Istoria Romei

Armata a constituit un element de primă importanţă în procesul cuceririi romane, al expansiunii Cetăţii. Ea va oferi unei Rome care nu se mulţumea cu preeminenţa în Occident şi ţintea expansiune în Orient un instrument de însemnătate majoră. în acest mod s-a zămislit imperiul Republicii romane şi ceea ce adesea se defineşte ca imperialismul Cetăţii.¹

Note

'Pentru apărarea Romei, expansiunea în Italia şi în afara ei, armata romană etc, vezi mai ales CI. Nicolet, Le metier de citoyen, pp. 122-l66; M. Le Glay, op. cit., pp. 60-76; M. Christol - D. Nony, op. cit., pp. 39-41; 45-48; 62-69.

V.

AURIREA IMPERIULUI REPUBLICII ROMAWE (20l-l33 î.C.)

„Imperialismul" roman

S-a reliefat că expansiunea Romei fusese considerată de istoricii greci ca o „aventură fabuloasă". într-adevăr, cucerirea romană a fost intens accelerată după cel de al doilea război punic, care a deschis căile extinderii puterii Cetăţii nu numai în Occident, ci şi în Orient. Efectiv, romanii înşişi au apreciat victoria asupra punilor ca o încercare decisivă, transgresată datorită virtuţii lor.

De fapt, numeroşi cercetători moderni consideră că, după cel de al doilea război punic, a fost fie lansat, fie relansat imperialismul roman. Un termen ca „imperialism", încărcat în epoca noastră cu unele conotaţii evocatoare de triste amintiri, nu ni se pare pertinent ca să definească masiva şi rapida expansiune romană. Cu toate acestea este incontestabil faptul că Republica romană şi-a creat un imens imperiu mediteranean. Am constatat, în alt capitol, cum termenul „imperiu", imperium, a dobândit un sens geografic, spre a ilustra un spaţiu amplu, pe care se exercita o putere politică constrângătoare. Pe de altă parte, acest imperiu teritorial constituia un fenomen insolit. Cucerirea parturului Mediteranei nu a reprezentat opera unei monarhii, a unor basilei, de tip greco-elenistic, precum fuseseră prestaţiile lui Alexandru şi ale continuatorilor lui. Ea a fost pusă în operă de o Cetate-republică, situată în fruntea unor alianţe şi ligi complexe.

Istoricii, scriitorii romani, în cor, au afirmat totdeauna ritos că romanii ar fi purtat numai războaie defensive, de apărare a independenţei lor şi cel mult a unor interese, de altfel pendinte de prezervarea autonomiei Cetăţii. însă, din cele mai vechi timpuri, în caz de război, căpetenia feţialilor, acel pater patratus mai sus consemnat, înainta pe teritoriul inamic şi arunca o lance, confecţionată din lemn şi având culoarea roşie, cea a sângelui. Acest act marca, în chip evident, o revendicare teritorială. Prin ritul în cauză pater patratus convertea zona duşmană în teren oportun acţiunii militare romane. în momentul în care teritoriile vrăjmaşilor s-au aflat prea departe de Roma, pentru a permite deplasarea lui pater patratus, s-a declarat zonă inamică o bucată de pământ din apropierea templului zeiţei Bellona, cea a războiului. Acest sector terestru, devenit simbolic, fusese cumpărat pe un bănuţ de un prizonier de război. încât ritualul respectiv revela că, în straturile profunde ale utilajului mental roman, orice conflict militar era închipuit ca atât defensiv, cât şi ofensiv. Pater patratus reclama nu numai izbânda, ci şi anexarea teritoriului inamic. De altfel, acest rit trebuie pus în relaţie cu imaginea creşterii organice a Romei, atât de glorificată de istoricii latini. Chiar dacă romanii atacau ca să se apere, în ultimă instanţă, proiectul ofensiv se dezvolta cu vigoare în interiorul demersului războinic. în afară de aceasta, Roma a fost totdeauna mândră de „maiestatea" sa, maiestas populi Romani, mai sus amintită. Ea parcă impunea formarea unui „imperiu", pe scurt imperium populi Romani. Pe deasupra, scriitorii romani vor invoca credinţa în drepturile legitime ale poporului lor „învingător şi stăpân peste

