus, alungat din Macedonia, a debarcat în Italia în fruntea unei disciplinate şi bine antrenate armate elenistice. Dispunea chiar de elefanţi de luptă, pe care romanii nici nu-i mai văzuseră vreodată. Pyrrhus se bizuia pe 25.000 de soldaţi şi pe 25 de elefanţi. înfruntarea lui de către legiuni, în 280 î.C, la Herakleia, a însemnat un dezastru pentru ele. Falanga, ca formaţiune de luptă, îi derutase pe romani. Elefanţii de luptă îi speriaseră teribil pe soldaţii romani, care au pierdut până la o treime din efectivele lor angajate în luptă. Pyrrhus lansează un marş triumfal asupra Romei, care se încheie la 60 de km de Oraş. Senatul, îndemnat de bătrânul Appius Claudius, nu acceptă însă condiţiile de pace propuse. în 279 î.C, Pyrrhus repurtează o victorie foarte îndoielnică asupra romanilor în Apulia, la Ausculum, rămasă cunoscută în istorie sub forma sintagmei „victorie a la Pyrrhus". Romanii au pierdut 6.000 de soldaţi dintre cei 40.000 angajaţi în bătălie, dar şi Pyrrhus lăsase 3.000 de morţi pe câmpul de luptă. Pyrrhus trece în Sicilia, unde, timp de doi ani, luptă împotriva cartaginezilor şi chiar a grecilor, răsculaţi împotriva sa. Reîntors în Italia, este înfrânt, în 275 î.C, de romani la localitatea Maleventum, care, după victorie, va fi rebotezatâ Beneventum (Benevent). Dezamăgit, basileul aventurier grec se reîntoarce în Grecia. In orice caz el prilejuise romanilor o nouă primejdie copleşitoare.
Republica Romană: Cuceriri şi Expansiune
95
i
Dar aventura lui Pyrrhus pusese capăt oricărei tentative de expansiune elenistică în Italia. Romanii învăţaseră ceva din acest război: să lupte mai organizat, să ridice tabere fortificate, adevărate castre. Nu au urmat decât operaţii de „curăţire". în 272 î.C, Tarentul capitulează şi este supus unei jefuiri totale. Aici romanii au cunoscut cu adevărat vesela de lux a grecilor şi sculpturile lor magistrale.
Roma a devenit astfel stăpâna incontestabilă a Italiei. De la Rubicon - dar romanii bătuseră şi forţe militare din Gallia cisalpină —până la strâmtoarea Messina, Italia era stăpânită, controlată de Roma şi de aliaţii ei. în 265 î.C, sub presiunea aristocraţiilor locale, Volsinii şi Vulci, ultimele cetăţi etrusce independente, trec sub dominaţia Romei. Politica Romei faţă de învinşi şi de aliaţii săi, adesea obligaţi la o asemenea condiţie, a fost complexă, nuanţată, dură la nevoie, foarte flexibilă în unele cazuri. în o sută de ani, după anexarea cetăţii Veii şi până la bătălia de la Sentinum, Roma şi-a impus prevalenta în Italia. în douăzeci de ani a fost stopată aventura expansionistă a lumii elenistice în Italia, pare-se visată încă de Alexandru. Reechilibrarea factorilor politici interni din Cetate a susţinut deosebit de substanţial strategia defensiv-ofensivâ a Romei în peninsulă.
în general s-au privilegiat soluţiile pragmatice. Pentru a supune alte populaţii italice, Roma a recurs la celebra soluţie „divizează şi porunceşte", diuide et impera. „Plaja" cuceririlor romane s-a vădit foarte variat alcătuită. S-a pendulat între nimicirea totală, până la temelii, a aşezărilor ostile şi primirea în rândurile fie ale cetăţeniei romane, fie ale aliaţilor, socii, a noilor supuşi, fără a exclude amputarea teritoriilor ce Ie aparţineau, năruirea incintelor fortificate, obligaţii oneroase, în funcţie de soldaţii furnizaţi Romei, de felurite poveri, ca provizii (livrate romanilor), dar şi alianţe cu Cetatea etc. S-au implantat pretutindeni colonii romane, învestite cu o vocaţie militară evidentă. Au fost populate cu soldaţi, lăsaţi la vatră, puţin numeroşi (până la două sute de inşi), aşezaţi în punctele strategice ale Italiei, de pe ţărmurile Laţiului şi ale Campaniei, până în Italia meridională şi pe coasta Mării Adriatice. Spre mijlocul secolului al III-lea î.C, aceste colonii, închipuite ca porţiuni ale Cetăţii, au fost implantate în Italia centrală şi chiar Ia nord de Pad. în diverse zone s-au dezvoltat şi colonii „latine", ale aliaţilor, mult mai numeroşi, până la câteva mii de oameni, în diverse zone. Cuceririle romane sunt aşadar „jalonate" de tot felul de colonii, ochii şi urechile Cetăţii. Multor cetăţi subjugate li se acorda o largă autonomie locală, inclusiv în domeniul instituţiilor. Alianţa cu Roma se baza pe cooperarea între oligarhiile locale şi nobilitas romană, care le determinase în mare parte să accepte preeminenţa Cetăţii. Să nu omitem faptul, mai sus consemnat, că aceste elite indigene erau dependente de nobilitas prin complexe legături de ospitalitate, de clientelă, prin obligaţii reciproce şi, uneori, chiar prin înrudiri. Romanii şi-au reprezentat totdeauna cucerirea Italiei ca fructul unei defensive permanente. în fond, prada de război, ambiţiile expansioniste au cântărit foarte mult. Clienţii nobililor, destul de des negustori activi, aveau nevoie de supunerea altor populaţii, care de multe ori le aducea profituri apreciabile.
Desigur, nici în Italia şi nici în exteriorul ei, Roma nu s-a străduit să latinizeze pe cineva cu forţa. Aculturaţia nu a fost obligată, ci acceptată, câteodată voită de aliaţi, socii. Cuceriţii au adoptat rapid limba, moravurile, chiar instituţiile cuceritorilor. Cu dificultate, inclusiv în sudul Italiei, în „marea Grecie", Magna Graecia, se va impune limba latină. Cele câteva sate din extremul sud-est al Italiei, aşa-zisa Terra d'Otranto, unde teoretic se mai vorbeşte şi acum o greacă aproape antică, constituie o excepţie. Iar etruscii şi-au pierdut complet limba, în prima jumătate a secolului I d.C
Roma a devenit astfel o veritabilă supraputere mediteraneană. De ea depindeau multe oraşe maritime şi comerciale, ale căror interese nu puteau fi ignorate. Confruntarea cu punii Cartaginei devenea inevitabilă. Cum s-a afirmat, între Roma, ajunsă „căpetenia Italiei", caput Italiae, şi o Cartagină în plină expansiune, conflictul devenea ineluctabil, în pofida vechilor înţelegeri încheiate între ele. Sicilia era prea bogată şi prea importantă din punct de vedere strategic, ca să opereze ca un tampon între 1 cele două cetăţi de vocaţie general mediteraneană.
Dostları ilə paylaş: |