Istoria Romei

Flauius Eugenius, cum s-a intitulat uzurpatorul, era creştin foarte moderat, deloc practicant (cripto-păgân poate?); a căutat sprijinul păgânismului persecutat, în 393 d.C. S-a declanşat o ultima reacţie păgână, destul de violentă, patronată de Nicomachus Flavianus, prefectul pretoriului, autor de analistică romană, traducător în latină al biografiei lui ApoUonios din Tyana. Această reacţie păgână era sprijinită de generalii franci, deşi ei nu erau legaţi de vechile tradiţii romane. Gildo, corniţele Africii romane, frate al lui Firmus (fost rebel sub Valentinian I), aproviziona Roma, susţinând indirect reacţia păgână. Arbogast concentrează o puternică armată, formată îndeosebi din franci şi din alamani „federaţi", foederati. Theodosius nu a întârziat să riposteze. După ce edictase în 392 îngrădirea masivă a păgânismului - ceea ce a favorizat reacţia condusă dfe Nicomachus Flavianus - în ianuarie 393 d.C ridică pe cel de al doilea fiu al său, Honorius, la rangul de .august, retezând astfel calea negocierilor cu Eugenius. Theodosius şi-a făurit o armată performantă, alcătuită, în cea mai mare parte, din goţi şi din huni (de care se temeau toţi), dar şi din contingente orientale. Această oştire era comandată de generali barbari, ca Bacurius şi Gainas, plasaţi sub ordinele lui Stilicho şi ale „romanului" Timasius. Intre timp reacţia păgână triumfa în Occident, unde proporţia creştinilor era mai modestă decât în Orient. în acelaşi an 393, altarul zeiţei Victoria este reinstalat în senat. Vechile culte reînfloresc, ceremoniile lor proliferează; se asumă chiar o tentă arhaizantă. Reapar rituri etrusce, de multă vreme caduce, se invocă zeiţa Bellona, divinitatea războiului etc. Deşi această reacţie păgână este eminamente isiacă. Se dezlănţuie pasiuni violente. Creştinii se apără cu dârzenie, cum denotă un vehement pamflet antipăgân, „Poem împotriva lui Flavianus", Carmen contra Flauianum. Euforia era exorbitantă în rândurile păgânilor. Libanios, acest bătrân şi constant adversar al creştinismului, moare fericit tocmai în 393, iar un senator creştin apostaziază şi trece la păgânism. Exponenţii vechilor culte nu înţeleg însă că revirimentul lor era absolut inutil. Ei nu mai dispuneau de forţele puse în mişcare de către Iulian şi de către partizanii straniului şi totodată strălucitului împărat.

Până la urmă trupele lui Theodosius traversează Alpii şi atacă forţele lui Eugenius şi ale lui Arbogast, aflate în defensivă. înfruntarea decisivă are loc nu departe de Aquileia, la Râul Rece, fluuius Frigidus, în 5 şi 6 septembrie 394 d.C. Se desfăşoară Una dintre cele mai mari bătălii ale antichităţii, înzestrate cu o miză imensă. Prima zi se încheie nedecis, cu toate că forţele theodosiene ale lui Gainas fuseseră puse în derută. Totuşi, în ziua următoare, un comando de franci trimis în spatele trupelor lui Theodosius îl trădează pe Eugenius. Un atac general al theodosienilor zdrobeşte complet forţele lui Arbogast. Capturat, Eugenius este decapitat. Arbogast se sinucide. îl imită Nicomachus Flavianus, supranumit „ultimul dintre romani", care se aruncă în sabie.

T

558

Eugen Cizek

în aparenţă, unitatea Imperiului era restaurată. Dar fiii lui Theodosius, Arcadius şi Honorius, erau de asemenea auguşti. De fapt se consfinţea divizarea Imperiului. Cum am reliefat mai sus, după morţile lui Iulian şi lui Iovian, se pusese în operă o împărţire a Imperiului roman unitar pe zone teritoriale efemere. Intervine acum o scindare mult mai pregnantă între răsăritul, prin excelenţă elenofon, al statului, şi apusul latinofon. Puţine luni după Frigidus, această scindare va deveni practic definitivă. Căci vor eşua pe termen lung toate tentativele de a o depăşi. Frigidus a dat seama nu numai de eşecul politic definitiv al păgânismului si al vechilor structuri mentale, al tradiţiilor culturale romane, ci şi de sfârşitul defacto al Imperiului roman clasic.

Theodosius s-a deplasat pentru a doua oară la Roma, unde l-a prezentat senatului pe copilul Honorius, în vârstă de unsprezece ani, ca august al Occidentului. Aristocraţia senatorială păgână şi isiacă s-a creştinat în masă. Cu toate că anumiţi senatori sau funcţionari imperiali mai rămâneau păgâni. La câteva luni după Frigidus, kr*T7 ianuarie 395 d.C, Theodosius, de altfel obosit şi bolnav, moare subit. Infarct, congestie cerebrală? Sau, dacă ne permitem o asemenea ipoteză mult prea hazardată, otrăvire ori atentat, iscusit şi deghizat realizat, de unul dintre învinşii de la Frigidus? Ambrosius va deceda şi el în 397. Imperiul era împărţit între Arcadius şi Honorius⁷.

Marcel Le Glay afirma că dacă odinioară Constantin fusese primul împărat botezat, Graţian prunul suveran cu adevărat creştin, Theodosius a fost ultimul împărat roman şi totodată primul împărat bizantin, aproape medieval. El ar fi preţuit Roma şi viaţă dusă în Occident, dar ar fi transformat Constantinopolul într-o magnifică şi adevărată capitală politică şi religioasă. Totodată Theodosius ar fi amalgamat politica şi teologia.