Făurirea Imperiului Republicii Romane

107

toate seminţiile", uictor dominusque omniurn gentium (Cic, Phil., 6, 12), ocrotit de zei, întrucât era compus „din cei mai religioşi muritori", religiosissumi mortales (SalL, C, 12, 3). O asemenea naţiune nu putea să se reliefeze decât ca un „popor dominant", praeualenspopulus (Un., praef., 4). de fapt „poporul conducător", princeps populus. Sau „poporul împărat", cum îl caracterizează Tacit (An., 3,6,1: imperatoripopulo). Scriitorii greci se exprimau încă mai clar în această privinţă. Ca şi în altele de altminteri. Admirator fervent al Romei, Polibiu consemnează imperiul Romei ca al patrulea, după cel persan, cel spartan şi cel macedonean. Acest imperiu al Romei ar fi dobândit o dominaţie universală, care ar fi cuprins aproape toată lumea locuită, aproape întreg universul (Pol, 1, 2). El s-ar întemeia pe desăvârşitul echilibru instituţional, pe o armată superioară celorlalte şi pe concepţii religioase performante (Pol., 6, 18-42; 8, 56). Aceste idei vor fi ulterior îmbrăţişate de Posidonius, Diodor din Sicilia şi Strabon. Imperiul Romei ar fi rodul unei ofensive meşteşugite.

Cercetătorii moderni sunt foarte divizaţi între ei în privinţa acestui imperiu. Ar fi fost el efectul unei defensive care a obligat Roma să-şi amplifice teritoriile? Un asemenea punct de vedere a fost preconizat de Theodor Mommsen, M. Holleaux, E. Badian, Paul Veyne. Dimpotrivă, au opinat că „imperialismul" roman ar fi fost voluntar, premeditat, focalizat pe planuri expansioniste, Bossuet, Montesquieu, Gaetano De Sanctis, W. V. Harris. Alţii nu se pronunţă deloc ori ezită, ca Marcel Le Glay¹. Regretatul savant francez opina că, până în timpul celui de al doilea război punic, Roma a purtat numai războaie de apărare: nu ar fi existat o dorinţă de hegemonie. Ideea unei politici imperialiste ar fi emers atunci, în minţile anumitor senatori, sub impactul prezenţei şi acţiunii lui Hannibal chiar pe solul italic, unde ameninţa Roma însăşi. Primejdia coalizării Macedoniei şi Cartaginei ar fi determinat pe unii să militeze pentru ţinte transmarine. Dar, până în 169, „imperialismul" roman ar fi subsistat ca eminamente defensiv. în realitate, romanii nu ar fi anexat decât târziu state şi teritorii de multă vreme înfrânte de ei.

în realitate, Cetatea nu totdeauna a anexat imediat teritoriile învinşilor, pentru că nu considera oportună cucerirea directă, în absenţa unor mijloace care s-o asigure ca solidă, inatacabilă. Am reliefat că romanii erau pragmatici. Fără îndoială, în secolul al V-lea î.C, când, asediată, a trebuit prin excelenţă să respingă atacurile exterioare, Roma a practicat mai ales defensiva. Veleităţile de cucerire fuseseră dictate de necesitatea salvgardării teritoriului propriu. Strategia defensivă a rămas precumpănitoare şi în veacul subsecvent. Totuşi, expansiunea în sudul Italiei şi lichidarea independenţei unor cetăţi etrusce a tradus, în secolul al III-lea î.C, o aspiraţie, destul de clară, de a dobândi hegemonia în Italia. Iar războaiele punice au purces din voinţa de a impune Roma ca unica supraputere în vestul Mediteranei. Neîndoielnic, au contat şi anumite considerente defensive. Dar, chiar dacă unor senatori le repugna o cucerire intensivă, alţii, inclusiv generalii, soldaţii romani, negustorii, marii latifundiari năzuiau să chezăşuiască gloria Republicii, să-i sporească prestigiul, să-i asigure câştiguri substanţiale de noi pământuri, ca şi de alte mijloace materiale, ai căror beneficiari erau în primul rând ei. Expansiunea în Orient răspundea şi mai limpede intenţiilor hegemoniste. Chiar dacă exista teama de consolidarea unor state elenistice, de asemenea expansioniste. S-a înaintat prudent, dar tenace, abil calculat, spre obţinerea controlului asupra lumii locuite sau civilizate, oikoumene, unde abundau cetăţi înfloritoare, se puteau percepe impozite, se acaparau bunuri materiale, ca şi spirituale. O forma mentis expansionistă s-a constituit ca una
108