Istoria Romei

Cel de al doilea război punic

Acest război s-a desfăşurat între 218 şi 201 î.C. A fost deosebit de sângeros şi a provocat distrugeri masive, în Italia însăşi şi pe alte meleaguri ale Occidentului Mediteranei. Roma putea conta pe un efectiv de 273.000 de cetăţeni mobilizaţi (inclusiv 23.000 de călăreţi), situaţi între 17 şi 60 de ani, dar şi pe 40.000 de iuniores, printre aliaţii săi. încă în 225 î.C, ea izbutise să mobilizeze 210.000 de oameni. Hannibal nu putea să se bizuie decât pe efectul surprizei. Cartagina nu mai avea cum să mobilizeze forţe atât de numeroase. Stăpânirea mărilor aparţinea Romei, a cărei flotă militară domina Mediterana. Dar Hannibal se mai baza şi pe faptul că ocuparea Italiei de către romani era încă un fenomen recent. Multe seminţii se supuseseră Romei, dar ar fi fost bucuroase să scape de sub controlul ei. îndeosebi după Cannae, s-au produs numeroase defecţiuni printre aliaţii Romei. Desigur, mulţi i-au rămas fideli, dar s-au alăturat lui Hannibal bruttienii, lucanienii şi, fireşte, samniţii. Prin excelenţă sudul peninsulei a încercat să înlăture dominaţia romană. în pofida „statului" romano-campanian, Capua, ce nu „digerase" - sit uenia uerbo - niciodată întâietatea Romei, căreia i-ar fi preferat propria prevalentă în Italia, a trecut ostentativ de partea lui Hannibal. A încheiat cu acesta, în 215 î.C, un tratat care prevedea împărţirea Italiei între Capua şi Cartagina, după lichidarea puterii romane. în 214, s-a înfiripat un proiect de făurire a unui stat al Italiei meridionale. Sicilia se revoltase şi răscoale au izbucnit şi în Sardinia. în multe aşezări italice, consiliile municipale, „senatele" indigene, se situau de partea Romei, în vreme ce forţe populare militau pentru cartaginezi. Titus Livius (24, 2, 8-9) ne spune că o cumplită maladie politică bântuia în Italia. în plus, Hannibal a putut să se sprijine pe forţe ale gallilor cisalpini şi ale ligurilor. Prin urmare, planul lui Hannibal nu era de a zdrobi Roma pe propriul teritoriu (şi nu în Sicilia ori Africa, precum în războiul precedent)?

Hannibal a purces aşadar împotriva Italiei. O armată consulară îl aştepta pe Hannibal la nord de Massilia, iar alta se concentra în Sicilia în vederea unei noi şi decisive ofensive întreprinse în Africa. Totuşi excepţionalul strateg militar, care s-a învederat a fi Hannibal, a ştiut să dejoace planurile romanilor. El a străbătut sudul Franţei actuale, după ce trecuse prin Pirinei cu o forţă militară compusă din 50.000 de infanterişti, 9.000 de călăreţi şi 37 de elefanţi de luptă. în cincisprezece zile, extrem de dificile, el a traversat culmile înzăpezite ale Alpilor şi a ajuns în Gallia cisalpină şi în câmpia Padului, numai cu 20.000 de infanterişti şi 6.000 de călăreţi. A dobândit însă

100

Eugen Cizek
rapid suportul oferit de către celţi şi de liguri, care i-au oferit, cum am semnalat în treacăt mai sus, efective militare proaspete. încă de la început, Hannibal s-a erijat în eliberatorul Italiei. Romanii au încercat să-l oprească în câmpia Padului, pe când un alt corp expediţionar roman a fost expediat în Hispania, spre a-l combate pe Hasdrubal, fratele lui Hannibal. Insă, în două mari bătălii, desfăşurate la Ticinus şi la Trebia, cartaginezii şi aliaţii lor au înfrânt armatele consulare romane, comandate de consulii Publius Cornelius Scipio şi Titus Sempronius Longus. Hannibal şi-a pregătit minuţios campania din anul 217 î.C. A trecut Padul şi a invadat Etruria, unde îl aşteptau patru legiuni şi forţe auxiliare, cam 30.000 de militari ai Romei, aflate sub comanda consulului Gaius Flaminius. La 22 iunie 217, Hannibal a surprins trupele acestui consul la lacul Trasimenus, unde a pierit chiar comandantul lor. Prudent, Hannibal a ocolit Roma şi s-a instalat în Italia meridională. Aici se purtaseră tratative cu seminţiile antiromane. Pe de altă parte, Hannibal nu dispunea de forţe suficiente pentru a ataca Roma însăşi. La Roma, comiţiile centuriate au impus desemnarea lui Quintus Fabius Maximus ca dictator. El a refuzat confruntarea decisivă cu forţele militare ale punilor şi a dus un război de uzură, de hărţuire şi slăbire progresivă a trupelor lui Hannibal. De aceea a fost supranumit „Temporizatorul", Cunctator. între timp, în Hispania, romanii obţin, în 217-215 î.C, victorii asupra lui Hasdrubal. Aliaţii Romei din sud sufereau din pricina devastărilor acestui război de temporizare. Poate pentru ultima oară în istoria Romei, se ivesc divergenţe între plebe şi patriciat. Dacă patricienii sunt preocupaţi mai ales de salvgardarea Romei însăşi, plebea militează pentru cauza Italiei, unde spera să obţină noi pământuri. In cele din urmă, după expirarea mandatului exercitat de către Fabius Cunctator, Roma trimite în sud o armată numeroasă. Consulul patrician recomandă prudenţă, îndeosebi pentru că trupele lui Hannibal erau obosite şi înfometate, dar cel plebeu insistă pentru un atac masiv.

