Eugen Cizek
dintre cele mai relevante structuri ale conştiinţei colective romane. Această forma mentis nu excludea punerea în mişcare a pragmatismului şi a ritualismului. Pe de altă parte, echilibrul intern al Republicii putea subsista mai lesne în condiţiile unei ofensive externe majore. Se adaugă faptul, semnalat în capitolul anterior, că întreaga zonă mediteraneană resimţea nevoia unui unificator, care să-i accelereze dezvoltarea spirituală, să lichideze conflicte mărunte, numeroase, între seminţii şi cetăţi, generatoare de eroziune ineluctabilă, să propage economia liberei întreprinderi şi a pieţei. De ce n-ar fi fost Roma acest unificator? De altfel, anumite state şi oraşe elenistice au solicitat chiar ele intervenţia Romei împotriva duşmanilor locali.
Expansiunea în Grecia
Grecia propriu-zisă era mai divizată şi mai sfâşiată ca oricând de conflicte între cetăţi. Nu existau ca armate naţionale decât cele ale ligilor etoliană şi aheană. Corintul prospera, însă Atena funcţiona în special ca o capitală intelectuală, întreţinută de regii elenistici. In Sparta, Nabis se străduia să pună în operă reforme profunde, intenţional democratizante, care îi atrăseseră ura aheenilor.
De fapt, regele Macedoniei, Filip V, care, în principiu, domina Grecia, se aliase cândva cu Hannibal. El ameninţase astfel să deschidă un al doilea front împotriva romanilor. Ceea ce aceştia nu i-au putut ierta niciodată. Filip V pusese stăpânire pe o parte din Illyria şi ajunsese la Adriatica în momentul în care Hannibal ocupase Tarentul. Riposta militară romană a fost slabă, rezumându-se Ia supravegherea Mării Adriatice şi la îndepărtarea lui Filip de Italia. însă cea diplomatică se reliefase ca mai energică. O întâlnire între romanul Laevinus şi reprezentanţii ligii etoliene determinase alianţa Republicii cu această ligă. Precum şi cu bogatul regat microasiatic al Pergamului. Attalos, regele acestuia, intervenise în Grecia împotriva lui Filip V. Attalos era îngrijorat de primejdia pe care o reprezenta o Macedonie prea puternică. Senatul însă se grăbise să încheie cu macedonenii o pace separată, în 205 î.C, la Phoinike, lăsând astfel pe Hannibal fără un aliat preţios. Filip avea alte interese de urmărit în Balcani decât o riscantă expediţie în Italia. Totuşi Laevinus a condus o ambasadă în Pergam. Roma devenise implicată în viesparul greco-oriental. De altminteri, în 210-209 î.C. o flotă romană operase în Marea Egee. Filip menţinea câteva garnizoane macedonene în Grecia, dar îndeosebi acţiona în Creta, cu scopul de a-şi deschide o cale spre infiltrarea în bogata Cyrenaicâ, stăpânită de Lagizi. El a lansat de asemenea o puternică expediţie în regiunea Mării Negre, spre a bloca invaziile barbare şi a controla aici o importantă cale comercială. Grecii au reclamat intervenţia Romei împotriva lui Filip. Ne referim în special la Rhodos, dar şi la Atena, care a decis pe romani să intervină în Hellada.
Senatul a fost de acord, dar comiţiile centuriate au început prin a refuza să declare război lui Filip. Pe lângă demersul atenienilor, Roma a trebuit să reacţioneze faţă de avertismentul adresat de către rhodieni. Ei preveniseră, în 201 î.C, senatul că se încheiase un pact de alianţă între două puternice state elenistice: regatul macedonean şi cel, în plină expansiune, ai seleucidului Antiochos III. Pe de altă parte, senatul ştia că expediţia în Grecia nu îl va costa mult, întrucât primise un sprijin financiar substanţial din partea cetăţilor greceşti ostile lui Filip. încât, în 200 î.C, comiţiile centuriate au declarat război Macedoniei. Corpul expediţionar roman a acţionat
Făurirea Imperiului Republicii Romane
109
iniţial, adică în 199 î.C, în Albania actuală, cu sprijinul ligii etoliene. în anul următor, forţele consulului Titus Quinctius Flamininus au pătruns în Grecia, unde, pe lângă ajutorul acordat de Periam, rhodieni, etolieni etc, a obţinut şi aderarea ligii aheene la coaliţia romano-greacâ antimacedoneană. Se pare că Flamininus s-a întâlnit cu Filip V, căruia i-a propus un tratat de pace, în condiţiile retragerii garnizoanelor macedonene din Grecia şi ale renunţării la tutela exercitată de el asupra Helladei. Cum Filip a refuzat aceste condiţii, romanii au anunţat că întreprind războiul împotriva macedonenilor şi în favoarea grecilor (Plut, Flarn., 5, 8). O confruntare decisivă era inevitabilă.
Această coliziune s-a desfăşurat în iunie 197 î.C. la Kynoskephalai, adică, în greceşte, „Capetele câinelui". In istoria politică şi militară a antichităţii bătălia în cauză a asumat o importanţă cardinală. într-adevăr, ea a marcat victoria legiunii romane asupra falangei macedonene. Căci, la Kynoskephalai, trupele romane au înfruntat şi învins celebra formaţie de luptă a lui Alexandru şi a macedonenilor, care zdrobise cândva mulţimile medoperşilor. De data aceasta falanga fusese structurată după toate regulile tacticii militare macedonene. Dar, mai suplă, formaţia de luptă a legiunii a triumfat. De aceea s-a afirmat că înfruntarea de la Kynoskephalai atestă o „lena" (locul unde Napoleon va zdrobi armata prusiana, moştenită de la Frederic II) a falangei şi a macedonenilor. Kynoskephalai are relevanţă şi din alt motiv. Ilustrează intruziunea, pătrunderea în forţă a Romei, în lumea elenistică. Filip V cere pace şi se obligă să abandoneze posesiunile sale din Grecia şi din Asia, să achite o substanţială indemnizaţie de război, să renunţe la flota sa, estimată ca primejdioasă de către romani, ca şi la elefanţii de luptă, şi să nu mai iniţieze nici un război, dacă nu ar fi avut acordul romanilor. Practic, Macedonia devenea un stat vasal Romei. Puţin după Kynoskephalai, în primăvara anului 196 î.C, cu prilejul jocurilor istmice de la Corint, într-o atmosferă generală de entuziasm delirant, Flamininus va proclama solemn libertatea Greciei2.
Dostları ilə paylaş: |