Istoria Romei

Armata romană

Sfidarea pricinuită de cele două războaie punice a putut fi înfruntată cu succes pentru că armata romană era astfel alcătuită şi călită în războaie anteriore, încât se dovedise capabilă să suporte, în bune condiţii, orice şoc major. Iniţial, cum am notat mai sus, nu existase decât o singură unitate de infanterie, legiunea, legio, sprijinită de călăreţi, acei celeres, de asemenea mai sus consemnaţi, şi de auxiliari de pedestrime uşoară. Cum am arătat anterior, obligaţiile militare fuseseră strâns corelate drepturilor politice. Până la sfârşitul secolului al II-lea î.C, orice cetăţean roman putea fi recrutat în oştire. Totuşi, de regulă, această recrutare era o „alegere", dilectus, deoarece erau mobilizaţi ca soldaţi cetăţenii până la un număr de oameni care să corespundă necesităţilor războiului purtat de Roma în momentul respectiv. într-o epocă foarte îndepărtată, militarul roman nu primea de la stat decât o raţie de „sare", sal, indispensabilă hrănirii sale şi uneori greu de procurat. De aici provine vocabulul „salariu", salarium. Ulterior s-au înmânat bani soldaţilor, ca să-şi cumpere sare. începând cu anul 406 î.C, a fost instituită solda, stipendium (de la „lingou", stips, căci, un timp, soldaţii nu primeau bani, ci numai lingouri de metal de valoare). Am reliefat că impozitul direct a fost creat tocmai spre a nutri acest stipendium (Liv., 4, 59-60). Soldaţii îşi procurau hrana din soldă sau din prada de război, eventual acordată de comandanţii lor. Echipamentul militar era obţinut în mod similar. Statul s-a însărcinat, ulterior, să-l procure, costul lui fiind reţinut din soldă. Până la urmă, Republica a procurat gratuit armamentul de bază. Numai costul armelor „suplimentare" a fost scăzut din soldă (Pol., 6, 39, 15). Abia în 123 î.C, o lege impusă de către Gaius Gracchus a constrâns statul să furnizeze militarului uniforma, uestis militaris (Plut., C. Gracch., 5, 1). Polibiu (18, 32) reliefează că fiecare soldat roman trebuie să fie în stare să lupte în orice loc şi timp, fie în cadrul unităţilor din care făcea parte, fie singur, corp la corp.

La origine, legiunea era compusă din 3.000 de oameni, adică din cele 30 de curii, ce includeau fiecare, în principiu, câte o sută de combatanţi. în secolul al IV-lea o legiune încorporase 4.200 de luptători. Mai târziu, cum am semnalat mai sus, efectivul legiunii a putut atinge 5.000 de soldaţi. Anul militar, când soldaţii erau mobilizaţi, începe primăvara, în luna martie, ca să se încheie în octombrie, odată cu demobilizarea. Cum de fapt am relevat anterior, atunci când teatrul de luptă s-a îndepărtat de Roma, de Laţiu şi chiar de coloniile peninsulare, demobilizarea nu s-a mai efectuat în toamna aceluiaşi an. La începutul secolului al III-lea î.C, Cetatea menţinuse pe picior de război între două şi patru legiuni. Fiecare legiune îngloba 3.000 de oşteni din infanteria grea,

104

Eugen Cizek

Republica Romană: Cuceriri şi Expansiune

105

distribuiţi în o mie două sute de „suliţaşi", haştati, care formau prima linie de luptă, urmaţi, în a doua linie, de „fruntaşi", principes, de asemenea în număr de o mie două sute (la origini combătuseră în prima linie), şi, în a treia linie, tot de o mie două sute de soldaţi, „cei din al treilea rând" triarii, un fel de rezervă a formaţiei militare, de subunitate a veteranilor. Infanteriei grele a legiunii i se adăugau încă o mie două sute de pedestraşi uşor înarmaţi, veliţi, uelites. Legiunea era sprijinită de trei sute de călăreţi. Ea era împărţită în manipule, subunităţi de luptă. Aliaţii Romei furnizau destul de numeroase trupe auxiliare. înainte de 218 î.C, Cetatea menţinea pe picior de război între şase şi opt legiuni, adică între 25.000 şi 33.000 de militari. între 217 şi 203, Roma, cum am remarcat într-un subcapitol precedent, a mobilizat până la 25-28 de legiuni. Se adăugau flota şi forţele auxiliare. După Cannae, ca şi în 208-207 î.C, când a trebuit combătută armata cartagineză de ajutor al lui Hasdrubal, romanii au fost nevoiţi să recruteze chiar sclavi, ce s-au oferit voluntari.

Reiterăm observaţia că mobilizările afectau numai pe proprietarii de pământ. Se considera că aceştia erau motivaţi, deoarece îşi apărau bunurile lor. Chiar aliaţii, caxe furnizau substanţiale contingente militare, îşi apărau pământurile lor, legate de interesele Romei, prin diverse tratate. Romanii nu recrutau mercenari, a căror motivaţie nu putea implica sentimente patriotice. Tocmai în caracterul naţional şi nonprofesionist al armatei lor trebuie căutat unul dintre secretele revelatoare ale victoriei finale repurtate asupra trupelor eterogene ale punilot; unde cartaginezii nu constituiau decât puţine unităţi de elită.

Consulii încorporau în principalele unităţi combatante mobilizabilii iuniores, care aveau între 17 şi 46 de ani. Seniores, adică soldaţii vârstnici, erau îndeobşte meniţi apărării citadelelor şi, în cazuri excepţionale, a Romei însăşi. Un jurământ, sacramentum, lega soldaţii de comandanţii lor şi de Republică. Numeroasele rituri ale militarilor traduceau, desigur, conotaţiile ritualismului roman. Victoria ilustra protecţia zeilor. Am semnalat că generalul învingător, consul, pretor, promagistrat, era salutat imperator de către soldaţii săi şi răsplătit nu numai prin rugăciuni, ci şi prin intrarea solemnă în Roma, cu prilejul ovaţiei sau triumfului. Fastele, calendarul roman, consemnau nu doar zilele de muncă (faste) şi pe cele de sărbătoare (nefaste), ca şi listele magistraţilor, dar şi triumfurile. Generalul care dobândea un triumf îşi onora în mod deosebit familia.

Armele defensive ale infanteristului roman sunt casca de metal, platoşa din piele, dublată de mici plăci de metal, scutul. Armele ofensive sunt suliţa uşoară, de aruncat în adversar, sabia şi uneori lancea. îndeobşte veliţii atacau primii şi azvârleau suliţele. Urma infanteria grea, care, în ordine hoplitică, practica lupta corp la corp, după ce soldaţii săi îşi aruncau de asemenea suliţele. Triarii, înarmaţi cu lănci grele, nu interveneau decât în momentele dificile ale luptei. Formaţia de luptă a legiunii era mult mai suplă decât cea a falangei macedonene, care nu i-a înspământat pe romani decât în vremea lui Pyrrhus. Infanteria era principala forţă a armatei romane. Structurarea soldaţilor în manipule, articulate în careuri de luptă, îngăduia fiecărei linii de combatanţi să-şi refacă dispozitivul, în spatele alteia, dacă era dislocată de inamic. Cavaleria slujea operaţiilor de recunoaştere, de hărţuire a adversarului sau de exploatare a victoriei. Totuşi, în anumite bătălii, precum cea de la Zama, cavaleria a constituit un factor decisiv al victoriei. Desigur, şi flota militară romană s-a vădit ca deosebit de performantă.