în Apulia, la Cannae, pe 2 august 216 î.C, consulii Lucius Aemilius Paulus (patrician) şi Gaius Terentius Varro (plebeu) atacă forţele lui Hannibal. Aripile trupelor lui Hannibal se închid asupra romanilor, care le străpunseseră centrul apărării şi, datorită cavaleriei cartagineze, zdrobesc pe romani. Aceştia înregistrează cel puţin 45.000 de morţi, printre care se află un consul, şi 20.000 de soldaţi, luaţi prizonieri (Pol., 3, 113). Este cel mai răsunător dezastru din istoria militară a Romei. Hannibal şovăie însă să pornească asupra Romei. El refuză propunerea la Maharbal, comandantul cavaleriei sale, de a-l lăsa să întreprindă un marş fulgerător asupra Oraşului şi de a-l ocupa. Când totuşi se decide să amorseze această ofensivă, Maharbal îi declară: „Hannibal ştii să învingi, dar nu ştii să profiţi de victorie", uincere scis, Hannibal; uictoria uti nescis (Liv. 22, 51, 3-4; dar şi Cat, Orig., 4, fr. 13-l4; Fior., Tabel, 1, 22, 19; Amm., 28, 5-6). De fapt, Hannibal ştia că incinta Romei nu putea fi străpunsă de trupele sale, puţin antrenate să realizeze, cu succes, un asediu. De altfel el nu voia să distrugă iute Roma, ci s-o izoleze de bazele ei italice. Ceea ce, în parte, a şi izbutit. Samniţii, Capua şi cei mai mulţi aliaţi meridionali, cu excepţia cetăţilor greceşti de pe litoral, ca Neapolis şi Cumae, au trecut de partea cartaginezilor. Aceştia s-au instalat la Capua. Roma însăşi a fost salvată de zidurile sale de incintă, de fidelitatea aliaţilor din Italia centrală şi de coloniile sale, de superioritatea navală şi de uniunea sacră, operată în Cetate, în jurul senatului.

Republica Romană: Cuceriri şi Expansiune

101

Pe de altă parte, Cartagina, care nu prea putea să expedieze întăriri în Italia, face eforturi substanţiale în Hispania. Dar soarta războiului s-a schimbat, începând din 215. Romanii au practicat din nou războiul de uzură, care nu putea să le fie decât prielnic, pe termen lung. Efectivele Romei ajung la douăzeci şi cinci de legiuni, utilizate îndeosebi să apere cetăţile de pe litoral şi din interior, să-l supravegheze pe Filip V al Macedoniei, care ar fi putut să aducă trupe de sprijin lui Hannibal, aliatul lui, să împiedice sosirea unor noi forţe cartagineze din Hispania. Cartaginezii au mai repurtat temporar unele succese. Au debarcat în Sardinia şi în special în Sicilia, unde Syracuza a renunţat la alianţa cu o Romă care o subjuga treptat, inevitabil. Punii ocupă Tarentul şi înfrâng trupe romane din Hispania. Conflictul între Roma şi macedoneni durează între 215 şi 205 î.C, dar nu are consecinţe relevante. în 212 î.C, romanii ocupă Capua, căreia i se impun condiţii de pace teribile. Totodată, după un asediu care a durat un an, Marcus Claudius Marcellus cucereşte şi pradă Syracuza. Un soldat roman ucide, aproape întâmplător, pe Arhimede. Syracuza va deveni capitala provinciei romane a Siciliei. In 209 Î.C, romanii ocupă Tarentul şi Cartagina hispanică (preluând controlul asupra arsenalului acestui oraş şi minelor de argint din apropierea lui). Hannibal sperase să izoleze Roma de restul Italiei, pe când, în realitate, el s-a văzut relativ izolat în peninsulă, mai ales în Bruttium. în 211 î.C, el ajunsese, dar fără folos, la porţile Romei, când se strigase în Cetate: „Hannibal este în preajma porţilor (Oraşului)", Hannibal ad portas. în 210, tânărul Publius Cornelius Scipio, în vârstă de numai douăzeci şi cinci de ani, primeşte un imperiurn proconsular şi comandamentul forţelor romane din Hispania, deşi nu fusese niciodată magistrat roman. Hasdrubal a adus din Hispania o armată de ajutor, care însă nu a putut să facă joncţiune cu trupele lui Hannibal. Cu preţul unui substanţial efort, consulul Livius Salinator a nimicit corpul expediţionar al lui Hasdrubal, în 207 î.C, pe fluviul Metaurus. Soarta războiului era de fapt hotărâtă. în 206-205 î.C, Scipio lichidează complet rezistenţa punică din Hispania. în condiţii dificile, în 204 î.C, Scipio debarcă în Africa punică în fruntea a 35.000 de soldaţi. Avea însă sprijinul numizilor, răsculaţi împotriva Cartaginei. Pe de altă parte, după părerea noastră, Scipio trăsese foloase din lecţia eşecului înregistrat cândva de către Regulus. în 203 î.C, Cartagina obligase pe Magon, care opera în Liguria, să se întoarcă în Africa. Hannibal nu fusese niciodată învins, dar era uzat şi dezamăgit. Campania sa italică eşuase.